Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: May 2008

Sfântul Chiril al Alexandriei – Despre Sfânta şi Cea Deofiinţă Treime (I)

Sfântul Chiril al Alexandriei – Despre Sfânta şi Cea Deofiinţă Treime (I)

Sfântul Chiril a trăit în secolul al V-lea în Alexandria, iar principalele sale scrieri au vizat combaterea arianismului şi nestorianismului (fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca om, ci o persoană omenească). Prezenta lucrare este scrisă ca un tratat sub formă de dialog între Sf. Chiril şi Ermia, un bătrân şi bun prieten al autorului, şi este împărţită în şapte capitole, dintre care vom prezenta în cele ce urmează, pe scurt, primul capitol. Acesta tratează coeternitatea şi deofiinţimea Fiului cu Dumnezeu Tatăl şi naşterea acestuia din Dumnezeu după fire.

Punctul de plecare a acestui tratat este crezul niceean, „[…] Isus Cristos […] născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl […]”. Arienii, criticau termenul deofiinţă, pe motiv că ar fi „o inovaţie, care nu se află în Scripturi”. Chestiunea este discutată sub două aspecte: explicarea termenului de deofiinţă şi raportul dintre deofiinţă şi asemănare. Pentru primul aspect, Chiril pleacă de la textul Exodului 3:14, „Eu sunt Cel ce sunt”, şi afirmă că numai Dumnezeu „este”. Aceasta este rădăcina cuvântului „a fi”, de aici este luat termenul de „fiinţă” iar apoi cel de „deofiinţă”, aşadar din Scripturi şi de la „înaintaşii noştri”, drept pentru care termenul este considerat biblic.

A doua chestiune priveşte diferenţa dintre omousios şi omiusios (deofiinţă şi deofiinţă asemănătoare). Chiril foloseşte doi termeni – cu titlu de exemplu – pentru a ilustra această diferenţă, virtutea şi stabilitatea. Astfel, prin practicarea virtuţii, îl imităm pe Dumnezeu, cu care putem ajunge să semănăm, în sensul în care putem practica sau trăi în virtute, acesta fiind înţelesul termenului de omiusios – deofiinţă asemănătoare. Cu stabilitatea, însă, lucrurile nu stau la fel; aceasta este o trăsătură fiinţială, proprie lui Dumnezeu, pe care omul n-o poate avea. În acest sens, omul nu este şi nu poate fi deofiinţă asemănătoare cu Dumnezeu. Fiul, însă, are o astfel de trăsătură – stabilitatea – ceea ce indică deofiinţimea acestuia cu Tatăl. Altfel spus, deofiinţimea desemnează identitatea firii (la oameni, îngeri etc.), iar asemănarea arată potenţialul de a fi ca cel cu care se face asemănarea. Arienii îi recunoşteau Fiului o anumită superioritate faţă de creaţie, dar considerau că ocupă un loc de mijloc; nici Dumnezeu din fire, nici creatură; literalmente la mijloc.

Două dintre problemele cu care se confruntau aceştia constau în confuzia dintre persoană şi fiinţă, împreună cu înţelegerea termenilor de Fiu şi născut. Termenul folosit de Chiril pentru a explica întruparea Cuvântului, om şi Dumnezeu în acelaşi timp, este acela de îmbinare. Consecinţa logică a acestei existenţe duce la una dintre afirmaţiile forte ale autorului: „Fiul este deofiinţă cu Tatăl, căci este cu adevărat din El şi este în El prin fire şi fiinţial”. Aşadar, Fiinţa indică realitatea comună, iar Ipostasul indică realitatea specifică / personală / necomună. Astfel, atunci când vorbim de Fiinţa lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul sunt aceiaşi, iar când e vorba de Ipostasuri, atunci distincţia e clară. Apoi, când vine vorba de termenul de Fiu, autorul explică faptul că acesta nu este un apelativ / o calitate, ci însuşi numele Cuvântului, aşa cum Tatăl nu desemnează o funcţie, ci numele acestuia. Sigur, aceste nume proprii arată legătura dintre cei doi, dar ele sunt în primul rând numele persoanelor care le poartă. Prin conţinutul calităţilor filiaţiei şi paternităţii, continuă Chiril, nu putem exprima diferenţele dintre persoane pentru că ambele persoane au atribute catafatice (prin afirmare, ex. Dumnezeu este etern) şi apofatice (prin negare, ex. Dumnezeu este incorputibil). Chiril afirmă că dacă înlăturăm numele Ipostasurilor dumnezeirii, atunci persoanele care au calităţi similare nu mai pot fi distinse. Ceea ce ne ajută să-i distingem sunt, pe de o parte, ceea ce le este propriu şi, pe de altă parte, numele acestora.

