Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: September 2007

Despre primii gnostici

Despre primii gnostici

Gnosticismul este un fenomen religios cu caracter sincretic, cu rădăcini anterioare creştinismului. Doctrinele gnostice s-au inspirat, prin iniţiatori, din mediul elenistic (Valentin, Basilide etc.), din magia persană (Simon Magul) şi gândirea iraniană (maniheismul), iar un curent puternic a pornit din mediul iudeo-creştin (Marcion).

Din punct de vedere cronologic, primul gnostic este Simon Magul, menţionat în FA (8:9-25) şi supranumit, ulterior, de către Irineu, “tatăl tuturor ereziilor”. Doctrina sa este o combinaţie de elenism şi gândire persană ce propune o ierarhie de eoni in fruntea cărora se află Cugetarea care naşte pe Îngeri, pe Arhangheli şi pe Demiurg, ultimul fiind Dumnezeul Iudeilor. În istorie, Cugetarea s-a întrupat într-o serie de femei din vechime (cum ar fi Elena din Troia), iar în timpul său într-o femeie de moravuri uşoare, numită Elena din Tyr, o însoţitoare în călătoriile sale. Pe sine se considera o întrupare a Puterii Supreme care a venit să o elibereze pe Elena din robia căderii şi să o ajute să redevină Cugetarea.

Doctrina unui alt mare gnostic, Valentin, ca şi a altor gânditori cu nuanţe asemănătoare, cum ar fi Basilide, Ptolemeu, etc., postulează existenţa unei realităţi supreme numită Pleroma, din care au emanat mai mulţi eoni sau arhonţi (30 de eoni la Valentin sau 365 de arhonţi la Basilide). Ultimul dintre aceştia, de obicei de gen feminin (Sofia), a generat din ignoranţă materia şi tot universul vizibil şi pe Demiurgul care a dat formă acestei lumi. Sistemul acestor gnostici susţinea, în esenţă, că mântuirea se dobândeşte prin eliberarea de materie şi ascensiunea sufletului prin lumea spirituală a eonilor, în vederea contopirii cu Pleroma. Eliberarea de materie şi mântuirea se făcea prin dobândirea gnozei (cunoaştere), dar şi prin anumite ritualuri, o chemare, posedarea unei peceţi sau un mântuitor.

În fine, marcionismul este doctrina gnostică cel mai des combătută de primii părinţi ai Bisericii, deoarece pornea de la iudeo-creştinism. Însă, spre deosebire de creştinismul autentic, marcionismul propunea o delimitare definitivă de iudaism şi o apropiere foarte mare de gândirea gnostică greacă, susmenţionată.

Născut cel mai probabil în anul 85, Marcion a fost fiul unui armator bogat care a venit la Roma de la Sinope din Pont, prin anul 139. Aici s-a evidenţiat atât prin donaţia de 200.000 sesterţi pe care a făcut-o Bisericii creştine din Roma cât şi prin încercarea de a impune sistemul său de gândire acestei biserici. Episcopul a refuzat această donaţie şi în anul 144 l-a excomunicat. Ulterior, Marcion a plecat în Orient unde şi-a întemeiat o Biserică care va dăinui până în secolele IV-V. Doctrina marcionită cuprinde explicaţii asupra problemei originii răului, a unităţii lui Dumnezeu, a înţelegerii noutăţii Evangheliei creştine în raport cu Legea Vechiului Testament, a problemei autorităţii şi interpretării Scripturilor etc.

În gândirea sa, Marcion a plecat de la premisa că Dumnezeul Vechiului Testament, Dumnezeul evreilor, nu poate fi Dumnezeul Suprem, deoarece el este un Dumnezeu rău, care a creat materia şi universul şi a îngăduit, în acelaşi timp, căderea primilor oameni. Dumnezeul Suprem este Cel Care s-a revelat prin Isus în vremurile împăratului roman Tiberiu în Iudeea şi el se află deasupra Dumnezeului Vechiului Testament, fiind Dumnezeul iubirii şi al bunătăţii.

De asemenea, Marcion a susţinut că Isus nu este Mesia propovăduit de Legea Veche, deoarece acest Mesia trebuia să fie unul politic. Venirea sa nu fusese profeţită de Vechiul Testament, ci fusese neaşteptată, neprevăzută. El a venit pe pământ fără să fie născut din fecioară, dar a suferit în mod real pe cruce pentru a ne răscumpăra de sub robia Dumnezeului Vechiului Testament. Discontinuitatea totală este caracteristica relaţiei dintre revelaţia Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Această discontinuitate vizează şi relaţia dintre Evanghelia propovăduită oral de Domnul Isus şi cea reflectată în scrierile apostolilor care au denaturat această revelaţie.

