Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: November 2008

Are Biserica Penticostală un loc în România şi în Iaşi?

Are Biserica Penticostală un loc în România şi în Iaşi?

40 de ani de la redeschiderea Bisericii Penticostale din Iaşi

şi la 10 ani de la deschiderea Bisericii Străjerul

 Biserica Penticostală există în România de 85 de ani. În cea mai mare parte a acestei istorii a trebuit să înfrunte prigoana şi marginalizarea – create de regimurile politice prin care a trecut şi de bisericile cu o tradiţie mai lungă decât a acesteia (aici se includ atât bisericile istorice, cât şi cele din trunchiul protestant).

Se poate ridica – în mod legitim – întrebarea: de ce penticostalii au stârnit atâta împotrivire şi de ce au şi astăzi o imagine nefavorabilă în România? În continuare, din rea voinţă, din amatorism sau din lipsă de informaţii, atât mass-media cât şi personalităţi religioase, politice şi culturale consideră Biserica Penticostală o sectă şi o mişcare faţă de care trebuie să ai rezerve. Dacă şi astăzi societatea românească are o anumită imagine despre Biserica Penticostală, poate că e timpul să ne întrebăm care sunt motivele pentru care ea arată aşa. Analizând la rece această comunitate, cel puţin prin prisma dinamicii sale şi a situaţiei statistice actuale în România, ne-am aştepta ca imaginea acestei comunităţi să fie alta. Actualmente, Biserica Penticostală este cea mai numeroasă comunitate de tip protestant de etnie română din ţara noastră. Datele statistice de la ultimul recensământ (2002) plasează comunitatea penticostală pe locul al treilea, după cea ortodoxă şi catolică, în ordinea confesiunilor creştine pentru populaţia de etnie română (345 mii romano-catolici şi 276 mii penticostali). De asemenea, ascensiunea numerică şi spaţială a acestei comunităţi este una importantă (potrivit datelor oficiale, la recensământul din 1992 în România erau în total 221 mii penticostali, iar la recensământul din 2002 numărul lor a crescut la 324 mii) şi a adus beneficii comunităţilor locale prin modul lor de viaţă, respectul pentru autorităţi, conduita morală etc.

În România, reacţia la penticostalism îmbracă forme specifice, dincolo de reacţia tipică la nou din domeniul religios (un domeniu cu o inerţie mare şi cu o înclinaţie spre fixare în tiparele unei tradiţii). Reacţia la nou este legitimă. Penticostalii s-au născut ca urmare a iniţiativei unor oameni de a renunţa la o anumită identitate religioasă şi de a îmbrăca un nou crez şi o nouă formă de manifestare. Atitudinea de reticenţă faţă de oamenii care realizează o asemenea trecere este universală şi se aplică astăzi inclusiv penticostalilor (care ar reacţiona la fel dacă un membru al propriei comunităţi ar realiza o asemenea trecere). Numai că apariţia penticostalilor, în România, a însemnat apariţia unei noi mişcări de tip protestant, după ce alte două asemenea mişcări îşi făcuseră apariţia (baptiştii şi creştinii după evanghelie). În plus, penticostalii nu au fost numai o nouă mişcare, un posibil concurent şi un spaţiu de migraţie religioasă, ci o comunitate cu un etos şi o experienţă religioasă atipică, greu de acceptat pentru mintea omului modern (înclinată spre raţionalism şi dominată de secularizare). Nu numai de la apariţie, ci în întreaga lor istorie din România, înainte şi după căderea blocului comunist, penticostalii au fost subiect de ironie, dispreţ, teamă şi prejudecată pentru foarte mulţi oameni (există numeroase mărturii în acest sens, de la ziarele din epocă, până la lucrări cu caracter religios care consideră penticostalismul o erezie şi o ameninţare la adresa creştinului autohton).

Analiza istoriei penticostalilor în România şi a cauzelor care au determinat o asemenea poziţie a acestora în societatea românească este o problemă delicată şi necesită studii de specialitate din perspectivă istorică, sociologică, politologică etc. În lipsa acestor studii, pe baza observaţiilor directe şi a documentelor existente, se pot face câteva remarci asupra poziţiei oarecum paradoxale a Bisericii Penticostale în societatea românească la momentul actual.