Sfântul Grigorie de Nyssa Contra lui Eunomie, Cartea I

Sfântul Grigorie de Nyssa Contra lui Eunomie, Cartea I

Sfântul Grigorie de Nyssa
Contra lui Eunomie, Cartea I

În această carte, Grigorie luptă să demonteze argumentele lui Eunomie care susţine o învăţătură falsă despre Sfânta Treime, adică ideea că Fiul este inferior Tatălui, iar Duhul este inferior Fiului. Demersul lui Grigorie este să arate că oricare dintre variantele emise de arieni (fie că Fiul este o creatură de rang superior, fie că este un dumnezeu de rang inferior) duce la implicaţii teologice inacceptabile şi la concluzii logice eronate.

Prima observaţie pertinentă a teologului capadocian este aceea că susţinerea unei fiinţe divine supreme în loc de fiinţa Tatălui duce la o depersonalizare a lui Dumnezeu şi la utilizarea unei abstracţii logice în loc de adevărul revelaţiei. Sistemul lui Eunomie afectează credinţa într-un Dumnezeu personal şi ne conduce într-un spaţiu raţionalist care nu mai are de a face cu Dumnezeul biblic.

Sf. Grigorie refuză teza lui Eunomie potrivit căreia Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi fiinţe cu naturi diferite şi între care există o ordine sau o ierarhie de natură, de fire. El arată că greşeala cea mai importantă a arienilor este că nu fac distincţia între natură şi persoană în cazul fiinţei lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt persoane, adică au trăsături specifice, care le fac să fie unice, diferite, dar au aceeaşi natură sau esenţă, ceea ce le face să fie în unitate şi asemănare prin aceleaşi trăsături ale naturii.

Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Grigorie în lupta contra lui Eunomie este aceea a clarificării aduse asupra distincţiei dintre creat şi necreat în spaţiul fiinţei. Autorul arată că în cazul fiinţei create există diferenţe şi grade de calitate şi cantitate (pentru cele sensibile), precum şi grade de participare la Dumnezeu şi grade de libertate diferite (pentru cele inteligibile). Pentru fiinţa necreată însă, vorbim despre o fire simplă, necompusă, care nu admite grade şi ierarhie. O asemenea distincţie conduce la următoarele variante posibile în discuţia despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt:

  • Fiul şi Duhul nu pot fi fiinţe necreate, dar de rang inferior Tatălui;
  • Dacă Isus este creatură, atunci opera Sa nu este calificată, nu este perfectă, nu poate aduce mântuire şi mediere între creat şi necreat;
  • Dacă Isus este creatură, iar formula biblică spune că toate s-au creat prin El, rezultă că El este creatorul lui însuşi, ceea ce este lipsit de sens;
  • Ideea că Isus ar fi o fiinţă creată, dar superioară omului (deşi este om) ar fi inadmisibilă şi fără sens în sânul creaţiei pentru că ar duce la dispută şi la revendicarea unei supremaţii;

Pentru Grigorie, distincţia creat-necreat este importantă şi în ideea de a ne feri să atribuim necreatului caracteristicile firii create. Orice idee de interval de spaţiu şi de timp, de măsură, de grad sau de intensitate, nu pot fi aplicate fiinţei necreate fără a ajunge la aberaţii.

Sf. Grigorie arată că implicaţiile ultime ale profesiei de credinţă a lui Eunomie sunt cu mult mai grave decât par la prima vedere. Dacă Isus este o fiinţă creată care deţine puteri şi prerogative ca ale necreatului sau egale cu ale acestuia, atunci se ajunge în situaţia de a avea două principii care îşi revendică statutul de cauză, ceea ce duce inevitabil la situaţia de conflict între ele prin înclinaţia fiecăreia de a-şi revendica acest statut. Cu alte cuvinte, teza arienilor că Isus ar fi o creatură ar conduce la un tip de maniheism între creat şi necreat.

În toate aceste fine analize asupra ideilor lui Eunomie, Sf. Grigorie de Nyssa aduce afirmaţiile dreptei credinţe care susţin că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane care au aceeaşi natură, că numele lor sunt nume de relaţie care indică distincţia persoanelor, dar şi unitatea firii.

Iaşi, 24 mai 2008

Sfântul Grigorie de Nyssa Dialogul despre suflet şi Înviere (II)

Sfântul Grigorie de Nyssa Dialogul despre suflet şi Înviere (II)

În acest dialog cu sora sa, Macrina, Sf. Grigore încearcă să combată filosofiile antice privitoare la suflet şi, în acelaşi timp, să dezbată problema nemuririi acestuia, potrivit învăţăturii creştine.

