În Levitic (19:18), Dumnezeu cere evreului „să nu se răzbune şi să nu ţină necaz” pe alt om. Această poruncă este însoţită, imediat, de o alta, mult mai cunoscută: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. De asemenea, în evangheliile sinoptice, găsim celebrele cuvinte ale lui Isus: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10:27; a se vedea, de asemenea, Marcu 12:30-31 şi Matei 22:37-39). Se pare că pentru Isus era destul de importantă această idee şi, poate de aceea, a repetat-o adesea. Chiar şi în textul de faţă expresia este reluată, aproape identic, în capitolul 15 (Ioan 15:17).

Şi totuşi, în Evanghelia după Ioan se vorbeşte despre o poruncă nouă. Ce fel de iubire ne propune Cristos? Prin ce s-ar caracteriza această dragoste? Isus spune: „aşa cum v-am iubit Eu”, ceea ce ne determină să reflectăm puţin asupra iubirii Sale … Cum I-a iubit Domnul pe ucenici? Cum ne El iubeşte pe noi? Care este măsura iubirii lui Cristos? Ar fi multe spus cu privire la acest subiect, cum ar fi, de exemplu, alegerea ucenicilor, grija faţă de ei, călăuzirea, învăţarea etc. Domnul spune, atunci când îi încredinţează Tatălui, că s-a îngrijit de ei ca să nu se piardă niciunul. Isus a iubit mulţimile deschizându-le ochii, vindecând orbii, ologii, leproşii şi înviind morţii. Dar toate acestea, deşi sunt lucruri mari, rămân totuşi mici pe lângă actul de iubire supremă pe care Domnul l-a săvârşit pentru om: moartea Sa pe cruce. A-ţi da viaţa pentru aproapele tău, iată măsura iubirii lui Cristos. De aceea, El spune: ”Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).

Iubirea devine măsura tuturor lucrurilor – este legea cea nouă. Creştinul nu ar trebui să se conducă decât după legea iubirii, deoarece dragostea este o poruncă care cuprinde în întregime Legea şi o şi depăşeşte. Iubirea adevărată de Dumnezeu şi de frate fac inutile prescripţiile Legii. Legea a fost dată poporului evreu pentru ca acesta să se conducă după ea. Dumnezeu a dorit un popor curat, sfânt, iar, în acest sens, Legea îl ghida în direcţia bună. Ca şi evreilor, creştinilor li se cere să aibă o lege şi să se ghideze după ea, ştiind că, împlinind această lege, fac voia lui Dumnezeu. Legea creştinului este legea iubirii. Pavel spune în Epistola către Romani: ”De fapt, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Rom. 13:9). La fel spune şi în Epistola către Galateni: „Toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Gal. 5:14). Legea iubirii, după Cristos, este scrisă în inima noastră de către Duhul; cultivând dragostea de celălalt, urmărind aşadar o poruncă, una singură, cea a iubirii, creştinul nu va putea încălca nici prescripţiile legii vechi.

Iubirea cristică este comunitară, ea nu poate exista decât comunitar. Isus spune: ”Să vă iubiţi unii pe alţii” şi repetă acest lucru chiar în aceeaşi frază (Ioan, 13:34). Interpretată în lumina Scripturii, această poruncă înseamnă: să vă iubiţi între voi, să vă angajaţi într-o iubire comunitară. Iubirea desăvârşită nu-şi poate găsi locul la om decât în trupul Bisericii, deoarece iubirea perfectă nu poate exista decât într-o pluralitate de persoane. Iubirea în comunitatea de persoane a bisericii, în trupul lui Cristos, este una după modelul Sfintei Treimi. Nu poate exista iubire perfectă în doi, ci sunt necesare măcar trei persoane. În primul rând, este necesar un al treilea pentru ca cineva să mărturisească. Este nevoie de altul în afara celor doi care îşi manifestă dragostea unul pentru altul: cineva care să ateste relaţia, să fie ca un soi de oglindă a acestei iubiri. Cei doi, angajaţi într-o iubire, trăiesc bucuria acestei iubiri, dar trebuie s-o obiectiveze, s-o vadă confirmată, recunoscută de un altul. Apoi, este nevoie de un al treilea care să-i scoată pe cei doi din cercul posibil al unei iubiri egoiste. Acesta ar primi dragostea celor doi; iubirea lor ar fi dusă astfel mai departe; ea ar fi, prin urmare transmisă, exteriorizată. Astfel, iubirea îşi pierde caracterul limitat, restrâns la o relaţie de reciprocitate. Dumnezeu, în bunătatea Sa mare, a îngăduit acest lucru omului, în general, dându-i copii. Părinţii, când se iubesc, caută să arate aceasta copiilor, ca şi ei să fie părtaşi la iubirea lor; să fie antrenaţi, aşadar, cuprinşi în această iubire. Apoi, Biserica este oglinda Sfintei Treimi şi, de aceea, iubirea treimică îşi găseşte ecoul şi se actualizează în iubirea credincioşilor. Creştinii vor fi cu atât mai împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu cu cât vor trăi mai autentic, în plan comunitar, principiul iubirii care guvernează perihoreza Persoanelor divine.

