Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: November 2007

Atanasie cel Mare, Cuvântul întâi contra arienilor

Atanasie cel Mare, Cuvântul întâi contra arienilor

atnasieÎn disputa cu arienii, lupta a fost atât de aprigă, încât biserica a pierdut mulţi oameni, iar unii au fost progoniţi şi izolaţi prin tot soiul de strategii şi prin utilizarea unor instrumente bisericeşti şi politice dintre cele mai scandaloase. Atanasie cel Mare a fost unul dintre părinţii bisericii care a avut de pătimit din pricina ereziei ariene, pentru că a avut tăria să rămână consecvent în susţinerea dreptei credinţe chiar şi atunci când multe argumente păreau să dea dreptate arienilor.

Cum să te opui unui curent care devenise popular, care avea priză la mase şi la lideri, chiar la marii ierarhi ai bisericii şi la împăraţi? Cum să te opui unei erezii care găsea argumente biblice şi raţionale pentru a se plasa cu vigoare în chiar sânul bisericii?

La asemenea provocare, geniul lui Atanasie şi iconomia lui Dumnezeu care s-a realizat prin el se poate rezuma în două puncte esenţiale. Mai întâi, Atanasie a sesizat perfect că arianismul era o contrucţie umană care se folosea de textul Scripturii şi de meşteşugurile gândirii. Dacă ai în faţă o construcţie a unor oameni inteligenţi, soluţia nu poate fi alta decât să încerci să o demontezi folosind aceleaşi instrumente. Ceea ce este încurajator în acest demers este că demontarea ereziei este posibilă, pentru că ea este, nici mai mult nici mai puţin, decât o construcţie a unor oameni inteligenţi. Sigur, pentru asta trebuie să fii cel puţin la fel de inteligent ca ei. Într-o astfel de perspectivă, îl vedem pe Atanasie luptând în detaliu cu toate argumentele arienilor, chiar dacă unele dintre ele erau ridicole. Menirea apărătorului credinţei este să facă acest efort, cu nădejdea că orice construcţie omenească nu este desăvârşită şi poate fi atacată în chiar miezul ei.

Al doilea punct esenţial al lucrării marelui Atanasie este acela că el ştie să mute întreg planul dezbaterii în zona unde aceasta avea cu adevărat sens şi unde chiar şi arienii puteau fi răpuşi. Din planul ontologiei, unde arienii erau bine înfipţi cu argumente că Isus nu era de o fiinţă cu Dumnezeu, ci o creatură, Atanasie mută disputa în plan soteriologic şi arată că ideile arienilor au consecinţe dezastruase pentru toată istoria lumii şi a mântuirii. Sintagma celebră a lui Atanasie, dealtfel una paulină, biblică, care spune că dacă Dumnezeu nu s-a făcut om, nu există mântuire, avea să fie platforma pe care s-a poziţionat acest gânditor şi de pe care reuseşte să demoleze tot eşafodajul gândirii ariene.

Ceea ce este remarcabil la Atanasie este modul în care acesta reuşeşte să introducă şi să opereze cu câteva distincţii fundamentale, cu care arienii nu lucrau şi din care pricină se aflau într-o mare eroare.

O primă distincţie este cu privire la termenii tată şi fiu, termeni cu care revelaţia biblică ne prezintă cele două persoane ale divinităţii. Atanasie arată că aceşti termeni sunt relaţionali, că ei sunt utilizaţi mai degrabă pentru a pune în evidenţă distincţia persoanelor şi modul specific de raportare a uneia către cealaltă şi nu privesc modul de originare a persoanelor divine. Atanasie argumentează că Scriptura nu ne revelează date despre ce este fiinţa lui Dumnezeu în el însuşi, ci mai degrabă despre faptul că El este o realitate relaţională.

A doua distincţie esenţială la Atanasie este între planul ontologic şi cel iconomic. Când este vorba despre Isus Christos, trebuie lămurit că, din perspectivă ontologică, El este Dumnezeu, etern şi creator. Ca să fie posibilă mântuirea, El devine om, iar ca om îşi asuma datele iconomiei divine: se supune, ascultă, lucrează, moare etc. Atanasie arată că această iconomie a Fiului este posibilă tocmai pentru că ea are acoperire în plan ontologic. Doar pentru că El este Dumnezeu, a fost posibil tot ceea ce s-a realizat în istoria vieţii lui pământene.

O a treia distincţie este cu privire la rolul persoanelor divine în iconomie. Pentru Atanasie este esenţial să se înţeleagă că lumea şi creaţia arată aşa cum o cunoaştem, că iconomia divină arată aşa pentru că ele sunt rezultatul implicării distincte a fiecărei persoane divine, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Dacă Isus nu este Dumnezeu, dacă Duhul nu este Dumnezeu, nu mai avem nici un punct stabil pe care să plasăm orice discuţie despre creaţie, despre mântuire şi despre destinul omului.

