Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: April 2008

Sfântul Grigorie de Nyssa Dialogul despre suflet şi Înviere (I)

Sfântul Grigorie de Nyssa Dialogul despre suflet şi Înviere (I)

Sfântul Grigorie de Nyssa
Dialogul despre suflet şi Înviere (I)

Această scriere a Sf. Grigore, considerată una dintre cele mai frumoase opere ale sale, a fost redactată în prima parte a anului 380, într-un context personal dificil pentru acest părinte capadocian.

Cu un an înainte, mai exact la 1 ianuarie 379, a trecut la Domnul fratele său, „marele între sfinţi Vasile”, după o lungă suferinţă. Sf. Grigore a fost marcat de durerea pierderii celui care i-a fost nu numai frate, ci şi îndrumător spiritual şi sprijin în momentele grele ale vieţii sale. „Cu inima încă înfierbântată de durere”, autorul merge la sora sa, Macrina, pentru a găsi, uniţi de suferinţa comună, mângâiere şi alinare sufletească. Iniţial, aceasta l-a lăsat, după cum consemnează Grigore, să dea frâu liber durerii sale, dar apoi, cu înţelepciune, i-a vorbit despre suflet, moarte şi înviere, arătându-i că nu este de fapt nimic de întristare în moartea fratelui lor, ci dimpotrivă un motiv de nădejde.

Dialogul lor formează substanţa acestei scrieri, însă cea mai mare parte din conţinut îi este atribuit de autor „învăţătoarei sale”, replicile ei fiind mai extinse şi mai sistematice. În ansamblu, stilul şi tema îşi găsesc corespondenţe într-un cunoscut dialog al lui Platon, însă fundamentele creştine, spiritul pătrunzător şi inspiraţia autorului dau o notă personală inegalabilă.

Sf. Grigore începe prin a arăta cât de importantă este considerată viaţa pentru oameni, cum aceştia şi-o îngrijesc în timpul scurtei lor existenţe pe pământ şi cum suferă când moartea le răpesc pe cineva drag fiindcă nu ştiu cu certitudine dacă sufletul „mai dăinuieşte încă, şi unde este, şi cum trăieşte sau dacă a dispărut complet”. Moartea are un tragism care sperie pe om, căci apare ca o schimbare ireversibilă şi neînţeleasă. Sf. Grigore expune astfel problema: „Cu toate că ne dăm seama cumva cu ajutorul minţii despre ieşirea sufletului, totuşi noi nu vedem decât trupul care a rămas, iar despre sufletul care a ieşit nu ştim nimic, de ce natură este el şi nici unde s-a mutat; căci nici apa, nici pământul, nici aerul şi nici vreun alt element nu se arată a avea în sine acea forţă care a ieşit din trupul omului mort. Iar după ce acea forţă a ieşit, ceea ce rămâne este mort şi supus stricăciunii”.

Pentru a clarifica problema, Macrina îi propune fratelui ei un dialog în care el să susţină părerile „contrare credinţei creştine”, iar ea cele opuse acestora. Tot efortul ei este îndreptat spre a combate ideea dispariţiei sufletului odată cu moartea trupului, mai ales că Sf. Grigore, exersat în filozofia greacă, admitea că noi ne bazăm pe credinţă când afirmăm nemurirea sufletului şi că, de fapt, „nu avem vreun argument raţional” pentru a susţine această idee.

Macrina argumentează că odată cu acceptarea faptului că Dumnezeu există, în chip necesar trebuie să admitem şi nemurirea sufletului. Ea combate tezele epucureice, materialiste, potrivit cărora sufletul piere odată cu învelişul său natural, Epicur afirmând că „destrămarea trupului stinge şi suflarea vie care era închisă în el”. Prin analogie, se arată că omul este un univers în miniatură („microcosmos sau lume în mic”), în care sufletul joacă acelaşi rol pe care-1 are Dumnezeu în lume. Dacă creaţia ar dispărea într-o clipă, Dumnezeu, care este sufletul ei ar rămâne. Noi nu ne confundăm cu Dumnezeu, dar ne asemănăm Lui (suntem după chipul Lui), astfel că dacă piere trupul (simţurile), sufletul omului rămâne.

