Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: November 1998

Biserica – Templul Domnului 12 capete în simboale

Biserica – Templul Domnului 12 capete în simboale

Biserica este ipostazierea Împărăţiei cerurilor pe pământ, este templul, casa acestei împărăţii făcută pe pământ.

Biserica este templul ce se zideşte din oameni şi prin oameni. Însă, oamenii nu sunt folosiţi în favoarea templului, ci forţa şi imaginea templului sunt folosite pentru a zidi oamenii. Omul nu este sacrificat în favoarea templului, pentru că, fără om, templul nu s-ar putea realiza. Şi nici templul nu este înjosit pentru interesul sau neputinţa omului, căci templul nu se zideşte oricum iar sensul său este înalt.

Templul stă în picioare nu numai datorită pietrelor, ci, mai ales, prin încheieturile, legăturile ce se stabilesc între ele. Templul nu este doar suma pietrelor sale.

Templul e o zidire care se va sfârşi într-o zi. Până atunci, pentru a putea realiza zidirea, fiecare piatră trebuie să fie pătrunsă de sensul şi finalitatea acestei munci. Pentru a putea sta la locul ei, fiecare element, fiecare piatră trebuie să fi fost mai întâi pătrunsă de imaginea templului întreg, de desăvârşirea care se va arăta la urmă. Convingerea, aspiraţia spre sensul zidirii pot ţine în tensiune creatoare pe toate pietrele templului ce se clădeşte.

Câtă vreme templul se zideşte, el nu va fi perfect. Dintr-o formă nedefinită are loc cioplirea, dintr-o faţă aspră şi neprimitoare se face legătura cu celălalt. Nu perfecţiunea trebuie să domine în imaginea templului, căci perfecţiunea va veni la urmă, este o dimensiune a transfigurării, rodul muncii de a fi zidit. Acceptarea imperfecţiunii, acceptarea cioplirii, a şlefuirii este singura cale spre a înainta cu zidirea. În toate acestea însă, nu trebuie să lipsească aspiraţia, dorinţa de a urma sensul muncii ziditoare.

Unitatea templului este dată de diversitatea pietrelor sale, de multiplicitatea legăturilor sale. Templul stă în picioare tocmai pentru că pietrele sale nu sunt la fel. A vrea să fii la fel cu celălalt înseamnă a te anula şi a slăbi structura templului, care astfel riscă să devină ceva nedefinit, o piatră mare. În templu, nu toate pietrele sunt coloane şi nu toate coloanele sunt la fel. Zidirea templului se face prin armonizarea pietrelor sale într-un întreg coerent. Fiecare trebuie zidit după cum îi este fiinţa, verticalitatea, unicitatea. A zidi pe cineva înseamnă a-i da deoparte tot ceea ce ascunde adevăratul a fi, sinele propriu, şi a-l pune în legăturile ce se potrivesc cu ceilalţi, în unitatea templului.

Libertatea înseamnă să stai la locul pentru care ai fost clădit, şlefuit, format. O coloană în afara templului nu este decât o piatră aruncată la marginea drumului, în colbul ignoranţei, şi aşa nu foloseşte la nimic. Deşi nu o constrânge nici o legătură, o astfel de piatră nu este liberă, pentru că nu are semnificaţie existenţa ei în afara templului, în afara unei zidiri. Doar aşezată în clădire, piatra prinde sens, iar legăturile cu celelalte îi dau contur, greutate, consistenţă. Aşadar, libertatea corespunde unei asumări responsabile a unui loc în clădirea templului prin conjugarea funcţiei fiecărei pietre în parte la funcţia întregului. Doar aşa, acceptând legăturile, responsabilitatea unei aşezări în clădire, piatra iese din starea informă şi nedefinită a condiţiei pietrei aruncate la marginea drumului, din starea în care libertatea se confundă cu haosul.