Iaşi, 17 noiembrie 2007

Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor – Cartea a V a

Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor – Cartea a V a

41D2PSXM9VL._SY344_BO1,204,203,200_Argument pentru unicitatea lui Dumnezeu la Sf. Irineu

În ultima parte a cărţii sale, Contra ereticilor, Sf. Irineu continuă linia din cele 4 cărţi anterioare, anume să dovedească unicitatea lui Dumnezeu (Unul şi Acelaşi, în Vechiul Testament şi în Noul Testament), Creatorul universului şi Salvatorul omului, cel care l-a trimis pe Fiul său, Cuvântul, în lume şi pe Duhul Sfânt să desăvârşească opera de mântuire.

Argumentarea lui Irineu este una dublă. El foloseşte cu măiestrie argumentele biblice, apelând la autoritatea textului sacru pentru a combate ereziile gnosticilor. De asemenea, cu aceeaşi artă, Irineu se foloseşte de o serie de argumente raţionale, care ţin de cunoaşterea la care omul are acces prin datele creaţiei. Cu mult curaj, Irineu va deschide pârtiile gândirii teologice de mai târziu, făcând apel la argumente dinspre ontologie, antropologie şi filosofie pentru a apăra dreapta credinţă primită de la apostoli.

Din cea de-a 5-a carte a lucrării sale, vom stărui asupra a două idei, care apar în partea a doua şi a treia a acestei secţiuni. O primă idee este că Irineu încearcă să arate identitatea unicului Dumnezeu prin trei evenimente din viaţa lui Isus: vindecarea orbului din naştere, patimile şi crucificarea Domnului şi ispitirea din pustie. Alegerea acestor exemple este în acord cu intenţia lucrării lui Irineu, dar trebuie observat că în dreptul fiecăruia logica argumentării este foarte ingenioasă şi foarte puternică.

La vindecarea orbului, Irineu observă că Isus face o minune fără să apeleze la cuvânt; El acţionează pur şi simplu. Irineu susţine tema mâinilor creatoare, aceleaşi mâini care au creat omul la începuturi şi care sunt aici implicate în vindecarea omului. Concluzia lui Irineu este că nu poate fi vorba de doi dumnezei, unul al creaţiei şi unul al mântuirii. Forţa exemplului lui Isus, Care ia pământ şi atinge ochii orbului, este fără echivoc. Gestul lui Isus descoperă identitatea Dumnezeului Celui adevărat şi a Cuvântului Său trimis în lume.

La evenimentul crucificării, Irineu observă cu multă atenţie că jertfa lui Isus nu poate avea sens faţă de un dumnezeu căruia omul nu i-a greşit sau nu i-a păcătuit şi, de asemenea, că ideea de salvare nu poate avea sens în raport cu un dumnezeu faţă de care omul nu se simte responsabil. Dimpotrivă, el argumentează că acelaşi şi unul este Dumnezeu faţă de care omul a păcătuit şi Ccel care este implicat acum în opera de salvare a omului.

Analizând scena ispitirii lui Isus în pustie, Irineu arată că maniera în care Isus îi răspunde lui Satan, prin folosirea Legii, demonstrează acelaşi lucru despre unicitatea lui Dumnezeu: Acelaşi este Cel care a dat Legea, cât şi Cel pe Care îl invocă Isus în pustie, Cel care este iniţiatorul mântuirii omului, singurului căruia i se cuvine închinarea.

O a doua idee vizează partea a treia a cărţii a 5-a, parte în care Irineu dezvoltă o argumentare interesantă folosindu-se de o temă eschatologică. Refuzând ideea unei mântuiri doar a sufletului, ceea ce echivala cu urcarea omului în Pleromă, Irineu gândeşte o eschatologie de tip milenist. El sugerează ideea că împărăţia promisă de Dumnezeu încă din vechime seminţiei lui Avraam (Biserica este noul Israel, iar creştinii sunt urmaşii lui Avraam) se va da sfinţilor pe pământ vreme de o mie de ani, până se va aşeza eternitatea şi înnoirea peste creaţie. Această idee este legată de dreptatea lui Dumnezeu, care va răsplăti omului aici pe pământ pentru truda lui de a rămâne pe calea credinţei. Vremea mileniului este pentru Irineu un preludiu pentru împărăţia cea veşnică. Veşnicia va continua pe acelaşi tipar al centrării tuturor lucrurilor în Dumnezeu, dar se va inaugura prin înnoirea tuturor lucrurilor din creaţie. Eschatologia lui Irineu este construită pe această ideea a continuităţii între istorie şi eternitate, fără ca mântuirea să fie înţeleasă ca o ieşire din lumea vizibilă spre o realitate inteligibilă.

Iaşi, 3 noiembrie 2007