Sf. Grigore afirmă că „sufletul are o existenţă proprie şi o natură particulară şi deosebită de materia cea vârtoasă” (materială) şi că nu este suficient pentru creştin să înţeleagă virtuţile şi dorinţele, înclinaţiile bune şi cele rele ale acestuia. Dincolo de ele, creştinul trebuie să aleagă eliberarea de patimi, acceptarea unei restaurări totale a fiinţei (redarea chipului) care se poate realiza numai prin comuniunea cu Dumnezeu. În final, prin Sf. Macrina, autorul conchide: „După ce va fi smuls din mijlocul plantelor hrănitoare tot ceea ce e buruiană de alt soi şi va fi nimicit de focul care va mistui ierburile crescute împotriva firii, atunci şi firea lor va primi hrană şi se va umple de rod prin purtarea de grijă a Marelui Grădinar, ceea ce vrea să spună că după multă vreme îşi va relua iarăşi acel chip care ne-a fost dat de Dumnezeu tuturor la început”.

Iaşi, 19 aprilie 2008

Sfântul Grigorie de Nyssa Marele Cuvânt Catehetic (II)

Sfântul Grigorie de Nyssa Marele Cuvânt Catehetic (II)

Sfântul Grigorie de Nyssa
Marele Cuvânt Catehetic (II)

Pentru a explica firea Dumnezeiască, Grigorie face diferenţa între cele două mişcări ale vieţii: naşterea şi moartea. Distingem între o parte sensibilă, corespunzătoare lumii simţurilor, amintită în prima parte a prezentării, şi o parte raţională, corespunzătoare lumii spirituale, minţii. Diferenţa dintre aceste două părţi constă în faptul că naşterea le uneşte, pe când moartea le desparte. Aceste mişcări au fost asumate şi de existenţa lui Dumnezeu pe pământ, care a trecut prin ambele experienţe, dintre care una leagă sufletul de trup, iar cealaltă îl desparte. Aşadar, această legătură s-a făcut şi cu partea sensibilă şi cu cea raţională, iar rezultatul a fost o tainică şi inexplicabilă unire. Pe acest model al unirii sufletului cu trupul realizate de Dumnezeu vom merge şi noi la înviere. Învierea este reîntoarcerea la unirea nedespărţită, pentru că astfel este posibilă revenirea omului la starea de început. În continuare, Sf. Grigorie menţionează că aceasta este taina planului dumnezeiesc: prin moarte sufletul e despărţit de trup, dar, fără să pună piedici mersului firesc al naturii, [Cuvântul] s-a pus de-a curmezişul, apoi le-a unit [pe cele două] din nou prin înviere, spre a fi El însuşi de acum punctul de plecare al vieţii şi al morţii. Din această afirmaţie decurg două consecinţe: Dumnezeu opreşte descompunerea naturii produsă de moarte şi devine El Însuşi Principiu de unire a celor despărţite (trup şi suflet).

Această Iconomie a lui Dumnezeu este posibilă printr-un cumul sau printr-o coexistenţă a atributelor Sale. Prin această afirmaţie, Grigorie înţelege că însuşirile/ atributele lui Dumnezeu şi realizarea/ manifestarea acestora în Iconomie/ în Cuvânt favorizează ideea conform căreia planul de mântuire este o manifestare a mai multor atribute ale lui Dumnezeu; toate coexistă în Acesta şi contribuie la realizarea planului.

