Apostolul Ioan arată că, deşi Isus ”făcuse atâtea semne înaintea lor”, iudeii tot nu credeau în El. Cum se explică acest mister al necredinţei, această rezistenţă a minţii lor în faţa unor evidenţe atât de clare? Cum este posibil ca, după atâtea minuni, iudeii să aibă ezitări în a vedea în faţa lor dacă nu pe Fiul lui Dumnezeu, măcar pe unul dintre cei mai mari prooroci din istoria lui Israel? Cum de nu au crezut în El, după atâtea mărturii? Reacţiile iudeilor sunt de neînţeles, deoarece ele sfidează logica şi simţul realităţii.

La această atitudine avem o explicaţie, pe care ne-o pune la dispoziţie apostolul Ioan, citând din proorocul Isaia. Astfel, scrie acesta, Dumnezeu „le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima” (vs.40). În Isaia (6:9-10), Dumnezeu rosteşte următoarele cuvinte: „Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe! Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.”

Necredinţa iudeilor se explică, aşadar, prin împietrirea (întărirea, îngreuierea) inimii lor. Dar ce se înţelege prin acest termen, „a împietri”, utilizat în mai multe locuri din Scripturi şi tradus uneori prin expresii precum ”a (se) îngrăşa” (Isaia, trad. Septuaginta), „a (se) îngreuia” sau „a (se) învârtoșa”?

Cele mai multe referiri cu privire la împietrire se găsesc în cartea Exodului (7:13, 8:15, 8:32, 9:12, 10:20 etc.). În unele dintre acestea se foloseşte expresia „inima lui Faraon s-a împietrit” (7:13), în altele „Faraon şi-a împietrit inima” (8:15), iar în cea de a treia categorie „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (9:12). Există, după cum se observă, o anume imprecizie sau inconstanţă în utilizare, cauzalitatea fenomenului fiind incertă. Indiferent cum am privi problema, împietrirea, aici, se referă la lipsa de înţelegere sau de înțelepciune şi implicit de ascultare a glasului raţiunii. De asemenea, în prima carte a lui Samuel (6:6), preoţii cer filistinilor să nu-şi împietrească inima precum egiptenii, ci să înapoieze chivotul copiilor lui Israel. Cauza principală, în ambele situaţii, este mândria, orgoliul unor conducători şi popoare. Orgoliul îl împiedică pe Faraon să vadă adevărata soluţie, cea propusă de Moise.

Ideea mândriei, care se află în strânsă legătură cu împietrirea de acest fel, se regăseşte şi într-un alt caz, similar, atunci când Daniel vorbeşte despre Nebucadneţar căruia ”i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie” (Daniel, 5:20). Este vorba despre o încăpățânare, o persistenţă nejustificată raţional, o tratare pătimaşă şi lipsită de claritate a unei probleme. În plan psihologic, se traduce ca o rezistenţă internă, ca o presiune iraţională care nu permite reevaluarea, reinterpretarea, recadrarea cognitivă. În raport cu Dumnezeu, problema este gravă deoarece împiedică lucrarea divină în oameni şi popoare.

Împietrirea se însoţeşte, în unele cazuri, de anumite precizări care clarifică şi mai mult ideea exprimată prin acest termen. Astfel, se vorbeşte despre orbirea ochilor şi astuparea urechilor, atât în Isaia (6:9-10), precum şi în numeroase cazuri din NT, despre care vom vorbi mai încolo. Cu alte cuvinte, la o primă privire, pare că Dumnezeu le-a acoperit iudeilor simţurile duhovniceşti şi le-a întunecat facultatea înţelegerii cuvintelor revelate şi a marilor adevăruri rostite de către Isus. Astfel, aceştia nu au putut pătrunde cu mintea revelaţia divină, nu s-au întors la Dumnezeu ca să fie vindecaţi (Ioan 12:40) şi au ratat şansa mântuirii.

Treptat, tema împietririi se mută de la neamuri spre evrei. Astfel, încă din vremea lui Moise, citim în Deuteronom (29:4), poporul nu avea minte să priceapă, ochi să vadă şi urechi să audă glasul lui Dumnezeu, adică capacitatea de a înţelege semnele şi minunile făcute în mijlocul lor, din momentul dezrobirii de sub puterea egiptenilor. Prin proorocul Isaia, sentinţa adusă de Dumnezeu poporului evreu necredincios capătă şi mai mult contur.