1. O primă observaţie care se poate face cu privire la locul Bisericii Penticostale în România este legată de existenţa unor diferenţe de potenţial local între diferitele zone ale ţării şi de modul în care penticostalii administrează aceste diferenţe. Penticostalii au avut în România un debut şi o dezvoltare cu totul aparte: mişcarea a început independent în trei zone distincte ale ţării şi fiecare mişcare a avut nuanţele sale: în Vest (Banat), în Sud (zona Bucureşti) şi în zona de Nord-Est (Bucovina). Aceste culori specifice au fost date, pe de o parte, de influenţele spiritualităţii şi culturii autohtone, dar şi de influenţele care au venit din exterior în aceste zone, pe de altă parte. Ca urmare, penticostalii au fost receptaţi în mod diferit de populaţia autohtonă, în fiecare dintre aceste zone ale ţării. Prin tradiţie, acolo unde s-au impus numeric şi unde au avut continuitate, penticostalii sunt mai vizibili şi şi-au câştigat un loc în societate. Însă, în ansamblu, este foarte vizibil faptul că penticostalii sunt mai bine receptaţi în partea de Vest a ţării, în Transilvania în general şi în Bucovina (zone cu o prezenţă catolică şi protestantă istorică şi spaţii aflate sub influenţă austro-ungară). În Moldova şi în Muntenia însă, lucrurile nu stau la fel (acestea sunt spaţii mai intolerante din punct de vedere politic şi religios şi mai puţin dezvoltate sub raport economic). Capitalul religios şi economic străin a avut, de asemenea, influenţe diferite asupra comunităţii penticostale în provinciile istorice ale României. Zonele defavorizate rămân Moldova şi Muntenia, fapt care s-a reflectat în dinamica şi în vizibilitatea mai redusă a comunităţii penticostale în aceste zone (este important de observat că, potrivit datelor de la recensământul populaţiei din 2002, din totalul populaţie penticostale din România peste jumătate din aceasta se găseşte în doar 6 judeţe: Suceava, Arad, Timiş, Bihor, Cluj, Bistriţa-Năsăud). Dacă se poate imputa ceva mişcării penticostale la acest capitol al repartiţiei teritoriale este tocmai lipsa unui efort unitar şi a unui proiect naţional de dezvoltare. Chiar şi după 1990, Biserica Penticostală s-a dezvoltat pe cadrul existent, pe moştenirea trecută, fără a evalua şi a ţine cont de aceste diferenţe. Dacă s-au făcut eforturi de susţinere a Moldovei şi a Munteniei, ele au fost insuficiente şi lipsite de un program coerent. Concluzia este că, pentru penticostali, diferenţele de potenţial local (care vin în mod natural din istoria comunităţii, dar nu sunt bine gestionate) rămân în continuare suficient de importante ca să existe decalaje mari cu privire la locul şi poziţia lor în societatea românească.

Un exemplu tipic este oraşul Iaşi, capitala Moldovei, al doilea oraş al României ca mărime, după Bucureşti. În acest oraş, experienţa comunităţii penticostale este una delicată, traumatică chiar. În ciuda unui avantaj strategic creat de misiunile britanice realizate în trecut în oraş, protestantismul autohton de tip evanghelic s-a dezvoltat timid. Biserica penticostală nu doar că a crescut greu, în condiţii dificile, dar a fost şi închisă o perioadă lungă de timp (aproximativ 9 ani şi jumătate, din mai 1959, până în 28 noiembrie 1968). A fost redeschisă acum 40 de ani, în anul 1968, după lungi eforturi ale credincioşilor pe lângă oficialităţile oraşului. Până în anul 1995, în Iaşi a existat o singură biserică penticostală. A doua biserică se află încă în construcţie, iar a treia, începută în anul 1998, nu dispune de un spaţiu propriu de închinare, ci îşi desfăşoară slujbele într-un spaţiu închiriat. A patra biserică, în majoritatea ei cu membri de etnie rromă, se întruneşte într-o casă dintr-un cartier al oraşului. Pentru a surprinde diferenţa de potenţial amintită mai sus, precizăm că în Timişoara (un oraş cu o populaţie comparabilă cu cea a oraşului Iaşi) există 15 biserici penticostale şi de orientare penticostală (cu un număr total de aproximativ 11300 persoane, faţă de doar cele aproximativ 1400 de persoane din Iaşi, număr care include şi mişcarea de tip penticostal-charismatică dezvoltată aici după 1990).