Un alt subiect important tratat de autor este noţiunea de dreptate şi aceea de schimbare. Aşadar, în ce constă dreptatea? În două lucruri: că Dumnezeu nu a făcut uz de autoritate tiranică (pentru a ne readuce la El) şi că, deşi mult mai puternic decât diavolul, nu ne-a smuls din mâinile lui cu forţa. Acest argument este folosit împotriva maniheismului, ideologie care afirmă că Dumnezeu ştie toate lucrurile, inclusiv destinul mizerabil al omului, şi totuşi îl creează şi îl lasă să se zbată în mizeria lui, deci Dumnezeu este rău. Problema maniheilor, spune Grigorie, constă în determinarea noţiunii binelui în funcţie de îndestularea şi după plăcerea trupului. Or problema se pune în cu totul alţi termeni – aceea a înţelegerii acestor două noţiuni de bine şi rău. Orice păcat sau orice răutate se caracterizează prin aceea că e un fapt cu totul lipsit de bine, fără să-şi aibă existenţă proprie, nici realitate. Nimic rău nu există dacă nu iese din voinţă, ci tocmai prin aceea că nu-i bun îşi primeşte răul numele. Or, ceea ce nu există nu poate fi realitate, iar ceea ce n-are, nu poate fi opera celui care a creat realitatea. De aceea, nici nu poate fi învinuit Dumnezeu de răul pe care îl vedem, căci El e autor a ceea ce există, nu a ceea ce nu există.

Atunci când vine vorba de schimbare, argumentaţia autorului merge în sensul raportării omului la Persoana lui Dumnezeu. Dumnezeu este definit ca originalul, iar omul ca o copie, evident supusă schimbării – Schimbarea e o continuă mişcare, de la starea prezentă la una diferită şi ca atare, mişcarea aceasta e de două feluri: una e îndreptată veşnic spre bine şi aici progresul nu cunoaşte oprire, pentru că spaţiul pe care-l parcurge e conceput ca nelimitat, cealaltă tinde spre direcţia opusă, a cărei caracteristică e inexistenţa, spune autorul. Aşadar, mişcarea poate fi îndreptată veşnic spre bine, iar progresul este inevitabil, este devenire eternă, prin relaţionare între persoane.

În încheiere, Sf. Grigorie aduce un argument în plus în favoarea vieţii veşnice, a excelenţei acesteia faţă de viaţa actuală: […] cine are niţică înţelepciune nu trebuie să se îngrijească prea mult de viaţa prezentă, ci de cea viitoare şi să pună numai temelia pentru fericirea de dincolo […].

Iaşi, 12 aprilie 2008

Aspiraţia la creştinism

Aspiraţia la creştinism

Doresc să actualizez câteva idei pornind de la un text al lui Mircea Vulcănescu, scris în 1924, pe când autorul avea 20 de ani. Textul se numeşte Aspiraţie la creştinism şi a fost publicat în colecţia de eseuri Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, 1996. Vulcănescu era implicat pe atunci în mişcarea studenţească, o mişcare a tinerilor creştini din vremea aceea. Aş vrea să vă împărtăşesc pe scurt gândul lui Vulcănescu din acest text şi apoi voi încerca să actualizez acest gând pentru tinerii creştini de astăzi. Ca şi Vulcănescu, mă tem că la tinerii din România o astfel de propunere, ca aspiraţia la creştinism, poate să fie desuetă, dar sunt ferm convins că este cea mai bună opţiune pe care aceştia o pot avea, dacă vor să aibă un viitor şi să-şi clădească viaţa pe ceva solid. În contextul zilelor noastre, într-o lume care vine peste noi în mod agresiv, poziţia tinerilor este sensibilă, pentru că ofertele de a construi un viitor sunt tot mai numeroase şi mai tentante. O ofertă ca cea sugerată de Vulcănescu nu poate fi acceptată de tineri decât dacă este bine articulată în raport cu datele lumii în care trăim, astfel încât soluţia adoptată să nu fie o fundătură, o ieşire înafara lumii, dar nici o teorie goală care să nu aibă impact asupra problemelor la care oamenii caută răspuns.