În templu pietrele sunt aşezate în ordine. Nu toate pot fi în capul unghiului, nu toate pot fi coloane sau stâlpi. În imaginea templului nu trebuie făcută distincţia dintre pietre cum că unele ar fi mai importante ca altele. Şi cine ar putea face asta? Căci, atâta timp cât pietrele îşi împlinesc bine locul şi rolul în zidire, ele sunt egale. Înaintea templului toate pietrele sunt egale. Templul este unul în şi prin fiecare piatră. Însă, fiecare trebuie să ţină seama că există o ordine a zidirii. E bine, atunci când intri în templu, să desluşeşti fiecare piatră şi încheietură, după cum şi rolul fiecăreia, căci templul este viu şi dinamic, nu ceva uniform şi inert. Gelozia pentru locul altuia este condamnare la moarte prin uniformitate. Pe când, a recunoaşte ordinea în zidire, înseamnă a recunoaşte propria identitate şi valoare, care doar aşa îşi capătă expresie. A râvni la locul altuia înseamnă a dărâma templul, însă a susţine locul celuilalt înseamnă a contribui la înălţarea clădirii.

În templu există anumite pietre care îţi sunt mai apropiate, sunt cele pe care te rezemi, cele cu care ai legăturile mai strânse. Apropierea şi tăria legăturilor cu unele pietre se transmite şi celorlalte, aşa încât forţa legăturilor se închide înapoi spre tine, beneficiind de puterea întregului. Întărind legăturile cu cei ce sunt lângă tine, întăreşti templul. Nu poţi fi într-o legătură directă şi puternică cu fiecare piatră, însă asta se realizează în dimensiunea întregului, atunci când legăturile apropiate sunt strânse şi comunicate mai departe. Nu trebuie să doreşti să stai lângă piatra din capul unghiului dacă ai fost aşezat în temelie sau în zid sau în altă parte, căci puterea unităţii templului este mai mare decât puterea legăturii cu o piatră, fie ea şi din capul unghiului. Cel ce preferă alte legături decât cele ce îi sunt proprii prin zidire, se rupe de fiinţa templului, deformându-i astfel unitatea. Iar această ruptură va duce doar la falsitatea unor relaţii, care nu sunt decât formale, reci şi secătuite de valoare.

Măreţia şi frumuseţea templului nu stau în dimensiunile lui, ci în puterea de armonizare a elementelor sale, în modul cum se realizează legăturile şi funcţionalitatea lor. Armonia aceasta este fructul dăruirii de sine a fiecăruia spre celălalt, înţelegând că doar aşa se poate trăi, că doar aşa se capătă expresie. În unitatea templului fiecare piatră are parte de tot ceea ce are întregul. Prin legături, fiecare beneficiază de puterea şi frumuseţea templului, de comorile care zac aici, fără să existe favoruri. Aşa, fiecare are acces la diversitatea celor ce compun templul, fără să fie ca ceilalţi, fără să râvnească la locul altuia. Doar înţelegând şi dând valoare celuilalt, legăturii cu aproapele, se poate realiza împlinirea proprie în unitatea templului. Nu trebuie să te influenţeze celelalte legături, căci dacă cele proprii sunt tari, poţi atinge şi pe cele slăbite, ajutând întărirea lor.

Templul e locuit de Dumnezeu. Armonia şi vitalitatea lui sunt date de această prezenţă care umple întreaga zidire. Slava Domnului e aşezată în şi peste templu. Templul şi tot ce e în el este sfinţit; aici se săvârşesc taine. Slava templului este slava Domnului, a locuirii Domnului acolo. Templul este o reflectare a chipului şi asemănării lui Dumnezeu: mai multe pietre şi un singur templu în toţi şi în toate; templul se regăseşte în fiecare piatră, fără ca pietrele să fie la fel. Toate au fost făcute pentru a putea să întrupeze pe Dumnezeu în ele. Viaţa templului este dată de legăturile dintre elemente şi participarea la fiinţa lui Dumnezeu.

Templul este o privelişte pentru lume, e un punct de atracţie şi de provocare a lumii şi chiar a duşmanului. Un templu nu poate rămâne neobservat, iar prezenţa sa nu poate rămâne fără semnificaţie. Templul cheamă omul spre a-i transfigura viaţa. Cel ce intră în templu, intră în prezenţa Domnului, în lumea tainei, a misterului fiinţei. Aici, prin forţa de comunicare şi prin vitalitatea templului, se trezesc simţurile omului, se face chemarea către Dumnezeu. Căci slava Domnului din templu este grăitoare…

Dănuţ Jemna

Iaşi, 30 noiembrie 1998