Marea greşeală a filosofiei antice, a lui Epicur mai ales, a fost aceea de a reduce realitatea la ceea ce simţurile noastre pot explora, verifica, experimenta. De aceea, în antichitate, s-a căutat un principiu unic al existenţei în sfera materială, cum ar fi un element fundamental (stihie, după Grigore) ca apa, focul, aerul etc. Dimpotrivă, sufletul corespunde unei realităţi dincolo de cele sensibile, care pune în mişcare trupul asemenea felului în care Dumnezeu susţine întreaga creaţie.

La nedumeririle fratelui ei, Macrina îi răspunde că „există o putere dumnezeiască, meşteră şi înţeleaptă, care grăieşte prin toate câte există şi străbate toate, armonizându-se fiecare în cadrul întregului”. În acelaşi timp, omul este numit de înţelepţi „microcosmos în mic”, deoarece cuprinde aceleaşi elemente din care este alcătuit întregul univers. Sufletul însă are o existenţă particulară, proprie, deosebită de materie; prin urmare, spune Macrina, el este nematerial şi netrupesc, lucrează şi se mişcă potrivit cu propria lui fire. Astfel, interlocutoarea lui Grigore formulează, în chip de concluzie la această problemă, următoarea definiţie: „sufletul este o fiinţă creată, dăruită cu viaţă şi înzestrată cu gândire, care de la sine insuflă trupului organic şi sensibil puterea de viaţă şi dă simţurilor puterea de a cunoaşte”.

Din discuţie rezultă că între Dumnezeu şi sufletul omenesc există ceva comun, astfel încât ne este permisă a paralelă. Primul aspect a fost deja precizat: ambele realităţi nu pot fi cunoscute prin simţuri. Apoi, se pare că unul (sufletul) a fost zidit după asemănarea cu Celălalt (Dumnezeu), Care a slujit de model; prin urmare, după cum ne învaţă Sf. Scriptură, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, cu Care se aseamănă în toate. Însă diferenţa fundamentală, consideră Macrina, stă tocmai în fire, omul fiind fiinţă creată, iar Dumnezeu necreat. Pentru a ilustra această mare distanţă, între creat şi necreat, ea se foloseşte de o metaforă. Sufletul este ca un ciob de sticlă care stă în calea luminii solare; în el se reflectă, la dimensiuni foarte mici, întreg globul, care întruchipează pe Dumnezeu. Chipul şi modelul nu sunt, evident acelaşi lucru, dar raţiunea (calitatea de fiinţă cugetătoare) este ceea ce le uneşte în asemănare.

Însă, dincolo de raţiune, întâlnim în om şi patimi, fapt care îl îndepărtează de asemănarea divină. Autorul consideră că mânia şi poftele trebuie socotite „ca fiind în afara firii, scăderi ale firii, iar nu însăşi fiinţa ei”. Pilda neghinelor din Evanghelie arată clar cum stăpânul a semănat sămânţa cea bună în ţarină (care întruchipează pe om), dar vrăjmaşul a aruncat sămânţă rea peste semănătura cea bună. Paznicul a oprit pe lucrători să smulgă buruiana pentru ca nu cumva să smulgă şi grâul împreună cu neghina. Sămânţa bună este Cuvântul, iar neghina pornirile rele. Omul este dator să-şi stăpânească patimile, îngrijindu-şi grădina sa, adică cultivând virtuţile. Aici se vede alegerea omului, folosirea voinţei sale spre bine, dragostea sa pentru Dumnezeu.

Cât despre înviere, sufletul va fi judecat după modul în care a vieţuit şi respectat poruncile dumnezeieşti. Potrivit autorului, învelişul material de acum va fi descompus prin moarte, iar după înviere va apărea din nou ţesut din aceleaşi elemente. Însă nu va mai fi „în alcătuire grea şi grosolană”, ci va fi „ţesut din nou, subtil şi eteric”. Spre deosebire de filosofii păgâni, care admit reîncarnarea sau dispariţia definitivă a sufletului odată cu moartea trupului, creştinii susţin că „acelaşi trup va învia împreună cu acelaşi suflet, numai o singură dată”.

În concluzie, Macrina consideră că moartea fratelui lor, Vasile cel Mare, nu ar trebui să fie un motiv de întristare, deoarece după înviere se vor regăsi, iar el va fi „refăcut mai frumos şi mai vrednic de a fi iubit”.

Iaşi, 3 mai 2008