Într-o Românie măcinată de probleme, imediat după Primul Război Mondial, când societatea era în criză, Vulcănescu spunea: “dacă vrem să avem un viitor pentru România, pentru tinerii din ţara asta, soluţia este aspiraţia la creştinism”. Cine nu ştie despre Mircea Vulcănescu, poate considera că avem aici replica unui om care trăieşte pe altă lume. Aplecându-ne asupra biografiei sale, constatăm cu surpriză că nu este aşa. El este unul dintre marii oameni ai României: a trăit intens şi a murit ca martir în închisorile comuniste. A fost ministru secretar de stat în ministerul de finanţe în guvernul lui Antonescu, a fost profesor de sociologie, statistică, filosofie, economie, mare om de cultură. Mulţi spun că avem în el un model al omului total, poate singurul din cultura românească. Era prezent la catedră, făcea cercetări de teren, vorbea la radio, muncea în minister, aduna în jur oameni pentru a dezbate idei filosofice şi creştine. Era omul care nu ştia ce înseamnă distanţa dintre teorie şi practică.

Pentru tinerii unei ţări aflate în criză (situaţie valabilă şi astăzi), aspiraţia la creştinism este soluţia care oferă unui tânăr cel mai consistent răspuns la trei mari nevoi ale sufletului omului: nevoia de certitudine, nevoia de exprimare, de a ieşi din sine şi nevoia de a rezolva conflictele, contradicţiile interioare ale sufletului. Să analizăm pe rând fiecare nevoie şi răspunsul dat de Vulcănescu unui auditoriu de tineri creştini de diferite confesiuni, implicaţi în mişcarea studenţească creştină.

1. Prima mare nevoie este foamea după certitudine. În noi există această mare nevoie, vrem să avem certitudini. Pentru foamea de certitudine, spune Vulcănescu, în creştinism avem credinţa în Dumnezeu. Foamea după certitudine este în final foamea după Dumnezeu sau foamea de a hrăni, de a umple în om un mare gol pe care nimeni nu-l poate umple decât Dumnezeu, aşa cum formula odinioară Augustin. Nevoia de certitudini, de lucruri stabile, de absoluturi este o nevoie elementară a oricărui om pentru a-şi putea clădi existenţa, pentru a avea o stabilitate a vieţii sale. Dacă am traduce răspunsul sintetic al lui Vulcănescu, credinţa creştină este credinţa care oferă omului certitudini, absoluturi. Aplicaţia cea mai importantă care derivă din această soluţie este legată de posibilitatea de a folosi aceste certitudini, de a lucra cu ele în datele prezentului.

2. A doua nevoie fundamentală este nevoia de ieşire din sine, nevoia de exprimare de sine. Pentru această nevoie, Vulcănescu propune ca soluţie creştină iubirea de fraţi. Avem aici ideea că Dumnezeu ne cheamă să ne exprimăm în relaţii, unii cu alţii, în cea mai înaltă formă de expresie a omului, care este iubirea. Omul este o fiinţa relaţională, iar plasarea sa în lume este o permanentă provocare la relaţie şi la exprimare de sine. Ca oameni, avem nevoie să ieşim din noi înşine, dar şi lumea ne invită şi ne provoacă să ieşim, să răspundem. Soluţia creştină a iubirii, aşa cum zice Mântuitorul, este semnul cel mai vizibil al identităţii creştine în lume, a unei identităţi care se afirmă, nu care răspunde doar provocărilor lumii.

3. A treia nevoie este aceea de a rezolva tulburările, frământările sau contradicţiile interioare ale sufletului. Soluţia creştină la această nevoie este, după Vulcănescu, speranţa în mântuire. Fiecare om, dar mai ales tânărul, trece prin traume, prin conflicte interioare puternice care se datorează dezvoltării personalităţii şi încercărilor de a răspunde la întrebările fundamentale pe care le ridică existenţa. Speranţa creştină este legată de ideea de restaurare a omului, de ideea devenirii în bine, în unire cu Dumnezeu, în depăşirea datelor căderii în păcat. Acest proces începe din istorie şi are o finalitate eschatologică.