Iubirea cristică are o dimensiune eschatologică. Când iubeşte cu dragoste creştină, omul are, fără îndoială, privirea spre viitor, spre veacul care va veni. Este o perspectivă pe care evreul din Vechiul Testament n-o avea. Prin cădere, comuniunea de iubire dintre primii oameni s-a frânt. După izgonirea din rai, în generaţia de oameni care a urmat, fiecare individ şi-a tras natura umană către sine, fărâmiţând-o, stăpânind-o exclusiv. Iubirea în trupul lui Cristos reface, într-un cadru limitat de condiţiile noastre biologice şi spirituale, drumul invers. Este un demers raţional şi duhovnicesc, prin care se realizează o comuniune a sufletelor în duhul unităţii cristice. Barierele care cad între creştinii care se iubesc, zidurile care se prăbuşesc, permiţând întrepătrunderea sufletească, pregătesc credincioşii, prin exersare, pentru veacul viitor. Acolo, ei vor avea parte de dragoste deplină.

Are loc, de asemenea, o schimbare a standardului de comparaţie. Când în Vechiul Testament se cere omului să iubească se dă drept măsură omul însuşi. Această măsură nu iese din limitele firescului, ale unui dat limitat la fiinţa umană. Saltul, după noua poruncă, este uriaş. Se trece, de fapt, de la iubirea omului (cu măsura sa limitată) la iubirea lui Isus (cu măsura Sa dumnezeiască). Revărsarea Duhului lui Dumnezeu oferă creştinului această posibilitate. Măsura iubirii lui Cristos, aşa cum am arătat mai înainte, este jertfa supremă – să-ţi oferi propria viaţă ca jertfă pentru viaţa celuilalt. Este vorba aici şi de o depăşire a firii, căci înseamnă, de fapt, ca omul să biruie biologicul din el, instinctul de conservare. Depăşirea firii prin iubirea creştină se vede şi în cerinţa iubirii vrăjmaşului, care este o dragoste de dincolo de fire. Este o iubire imposibilă omului fără ajutorul Duhului Sfânt. Se împlineşte dincolo de puterile omului, dincolo de firea sa.

Realizarea personală se poate face doar în relaţia de iubire faţă de celălalt. Creştinul este chemat la o lucrare dezinteresată, la a iubi pe celălalt, dar, deoarece Dumnezeu este drept, omul are şi partea sa aici. Aceasta deoarece, iubind, primeşte fără să urmărească expres acest lucru în iubire; dăruindu-se, el se îmbogăţeşte, slujind se face împărat, asemenea lui Cristos care a spălat picioarele ucenicilor. Fiinţa umană, realizată ca persoană, nu poate fi cunoscută decât prin intermediul relaţiei, a comuniunii directe. Această manifestare a persoanei este cu atât mai puternică, mai adevărată, cu cât evenimentul comuniunii şi al relaţiei se împlineşte în iubire. Dragostea autentică înseamnă acceptarea celuilalt dincolo de dorinţele personale, de exigenţele noastre faţă de alte persoane. Ea presupune acceptarea necondiţionată a defectelor celuilalt şi în acelaşi timp, a unicităţii sale. Dragostea înseamnă punerea în lumină a celuilalt prin iubire, ea presupune depăşirea limitărilor individuale, prin iubire şi jertfă de sine. Numai aşa omul reuşeşte să se realizeze ca persoană, în înţelesul duhovnicesc al termenului, devenind cu adevărat fiu de Dumnezeu.

Iaşi, 4 aprilie 2010