Mai târziu, în Noul Testament, în toate cazurile în care este vorba despre împietrire, ea priveşte exclusiv poporul Israel. Este o trecere dramatică, tragică, a acestui handicap sau boală spirituală de la popoarele care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cărora El nu li s-a revelat, la poporul ales, care a primit Legea. Astfel, în Evanghelia după Marcu apare de două ori tema împietririi inimii, cu referire la lipsa de înţelegere a celor care au asistat la minunea înmulțirii pâinilor (Marcu 6:52, 8:17).  De asemenea, în Evanghelia după Matei (13:14-15) întâlnim acelaşi reproş făcut iudeilor ca şi în textul de faţă.

În Epistola către Romani (11:7-8) şi în 2 Corinteni (3:14), Pavel vorbeşte despre împietrirea inimii ca despre o lucrare a Domnului care are două dimensiuni aparent contradictorii, păcatul sau căderea oamenilor, dar şi voia sau lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul surprinde foarte bine acest fapt în analiza pe care el o face căderii lui Israel şi refuzului multor iudei de a primi evanghelia. Israel a primit de la Dumnezeu „un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.” (Rom 11:7-8). Prin alunecarea lor, continuă Pavel, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor (Rom 11:11), iar dacă nu persistă în necredinţă vor fi mântuiţi (11:23), cum de altfel s-a şi întâmplat cu mulţi dintre ei.

Ce înţelegem, aşadar, prin împietrire? Cine este responsabil şi cum se petrec lucrurile? Dacă privim acest fapt ca fiind doar voia lui Dumnezeu, El Însuşi fiind cauza împietririi inimii omului, intrăm în contradicţie cu două teze mari privind relaţia divinităţii cu omul. Prima contradicţie ar fi că Dumnezeu, prin însăşi natura Sa, este Bunătate şi doreşte binele omului. Dumnezeu nu vrea, şi nici nu este în spiritul Lui, să împiedice venirea unor oameni la credinţă, întunecându-le inima în acest scop. Cea de a doua contradicţie se referă la faptul că, printr-o astfel de intervenţie, Dumnezeu nu ar respecta liberul arbitru al omului, alterând capacitatea sa de alegere.

În realitate, responsabilitatea totală revine omului, iar împietrirea reprezintă puterea legii duhovniceşti aşezată de Dumnezeu în relaţia Sa cu omul. Prin păcatele sale, omul aşează, cum spune Scriptura, un zid între el şi Dumnezeu, o barieră care creează distanţă, taie legătura cu El. Neluminată şi neîncălzită de Duhul Sfânt, inima omului se răceşte, se întăreşte, devine tot mai impenetrabilă luminii dumnezeieşti. Mintea omului se întunecă tot mai mult, căile sale devin tot mai întortocheate şi înțelesuri adânci ale lucrurilor tot mai puțin accesibile.

Partea a doua a textului clarifică înțelesul istoriei cu necredinţa evreilor. Dacă împietrirea este tema în jurul căruia se ordonau celelalte idei exprimate de Ioan în prima parte a textului, acest rol este jucat, în cea de a doua secţiune, de un alt cuvânt, cu foarte multă încărcătură simbolică în gândirea lui Ioan, şi-anume lumina.

Cristos spune: „am venit ca să fiu o lumină în lume” (Ioan 12:46). Ioan scrie că Isus „a strigat şi a zis”, expresie care, în Evanghelii, introduce o sentinţă, o afirmație cu mare greutate. Este de fapt vorba despre o profeţie, Isus fiind aici glasul profetic, glasul lui Dumnezeu auzit prin gura profetului. Ideea de lumină şi adevăr, întruchipată prin prezenţa în lume a Fiului lui Dumnezeu, îi pune pe oameni în faţa unei alegeri fundamentale, a opta între lumină şi întuneric. În faţa omului, Dumnezeu a aşezat binele şi răul, iar omul este obligat la o alegere. Isus spune că misiunea lui în lume nu este de a judeca lumea, ci de a o mântui. El n-a vorbit de la Sine, ci a spus ceea ce Tatăl I-a dat să spună, aşadar Cuvântul adus este cel care judecă. Alegerea făcută de om este însăși judecata sa înaintea lui Dumnezeu.

Fragmentul de faţă face legătura şi cu prologul, deoarece, ca şi la începutul Evangheliei, Isus se prezintă pe Sine ca fiind lumina în lume. Cine crede în El primeşte lumina adevărului şi nu va rămâne în întuneric (Ioan 12:46). Iudeii necredincioşi nu L-au primit pentru că au iubit mai mult lumea, cu ceea ce oferă ea, decât adevărul. Prin patima alipirii de lumea aceasta ei s-au depărtat de adevăr, de adevărata cunoaştere, de lumina divină. Astfel, spune Ioan în prolog, „lumea nu l-a cunoscut, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:10-11).

Iaşi, 28 martie 2010