Iaşi, 29 septembrie 2007

Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor – Cartea a treia, Partea a doua

Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor – Cartea a treia, Partea a doua

Un singur Cristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiu al omului

Irineu, unul din apostolii lui Policarp, a trăit în secolul al II-lea şi a fost episcop de Lyon în Galia, începând cu anul 177. A lup41D2PSXM9VL._SY344_BO1,204,203,200_tat împotriva gnosticismului, fiind cunoscut ca un apărător al tradiţiei creştine în biserica primară. În lucrarea de faţă, acesta combate tezele gnostice ale discipolilor lui Valentin, Taţian şi Marcion prin (contra)argumente fundamentate biblic, ontologic şi raţional.

Textul este structurat în trei parţi care demonstrează, pe rând, umanitatea lui Cristos, naşterea Sa din fecioară şi statutul Său de „al doilea Adam”, în raport cu ereziile gnostice ale vremii.

Prima erezie, dezvoltată de discipolii lui Valentin, este cea conform căreia Cristos-Dumnezeu, fiind diferit şi separat de Isus-omul, nu ar fi suferit împreună cu acesta din urmă patima crucificării. Argumentul de bază al lui Irineu, în acest caz, este mărturia evangheliştilor şi în special a lui Ioan, care, în primul capitol din Evanghelia sa, nu face distincţie între Isus-omul şi Cristos-Dumnezeu. Irineu concluzionează că nu am fi putut avea parte de înfierea lui Dumnezeu dacă nu am fi obţinut comuniunea prin Fiul şi nu am fi putut avea această comuniune dacă nu s-ar fi întrupat Cuvântul.

A doua mare gnoză combătută susţine că Isus ar fi fost fiul lui Iosif (şi al Mariei), deci un simplu om. Motivul pentru care s-a întrupat Cuvântul, explică Irineu, este acela că înfierea noastră vine prin/din unirea cu Dumnezeu, incoruptibil şi imortal. Şi cum am fi putut avea parte de acestă unire dacă Dumnezeu nu ar fi devenit ceea ce noi înşine suntem, adică oameni? Ar fi fost ca şi cum am fi încercat să amestecăm apă cu ulei; de aceea, trebuia să fim de aceeaşi substanţă pentru a putea fi uniţi cu El.

Astfel, coruptilitatea şi mortalitatea sunt absorbite de incoruptibilitatea şi imortalitatea lui Dumnezeu.

Ultima parte este dedicată combaterii erorii lui Taţian, care neagă posibilitatea ca Adam să fi fost mântuit, idee ce pleacă de la frecventele referiri ale lui Pavel la acesta („toţi suntem morţi în Adam”). Irineu argumentează că Dumnezeu nu-l poate abandona definitiv pe Adam, întrucât nu este normal ca întreaga creaţie să fie mântuită, în vreme ce omul originar este pierdut.

Cu alte cuvinte, primul om lezat de vrăjmaş trebuie să fie răscumpărat, împreună cu ceilalţi, de Cel ce a învins vrăjmaşul. Dumnezeu, în mila Sa, a blestemat pământul şi nu pe Adam (Geneza 3.17 – „Blestemat este acum pământul din pricina ta.”), după cum a blestemat şarpele şi nu pe Eva. Sigur, Adam şi Eva urmau să suporte consecinţele actelor lor, dar Irineu clamează mila lui Dumnezeu şi intenţia Sa de a-i salva.

În concluzie, autorul remarcă unitatea mărturiilor profeţilor, apostolilor şi Scripturilor, care demonstrează că „începutul, mijlocul şi sfârşitul «iconomiei» lui Dumnezeu sunt de nezdruncinat”. Ulterior, autorul se opreşte asupra unor aspecte foarte importante în ceea ce priveşte biserica. Astfel, spune Irineu, Bisericii însăşi i-a fost încredinţat „Darul lui Dumnezeu”, adică Duhul Sfânt, pentru ca toţi membrii acesteia să poată avea parte de El şi să trăiască prin Acesta. În Biserică, comuniunea cu Cristos este posibilă prin Duhul Sfânt, arvună a incoruptibilităţii şi confirmare a credinţei noastre. „Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; şi acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul. Şi Duhul este adevăr”.

Iaşi, 15 septembrie 2007