Pentru a actualiza ideea aspiraţiei la creştinism, ca soluţie propusă de Vulcănescu pentru viitorul tinerilor din România, este important să ne uităm la datele prezentului şi să sesizăm ce coordonate din această lume sunt mai susceptibile de a fi puse în legătură cu această soluţie. Două asemenea coordonate se evidenţiază a fi mai importante de analizat în relaţie cu aspiraţia tinerilor la creştinism: competenţa şi performanţa, la care se poate adăuga şi spiritul pragmatic. Cum putem să ne folosim de aceste coordonate fără a dilua substanţa aspiraţiei la creştinism? Consider că pentru tinerii creştini de astăzi competenţa şi performanţa nu mai sunt o opţiune, ci o necesitate. Ei se află la concurenţă acerbă cu alţi tineri, care nu-şi revendică neapărat identitatea creştină, dar sunt pe un teren de acţiune de la care tinerii creştini nu trebuie să se dea în lături. Biserica s-a temut şi se teme de spiritul lumii şi este reticentă la utilizarea realizărilor omului din orice domeniu al ştiinţei şi culturii. Dacă locul creştinilor este în lume, aşa cum o spune Isus Cristos, atunci această prezenţă nu poate ocoli coordonatele menţionate mai sus fără riscul de a fi exilaţi. Dacă ne uităm în istoria creştinismului, cei mai mari oameni pe care i-a dat Biserica într-o anumită epocă au fost oameni aflaţi printre cele mai mari elite ale lumii în care au trăit. Competenţa, performanţa şi spiritul pragmatic nu pot înlocui, la tineri, valorile fundamentale ale identităţii creştine, dar trebuie să fie instrumentele prin care aceste valori sunt puse să lucreze în lume. Ideea de izolare, ideea de a ieşi din lume este o chestiune care a costat biserica şi încă o mai costă suficient de mult. Cred că putem folosi temeinicia unui lucru bine făcut, a unei formări, a unei ţinute care să răspundă exigenţelor acestei lumi, fără a ne pierde substanţa creştină. Nu trebuie să răspundem la exigenţele de competenţă şi performanţă în spiritul lumii, pentru a fi la modă cu acest spirit. Dacă nu eşti temeinic, nu te bagă nimeni în seamă, dar creştinismul face din această caracteristică o cale de afirmare a adevărului, a luminii. Ca student sau elev, dacă eşti primul în grupă sau în an, eşti luat în seamă, dar dacă eşti ultimul, nu faci cinste numelui de creştin. Ne aflăm în situaţia în care exigenţa lumii, manifestată la scară mare, impune bisericii un tip de atitudine care nu poate ocoli ideea de a fi competent şi performant, întemeiat şi pragmatic.

Dacă revenim la soluţia aspiraţie la creştinism şi la modul în care această soluţie răspunde celor trei mari nevoi ale omului, ne putem întreba: cum putem convinge astăzi un tânăr să aspire la creştinism? Mai este aspiraţia la creştinism o opţiune valabilă într-o lume dominată de performanţă şi pragmatism? Să încercăm să răspundem în termeni actuali la cele trei nevoi: nevoia de certitudine, nevoia de a ieşi din sine şi nevoia de a rezolva conflictele interioare.