2. O altă observaţie importantă cu privire la locul şi poziţia Bisericii Penticostale în România este legată de tipul de discurs şi de învăţătura acesteia despre implicarea creştinului în societate, în contextul unei spiritualităţi majoritare de tip răsăritean. Deşi este o comunitate de tip protestant, Biserica Penticostală din România are o moştenire spirituală care nu o avantajează. Pe de o parte, a existat influenţa nefastă a comunismului, care a îngrădit accesul la educaţie şi la afirmarea socială a unor categorii de persoane, printre care se numără şi penticostalii. Pe de altă parte, există influenţa spiritualităţii şi culturii autohtone, care nu au un discurs şi o voce care să încurajeze implicarea creştinului în viaţa lumii. În plus, prin tipul de gândire şi de experienţă pe care l-a dezvoltat, comunitatea penticostală a ajuns să fie, şi poate încă mai este, ea însăşi un spaţiu care a profesat o viziune care încurajează credincioşii să se ocupe predominant de problemele spirituale, implicarea în treburile societăţii nefiind considerată o virtute sau o parte importantă a slujirii creştine. După căderea zidului comunist însă, dinamica societăţii a adus comunitatea penticostală într-o situaţie care necesită o atenţie aparte. Cel puţin în zone ca Transilvania, Banat şi Bucovina, unde există o dinamică mai importantă în plan economic şi social, comunitatea penticostală a înregistrat modificări de comportament care au condus la o participare mai mare a membrilor bisericii în viaţa societăţii. În faţa unei asemenea realităţi, riscul este ca Biserica Penticostală din România să se afle în situaţia de a avea oameni de afaceri de succes, demnitari şi oameni angajaţi politic, oameni aflaţi în administraţie sau învăţământ (lucru care se întâmplă deja de câţiva ani), dar această realitate să nu fie legată de o viziune şi de o gândire teologică la fel de consistentă. Nu este cazul să supralicităm aici confesionalismul, pentru că angajarea socială este o datorie creştină universală, ci mai degrabă este important să menţionăm că tocmai culoarea confesională poate constitui un handicap pentru mulţi dintre aceşti oameni angajaţi în societate dacă propria comunitate nu fundamentează experienţa lor pe o viziune holistă asupra realităţii. Asumarea tradiţiei confesionale nu este un act de bravură, nici temei pentru a face prozelitism sau imagine propriei confesiuni, ci este esenţială pentru realizarea unei experienţe creştine autentice (care nu poate fi decât comunitară), ceea ce îl face apoi capabil pe orice creştin să-şi afirme crezul şi valorile în lumea în care trăieşte. Din pricina marginalizării şi a tensiunii la care au fost expuşi, mai ales în anumite zone ale României, penticostalii pot vedea un handicap în asumarea tradiţiei lor confesionale şi riscă astfel să perpetueze o formă de dualism: creştinismul este pentru viaţa privată, pentru slujbele religioase, iar în rest oamenii trebuie să fie foarte bine ancoraţi în societate, fără ca o asemenea implicare să aibă de-a face cu identitatea lor creştină (confesională). Şi la acest capitol, diferenţele dintre provinciile istorice ale României sunt foarte mari. Dinamica din Moldova este mult mai scăzută, iar interesul pentru a analiza sub raport teologic aspectele legate de implicarea creştină în societate este mult mai redus (din nou, în comparaţie cu Banatul, unde dinamica economică şi socială solicită cel puţin biserica la un asemenea efort).

