Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: November 2009

Închinarea prin darurile omului

Închinarea prin darurile omului

O perspectivă antropologică la Sf. Irineu de Lyon

Între reflecţiile asupra subiectului închinării, în spiritualitatea creştină, atrage atenţia gândirea Sf. Irineu de Lyon care aduce asupra acestei teme contribuţii importante din perspectivă antropologică şi eclesiologică. Consecvent cu gândirea sa biblică despre adevăratul Dumnezeu, Sf. Irineu răspunde gnosticilor că nici omul şi nici creaţia nu apar ca o necesitate pentru Dumnezeu. Din eternitate, Logosul îl glorifică pe Tatăl, fiind împreună cu el, iar Fiul, la rândul său, este glorificat de Tatăl, într-o relaţie reciprocă de cunoaştere şi iubire. Sf. Irineu precizează cu claritate că Dumnezeu nu a avut şi nu are nevoie ca omul să-i aducă slavă şi că nu l-a creat pe om dintr-o necesitate (Adversus Haereses, 4.14.1), ci l-a modelat cu scopul de a fi o fiinţă spre care să se canalizeze darurile divine (AH, 4.14.2). Inclusiv după căderea omului, toată iconomia lui Dumnezeu se arată ca o simfonie a mântuirii, adică a unei diversităţi de acte divine care concură spre acelaşi scop (AH, 4.14.2). Analizând Legea şi Profeţii din VT, Sf. Irineu se opreşte la sistemul ceremonial iudaic, la jertfe şi daruri, la sistemul religios prin care poporul ales era chemat să se închine lui Dumnezeu. Rolul ofrandelor este interpretat de Sf. Irineu în spiritul profeţilor VT care atrag atenţia asupra faptului că Dumnezeu nu are nevoie de jertfe şi că rolul lor este unul profetic şi pedagogic. Considerând că între VT şi NT există o relaţie tipologică, Sf. Irineu se opreşte cu analiza la darurile şi ofrandele aduse în Biserică. Din această analiză, care are un puternic caracter antropologic, reţinem trei idei mai importante şi încercăm să le aducem în actualitate.

O primă idee se profilează pe aceeaşi direcţie de interpretare cu cea a profeţilor VT. Sf. Irineu afirmă că pentru Biserică avem acelaşi mesaj: Dumnezeu nu are nevoie de ofrandele şi sacrificiile pe care le aduce omul (AH, 4.18.1), pentru că ele nu răspund unei necesităţi divine. Dimpotrivă, Sf. Irineu scoate în evidenţă dimensiunea reflexivă a darului adus de om lui Dumnezeu. În iconomia darului, cel care aduce darul este el însuşi glorificat prin ceea ce oferă, dacă darul este acceptat (AH, 4.18.1). Sacrificiul este modalitatea prin care omul îşi manifestă onoarea faţă de Dumnezeu, dar şi calea prin care Dumnezeu îi întoarce omului slava pe care acesta o aduce prin închinarea sa. Această dimensiune reflexivă a sacrificiului adus de om lui Dumnezeu în Biserică concordă cu sensul pe care omul l-a primit la creaţie, anume acela de a se uni cu Dumnezeu, de a primi slava Fiului lui Dumnezeu. Din această perspectivă, întreaga iconomie divină poate fi înţeleasă ca o realitate a darului, ca loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Într-o asemenea lumină actele de închinare ale omului capătă o semnificaţie profundă şi îl scoate pe cel ce se închină din fariseism (religiozitate de faţadă), mercantilism (interes şi negoţ cu cele sfinte) sau corvoadă (obligaţia de a realiza gesturi care costă). Actul închinării omului este un act al întâlnirii cu Dumnezeu în reciprocitatea recunoaşterii adevăratei identităţi a celuilalt. În actul închinării omul recunoaşte slava lui Dumnezeu, cel care este sursa şi destinul a tot ceea ce există. În replică, Dumnezeu răspunde prin a recunoaşte în om chipul său, slava celui chemat să fie fiul lui, cel căruia i se oferă în daruri în permanenţă.

O a doua idee, legată de cea anterioară, indică dimensiunea creativă a omului în închinare. Dumnezeu, deşi nu are nevoie de darurile omului, îl solicită pe om să aducă daruri din motive legate de însăşi fiinţa lui şi a scopului pentru care a fost creat. Dumnezeu îi cere omului daruri pentru ca acesta să nu rămână steril, ci să fie creativ, pentru a produce, pentru a se exprima (AH 4.18.6). Într-o formulă asemănătoare, N. Berdiaev afirmă că Dumnezeu aşteaptă revelaţia omului, răspunsul, replica acestuia la ceea ce a primit prin actul creaţiei (Sensul creaţiei). Creaţia este un dar al lui Dumnezeu pentru om. Înţelegând asta, omul îi întoarce lui Dumnezeu darul aducând ca ofrandă rezultatul muncii şi activităţii sale în datele creaţiei. Lumea se întoarce la Dumnezeu ca un dar al omului, cu amprenta sa, „cosmetizată” prin iconomia omului. În final, darul adus de om ca ofrandă şi slavă pentru Dumnezeu se reflectă tot asupra omului. Acceptând darurile omului, Dumnezeu arată spre adevărata sa identitate de fiinţă creată după chipul şi asemănarea Sa. Creativitatea în închinare nu este o cerinţă a lui Dumnezeu, ci o posibilitate a omului de a se manifesta în acord cu ceea ce a fost chemat să fie. Formula biblică Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul (Col. 3:23) indică o realitate generică a închinării în toate detaliile vieţii omului. În toate acţiunile sale, omul are această perspectivă a calităţii, a exigenţei, ca măsură a expresiei de sine, ca act creator care se oferă în dar Domnului.