Nevoia de certitudini. Mi se pare că principala piedică în calea tinerilor este legată de lipsa de convingere că există certitudini, că există răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului, că există absoluturi. Această lipsă de convingere chiar la tinerii creştini poate avea două cauze: spaţiul creştin în care au crescut este unul care nu emană cu putere acest crez şi spiritul lumii actuale care a relativizat orice idee de absolut şi de autoritate. De ce să alegem creştinismul, totuşi? De ce nu alegem budismul, hinduismul sau o altă religie sau filosofie? Alegem creştinismul pentru că suntem convinşi (şi nu numai atât, chiar folosim adevărurile revelaţiei şi vedem că funcţionează) că revelaţia creştină dă cele mai relevante răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului. Ea are cea mai cuprinzătoare perspectivă asupra realităţi şi lucrează cu o viziune integratoare. Creştinismul nu operează procustian, nu taie, nu sfâşie realitatea pe niveluri, ci o gândeşte şi o trăieşte integral. De asemenea, creştinismul are şi cea mai mare capacitate de a rezolva contradicţiile existenţei, de a da răspuns acestora. Ceea ce este important pentru tinerii de astăzi, aflaţi într-o lume fără conştiinţă istorică şi în conflict cu autoritatea unei tradiţii care întrupează şi actualizează adevărul revelaţiei în istorie, este să le spunem că spaţiul creştin este încărcat de glorie. Creştinismul stă pe un teren greu, plin de valori şi semnificaţii. Nu numai că ar trebui să fim mândri că suntem creştini, că avem o asemenea moştenire, ci trebuie să fim convinşi că putem sta la orice masă de dialog cu fruntea sus, indiferent cu cine, de la politician sau laureat al premiului Nobel, până la cel mai simplu om. Putem sta la orice discuţie sau confruntare cu cărţile pe faţă, cu oferta sau cu răspunsurile revelaţiei creştine pe care le avem şi care sunt consistente. Nevoia de certitudine este puternic legată de ideea de a avea un crez articulat, un sistem de valori pe care să îl pui să funcţioneze, care să te facă demn, onorabil. În concluzie, îi putem convinge pe tineri de creştinism prin efortul de a actualiza, de a formula în termeni actuali acest conţinut, această bogăţie de valori, adevăruri, certitudini. Perspectiva este optimistă pentru că un astfel de conţinut este la îndemâna noastră. Sigur, trebuie realizat efortul actualizării, dar şi aici dispunem de suportul înaintaşilor, de modelul celor care au făcut asta înaintea noastră, în epoca lor, în raport cu problemele acelei epoci. În lumea în care trăim astăzi, există această nevoie imensă de certitudini – oamenii caută cu disperare răspunsuri solide la întrebările lor. Biserica are răspunsurile – aceasta este vestea bună. Tinerii pot aspira la o viaţă creştină, care este una demnă, care oferă certitudini, care dispune de o zestre puternică şi eficientă.

Nevoia de a ieşi din sine. Creştinismul a cultivat întotdeauna ceea ce se numeşte spiritul comunitar, modelul vieţii comunitare. Viaţa creştină este una relaţională, corporativă, de trup: mai multe persoane care trăiesc în unitate, în iubire şi expresie de sine care se apleacă asupra celuilalt. Aceasta este şi căutarea omului actual – un spaţiu în care să fie apreciat, valorizat, pus în evidenţă la adevărata lui calitate. Dar aici găsim modelul propus de Cristos: viaţa în iubire a unuia faţă de celălalt, după exemplul iubirii lui Dumnezeu. Tinerii pot fi convinşi să aleagă calea creştină, pentru că aici este spaţiul prin excelenţă al exprimării de sine, fără ca această expresie să ia forma disputei, concurenţei, luptei pentru afirmare. Prezenţa comunitară a creştinilor în cetate este o cheie importantă pentru a convinge tinerii să aspire la creştinism. Această prezenţă comunitară presupune posibilitatea exprimării de sine atât în interiorul bisericii, cât şi în comunitatea mai largă a cetăţii. Tinerii simt că lumea este un teren de dispută, de afirmare, iar expresia personalităţii proprii în această lume nu se face tocmai după cele mai nobile cauze. Frica de lume poate duce la inhibare, la izolare interioară şi la o ieşire seacă din sine, standardizată, după tipare comune, ceea ce duce la criză. Dimpotrivă, creştinismul este locul unde se exersează iubirea aproapelui, vindecarea sufletească a celui rănit, este locul unde fiecare are un preţ inestimabil, din cauza recunoaşterii unicităţii sale.