La acest punct, situaţia oraşului Iaşi este una delicată şi merită să ne oprim asupra specificului acestui oraş, atât în prezent, cât şi în perspectivă. Deşi oraşul Iaşi a fost supus unui proces forţat de industrializare în perioada comunistă (proiect care s-a dovedit a fi un eşec total), este tot mai limpede că profilul economic şi social al acestuia este legat de educaţie, turism şi servicii. Pentru comunitatea penticostală din Iaşi şi din România, realizarea unui proiect de viitor trebuie să ia în considerare acest profil al capitalei Moldovei. Deşi în acest oraş ajung la studii în fiecare an un număr important de studenţi care provin din comunităţile penticostale din Moldova şi din ţară, aceşti studenţi nu sunt expuşi unui discurs coerent asupra gândirii creştine despre educaţie, muncă, profesie, creaţie etc. (nu există un proiect comunitar de formare şi de implicare a acestui segment al capitalului uman penticostal). Din păcate, în lipsa unei asemenea expuneri, aceşti studenţi riscă să continue o paradigmă antiintelectualistă chiar în propria lor viaţă, să nu aibă o viziune cu privire la responsabilitatea creştină de a fi un om educat, un om care îşi investeşte talentele şi înzestrările în slujba semenilor etc. O investiţie esenţială a comunităţii penticostale din Iaşi trebuie să fie construirea unui cadru formativ (nu numai pentru studenţi, ci şi pentru liceeni) care să ofere o perspectivă creştină holistă, integratoare asupra realităţii.

3. O a treia observaţie pe care dorim să o facem despre situarea Bisericii Penticostale în România este legată de modul în care aceasta înţelege ideea de prezenţă publică, de modul în care califică importanţa şi necesitatea de a avea o voce, alături de altele – un punct de vedere, alături de altele – cu privire la problemele importante ale societăţii. Din păcate, faptele o arată, această voce a Bisericii Penticostale este una slabă. Existenţa unei asemenea voci nu este numai o problemă de viziune, ci implică şi anumite standarde în raport cu cerinţele societăţii actuale. La capitolul viziune, Biserica Penticostală din România are o mare provocare din partea propriei identităţi chiar: este o comunitate care, în raport cu specificul spiritualităţii sale, este chemată să fie o voce profetică ori să aducă această dimensiune profetică – prin vocea sa publică – în societate, la toate nivelurile şi pentru toate problemele cu care aceasta se confruntă. La capitolul standarde, comunitatea penticostală are de asumat şi poate de recuperat viziunea potrivit căreia nu te poţi adresa lumii fără să ai un discurs articulat, relevant şi transmis pe căile care pot face cel mai eficient mesajul transmis. În condiţiile actuale, asta înseamnă formarea unor oameni cu înzestrări în această direcţie: purtători de cuvânt, oameni de presă, consilieri în relaţiile cu publicul etc. Într-un cuvânt, este nevoie de profesionişti, dar şi de metode şi instrumente prin care se poate avea o voce publică: presă, radio, TV, ONG-uri etc. Dacă în unele zone ale ţării vocea penticostalilor este auzită în anumite forme (de la prezenţa pastorilor penticostali la şedinţele consiliilor locale, până la prezenţa unor specialişti în mass-media, în dezbateri şi consultări publice, realizarea unor emisiuni de radio şi TV etc.), decalajele dintre regiuni rămân foarte mari. La Iaşi şi în Moldova, vocea comunităţii penticostale este una foarte slabă şi nu are nici resursele umane necesare pentru a avea în mod constant o voce publică coerentă. Acest lucru o ţine în anonimat şi nu-i dă şansa de a se exprima şi de a-şi aduce contribuţia la viaţa publică.

4. Nu în ultimul rând, considerăm că locul Bisericii Penticostale în societatea românească este legat şi de modul în care această biserică înţelege să gestioneze relaţiile cu celelalte comunităţi confesionale creştine. Moştenirea trecutului nu constituie un avantaj (în România, dialogul interconfesional nu a fost şi, în mod evident, nu este încă o valoare foarte vizibilă, care să fie tradusă în practică de nici o comunitate religioasă), dar nici nu este o piedică de netrecut. Pentru comunitatea penticostală, o mare provocare o constituie dialogul cu spiritualitatea ortodoxă, faţă de care este cea mai apropiată în gândire şi chiar în practică. Acest dialog este esenţial pentru Biserica Penticostală în efortul acesteia de a-şi contura cât mai clar locul şi rolul în România, o ţară majoritar ortodoxă. Provocarea pe care o aduce acest dialog este legată nu numai de apropierea dintre cele două spiritualităţi, ci de ideea de a avea, prin Biserica Penticostală, o prezenţă protestantă în România care să fie una relevantă sub raport cultural şi care să aducă, prin specificul său protestant, acel ferment de dinamism, de orientare socială, de responsabilizare faţă de viaţa societăţii în ansamblu, de valorizare a individului, a creativităţii etc. Acest dialog cu Biserica Ortodoxă este abia la început, este unul timid şi nu este apreciat de credincioşii de rând din cele două comunităţi, ci se realizează mai ales la nivelul teologilor, prin relaţii interpersonale sau prin apelul la moştenirea patristică. Biserica Penticostală din România face parte din Alianţa Evanghelică, organizaţie care sprijină dialogul dintre confesiunile evanghelice la nivel naţional şi internaţional, însă nu face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor şi nici nu participă în mod oficial la dialogul ecumenic naţional şi internaţional.