A treia idee importantă despre ofrandele aduse de om în Biserică este evidenţiată de Sf. Irineu tot în relaţie cu VT. Realitatea ofrandei nu a dispărut o dată cu Legea, ci s-a păstrat şi în Noul Legământ, însă cu o modificare de fond importantă: omul care aduce daruri nu mai este un rob, un sclav al păcatului, ci este liber. Pentru Sf. Irineu, în Biserică darurile sunt o marcă distinctivă a libertăţii omului (AH 4.18.2), poartă această pecete a libertăţii adusă de Cristos. Într-o perspectivă de acest tip, ofrandele aduse de creştin lui Dumnezeu nu sunt răspunsul omului la nişte porunci, ci sunt modalităţi prin care omul se exprimă sau îşi afirmă identitatea în relaţie cu Dumnezeu. Ca acte libere, ofrandele omului trădează intenţia şi consistenţa celui care le oferă. Pentru aceasta, Sf. Irineu apelează la exemplul biblic al darurilor aduse de cei doi fraţi din vechime: Cain şi Abel. Autorul conchide că darul este sfinţit de om prin intenţia şi dispoziţia lui sufletească, nu invers. Darul nu are scopul să producă un efect asupra fiinţei lui Dumnezeu, ci mai degrabă asupra fiinţei celui care dăruie. În opinia Sf. Irineu, omul este cel care are nevoie să îi aducă daruri lui Dumnezeu. El acceptă darurile omului pentru a i le returna sfinţite, îmbogăţite (AH 4.18.6). Darul adus lui Dumnezeu are rolul de a sanctifica creaţia, de a aduce creaţia spre Dumnezeu, dar nu ca ceva de care el ar avea nevoie. Această viziune asupra darului pune în lumină rolul mijlocitor al omului în creaţie, funcţia sa sacerdotală care se exersează în direcţia mântuirii întregii lumi, nu numai a lui însuşi. Darurile aduse de om lui Dumnezeu devin parte a Împărăţiei Tatălui, care este oferită credincioşilor săi în dar (AH 4.18.6). De asemenea, tema libertăţii ancorează experienţa închinării, prin darurile omului, în taina Bisericii: Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia (2Cor. 3:17). Omul este liber în trupul Bisericii, iar actele sale de închinare sunt acte creatoare pentru că sunt realizate în dinamica Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul.

În acest context al sfinţirii creaţiei prin darurile aduse lui Dumnezeu, Sf. Irineu aduce în discuţie euharistia, ca un dar cu totul special care are implicaţii directe asupra fiinţei umane aflate în procesul mântuirii: Căci noi îi oferim lui Dumnezeu ce este a lui, proclamând comuniunea armonioasă dintre trup şi Duh – pentru că aşa cum pâinea care vine din pământ, nu mai este pâine ordinară după invocarea lui Dumnezeu, ci este euharistie, constituită din două realităţi, una cerească şi una pământească, tot aşa trupurile noastre care participă la euharistie nu mai sunt coruptibile, pentru că au speranţa învierii (AH 4.18.5). În euharistie este cel mai evident arătată profunzimea înţelegerii despre dar, despre locul şi rolul darurilor în spiritualitatea creştină. Masa Domnului este o masă a recunoştinţei (euharistie). Aici omul aduce darurile recunoscând nevoia de Dumnezeu, dependenţa totală de el, mulţumindu-i pentru mântuirea primită în dar. Dumnezeu răspunde recunoştinţei omului şi îi întoarce darul, un dar amplificat, amprentat de fiinţa lui, de viaţă veşnică. La euharistie omul este cel mai deplin conştient că eforturile sale, darurile sale capătă sens, sunt mântuite, nu doar pentru că sunt primite de Dumnezeu, ci pentru că primesc ceva din el, se unesc cu el.

Accentul antropologic asupra temei închinării are menirea să proiecteze asupra spiritualităţii creştine semnificaţii care să integreze în această experienţă toate datele vieţii omului şi să le conecteze la realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. Închinarea adusă lui Dumnezeu nu se rezumă doar la acte cu caracter religios şi nu se rezumă la o serie de practici de cult. Închinarea în duh şi în adevăr vizează experienţă integrală a omului, astfel încât tot ceea ce omul face şi gândeşte este o expresie de sine liberă şi creatoare, care sfinţeşte lumea şi sunt realizări destinate lui Dumnezeu ca dar, ca ofrandă.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 27 noiembrie 2009