Conflictele interioare. Speranţa creştină în mântuire nu este doar o speranţă viitoare. Creştinul experimentează în această lume efectele înnoirii, restaurării omului. Contradicţiile interioare, lupta cu răul şi păcatul nu se transformă în neputinţă, angoasă sau disperare. Creştinul are speranţa restaurării şi o trăieşte zi de zi în progresul personal al fiecărui pas realizat prin depăşirea conflictelor, contradicţiilor şi luptelor interioare. În viaţa creştină, acest proces este unul asistat. Tinerii pot avea încredere să aleagă calea creştină pentru că pe acest drum toate luptele şi nevoinţele lor nu sunt duse pe cont propriu, ci sunt sub asistenţa divină şi în relaţie cu ceilalţi credincioşi. Există o relaţie mai specifică în modelul creştin, anume relaţia de ucenicie. “Ucenicii nu se nasc, se fac.” Acest model ne-a lăsat Mântuitorul ca testament – “Mergeţi în toată lumea şi faceţi ucenici”! Ucenicia poate fi înţeleasă apelând la paralela creşterii unui copil în cadrul familiei. Trecerea prin toate etapele de dezvoltare a vieţii se realizează prin aportul, responsabilitatea şi autoritatea părinţilor. Biserica este asemuită cu o mamă, cu o casa unde copiii cresc. Naşterea fiilor îi aparţine lui Dumnezeu, nu omului, dar moşirea şi creşterea este realizată cu aportul nostru. Credinţa în mântuire, în izbăvirea de păcat şi de rău este o credinţă practică care se realizează permanent în viaţa creştină, în relaţii de tip copil-părinte, ucenic-maestru.

Dacă punem împreună toate aceste soluţii la nevoile sufletului omului, putem spune că avem o ofertă extraordinară. Această aspiraţie a noastră la creştinism capătă contur, nu mai este un ideal fals sau o năzuinţă a unor oameni care trăiesc pe altă lume. Dispunem de răspunsuri, suntem pe temelia cea mai tare pe care o poate gândi sau înţelege cineva vreodată. (Vorba lui Steinhardt – creştinismul e sigura religie, filosofie care nu poate fi inventată, e revelată! Daca te uiţi la orice religie îţi dai seama ca o poţi inventa.) Dacă avem senzaţia că nu putem niciodată spune ceva, că nu avem răspunsuri pertinente, o să fim încovoiaţi şi băgaţi la întuneric sub preş. Avem însă o forţă care vine din viaţa comunitară. Biserica este locul în care putem să ne exprimăm, unde omul se regăseşte pe sine, nu este un loc al clonelor, al multiplicărilor în lanţ. Ea este spaţiul libertăţii, locul în care fiecare se manifestă şi trăieşte o viaţă autentică. Dacă biserica este ascunsă în catacombe, atunci lumea nu vede nimic. Lumea trebuie să vadă la creştini o comunitate, un loc în care omul se exprimă, este împlinit, trăieşte autentic. În fine, dispunem de o cale a devenirii, prin formare, ucenicie, asistenţă şi suport de la cei maturi. Nu poţi duce pe cineva pe un drum pe care nu ai fost. Nu poţi arăta cuiva o cale pe care tu nu ai mers. Creştinismul este trăirea unei vieţi care se învaţă, care se primeşte în relaţii tari, mai tari decât cele din carne şi sânge. Toate acestea ne confirmă că aspiraţia la creştinism, aspiraţia la Dumnezeu este o ofertă viabilă pentru toţi tinerii din România.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 19 aprilie 2008

Sfântul Grigorie de Nyssa Marele Cuvânt Catehetic (I)

Sfântul Grigorie de Nyssa Marele Cuvânt Catehetic (I)

Sfântul Grigorie de Nyssa
Marele Cuvânt Catehetic (I)RSS

Lucrarea Sfântului Grigorie prezintă sistematic punctele importante ale doctrinei creştine şi combate unele învăţături eretice din epoca respectivă. Ceea ce mi se pare important în această lucrare este alegerea şi mai ales tratarea punctelor doctrinare, ce reflectă concepţia şi înţelegerea autorului asupra creştinismului. În cele ce urmează, mă voi referi doar la unele aspecte tratate de Sfântul Grigorie de Nyssa în scrierea de faţă.