Oraşul Iaşi nu este un loc unde să transpire aerul dialogului ecumenic, al dialogului interconfesional. Biserica penticostală din Iaşi este izolată faţă de comunitatea religioasă majoritară. Această izolare este una determinată de context, iar penticostalii nu fac efortul necesar pentru a ieşi din el. Nu există un cadru instituţional, oficial, pentru relaţia cu biserica majoritară. Există o rezervă moştenită a fiecărei comunităţi faţă de valorile celeilalte şi aceasta se încadrează în coordonatele relaţiei dintre majoritari şi minoritari. De-a lungul istoriei sale în Iaşi, Biserica Penticostală a fost o minoritate, inclusiv în mediul evanghelic. Abia după 1992 îi depăşeşte numeric pe baptişti, dar se află în urma creştinilor după evanghelie. La acest spirit de minoritar se adaugă şi presiunea majoritarilor care îmbracă o culoare specifică la Iaşi (un puternic centru al ortodoxiei, care a dat, prin tradiţie, Patriarhul BOR). Penticostalii din Iaşi participă, în special, la acţiuni cu caracter interconfesional împreună cu bisericile evanghelice (baptiste şi creştine după evanghelie) şi, în general, împreună cu cele minoritare. În ultimii ani însă, acest dialog interconfesional evanghelic local a scăzut destul de mult, interes mai ridicat existând în rândul bisericilor de tip evanghelic care nu sunt afiliate confesional (bisericile independente).

În concluzie, pentru o poziţie mai clară, mai vizibilă a comunităţii penticostale în România, considerăm că sunt importante eforturile de clarificare şi de progres la cele patru capitole analizate mai sus. Gestionarea mai bună a diferenţelor de potenţial existente între diferite zone ale ţării ar presupune, în primul rând, o evaluare a potenţialului uman existent la nivel naţional, precum şi a modului în care acesta este repartizat pe regiuni. În prezent, pentru comunitatea penticostală este esenţial să se cunoască structura demografică şi pe criterii socio-economice a membrilor acesteia (structura pe sexe şi pe grupe de vârstă, după mediul de provenienţă, după nivelul de educaţie, profesie, tipul şi structura familiei etc.). Această evaluare este esenţială pentru conturarea unui proiect de dezvoltare a comunităţii pe termen mediu şi lung. Pentru crearea şi dezvoltarea unui discurs şi a unei înţelegeri care să ancoreze experienţa actuală a credincioşilor prin implicarea lor în societate, biserica penticostală are nevoie să depună un efort de evaluare a propriei experienţe şi gândiri teologice din trecut până în prezent şi să înveţe din experienţa altor comunităţi în acest domeniu. Pentru Moldova, ar fi folositor, de exemplu, să se analizeze modelul de dezvoltare al comunităţii romano-catolice, o comunitate tot minoritară, de orientare apuseană şi care se realizează în acelaşi context cultural. În direcţia unei prezenţe publice, Biserica Penticostală din Româna trebuie să-şi asume responsabilitatea acestei prezenţe nu numai din raţiuni spirituale, prin nota şi specificul spiritualităţii sale, ci şi din raţiuni civice şi sociale. Comunitatea penticostală cuprinde un număr important de persoane, care au nevoie de o reprezentare şi de o voce publică, şi este şi una dintre comunităţile cu o dinamică numerică importantă în România. Deschiderea penticostalilor spre alte comunităţi confesionale pentru a oferi din propria experienţă, precum şi de a învăţa din a altora este o cerinţă actuală care nu mai poate fi ignorată. În climat postmodern şi globalist, comunitatea penticostală are nevoie de dialog cu celelalte comunităţi pentru a-şi contura tot mai clar propria identitate şi pentru a o lăsa să se afirme.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 7 noiembrie 2008