Catehismul începe cu subiectul Logosului, înţeles ca o entitate diferită de cea a Tatălui, deoarece a fost rostit de cineva şi deci nu-l putem confunda cu Acesta. Astfel, deosebim Cuvântul de cel ce l-a rostit în sensul de trimis. E ca şi cum am considera cuvintele pe care le gandim; sunt diferite de minte, dar nu sunt străine de ea. Înţelegem, astfel, că Tatăl şi Cuvântul au natură comună, dar entităţi diferite. Altfel spus, ceea ce-i deosebeşte este noţiunea de persoană, iar ceea ce-i uneşte este Firea.

În continuare, autorul abordează problema existenţei umane şi dă câteva explicaţii referitoare la aceasta. În primul rând, omul a fost adus pe lume dintr-o revărsare a dragostei lui Dumnezeu, apoi pentru ca mărirea Lui să fie mărturisită, bunătatea Lui să fie împărtăşită şi lumina Lui cunoscută. Deci omul a fost zidit după Chipul lui Dumnezeu pentru a fi părtaş la bunurile Dumnezeirii. Or, pentru a fi părtaş, trebuie ca omul să aibă capacitatea de a se împărtăşi din Dumnezeire; astfel, Dumnezeu creează omul cu unele trăsături ale firii comune, care îl fac pe acesta să tânjească după Dumnezeu. Dar cea mai importantă trăsătura, poate, este dorinţa de nemurire, pentru ca omul să trăiască dorul continuu după veşnicia divină. Alegerea sa a fost una nefericită, dar Dumnezeu nu-l putea lipsi pe om de binele cel mai înalt şi mai preţios, de darul de a trăi liber şi de a acţiona după voia lui.

O altă problemă importantă tratată de Sf. Grigorie este cea a păcatului. El reia şi ilustrează ideea de rău, care se poate înţelege cel mai bine ca o lipsă/absenţă a binelui. Un argument esenţial al autorului, în acest context, este împărţirea realităţii în două: lumea spirituală şi lumea simţurilor (idee preluată de la Platon, din Timeu). Amestecul dintre aceste două lumi (care au drept corespondent sensibilitatea şi inteligibilitatea) creează armonie, scopul fiind acela de a obţine o părtăşie în bine. Mai târziu, în aceeaşi lucrare, Grigorie explică faptul că moartea, datorată păcatului, cuprinde partea sensibilă a omului, fără să se atingă de Chipul dumnezeiesc din el; astfel, trupul se destramă, dar nu se nimiceşte; moartea este o împrăştiere, o întoarcere la pământul din care a fost luat, însă trupul nu se pierde pentru atât. Revenind la problema păcatului, autorul afirmă că acesta nu poate fi conceput ca ceva ce există în realitate, ci care se manifestă în absenţa binelui.

În ceea ce priveşte viaţa şi moartea, autorul afirmă că tot ceea ce este creat trăieşte din schimbări continue, după ce începutul lor însuşi a fost o schimbare. Ceea ce este poate mai important, însă, este sensul acestei schimbări, care poate fi ori progresiv, ori regresiv. Sfântul Grigorie introduce sau explică, astfel, sensul devenirii obligatorii. În relaţie cu Dumnezeu, omul progresează pe modelul trinitar, adică în comuniune cu celelalte persoane, raportându-se la acestea. Regresia este comparabilă cu un povârniş, un topogan pe care se alunecă implacabil spre păcat, spre absenţa binelui, spre depărtarea de acesta.

Iaşi, 5 aprilie 2008