Aşa cum este construit textul acestei evanghelii, pare că autorul stabileşte o distincţie şi o opoziţie între lume şi credincioşi, iar contextul este cel al plecării lui Isus din lume. Asistăm la un eveniment dramatic: Isus nu lasă ceva vizibil în urmă, urmează să fie omorât pe cruce, iar ucenicii lui rămân singuri şi fără perspective. În pasajul analizat, lumea are o conotaţie negativă, ca domeniu al celui rău, ca loc de manifestare a răului (v. 30). Este realitatea ignoranţei, a lipsei de cunoaştere, care nu are parte de manifestarea sau de arătarea lui Isus. Totuşi, textul rămâne deschis către această lume, pentru că ea trebuie să cunoască faptul că Isus îl iubeşte pe Tatăl (v. 31) şi că a împlinit porunca lui în actul jertei pe cruce. De asemenea, la întrebarea lui Iuda de ce Isus nu se arată lumii, răspunsul este că Isus se arată celor care îl iubesc şi împlinesc poruncile lui (v. 22-23). Lumea este într-o stare de ignoranţă, dar este chemată la cunoaştere şi la a primi manifestarea lui Dumnezeu.

În planul apropiat, al evenimentelor care aveau să se întâmple (adică a morţii lui Isus, a arătării lui după înviere, a perspectivei rămase în urmă pentru lume), textul este unul profetic şi se adresează ucenicilor ca să aibă un reper faţă de care să se raporteze, atât în momentul în care lucrurile se vor întâmpla (astfel încât atunci să creadă, v. 29), cât şi după ce lucrarea lui Isus se va împlini. Mesajul lui Isus pentru ucenici, ca şi pentru noi astăzi, este o chemare şi o atenţionare la a nu trăi între două lumi sau între două realităţi: între realitatea celor care sunt în ignoranţă şi viaţa pe care doreşte cu adevărat Isus să o realizeze pentru credincioşi în această lume. Dimensiunea profetică a textului anunţă faptul că plecarea din lume a lui Isus va crea un moment de încercare pentru ucenici şi prezintă chiar pericolul de a rămâne tulburaţi, adică înspăimântaţi şi derutaţi pentru că aşteptările şi dorinţele lor nu sunt împlinite. Isus anunţă că după patima sa el se va arăta din nou ucenicilor şi ei trebuie să creadă şi să ştie cum vor putea vedea prezenţa lui, cum vor putea experimenta această manifestare a Mântuitorului în lume. Evident, în text transpare mai întâi ideea arătării lui Isus după înviere (v. 20), însă textul generalizează şi vorbeşte apoi despre faptul că Isus se va arăta celui care îl iubeşte şi împlineşte poruncile lui (v.21).

A rămâne între cele două lumi este un risc pe care Evanghelia îl anunţă şi îl prezintă nu numai prin intrarea într-o stare de confuzie sau de tulburare a omului, ci şi prin încercarea lui de a depăşi această situaţie printr-o pace sau o rezolvare care nu vine de la Dumnezeu (pacea care o dă lumea), adică prin adoptarea unei poziţii ca a celui care este orfan, părăsit, lăsat să se descurce singur. Această stare corespunde ideii că Isus a plecat din lume şi că ne aşteaptă să ajungem la el, ne cere să facem efortul de a trăi după standardele lui ca să ajungem la locul pe care ni l-a pregătit. Într-o asemenea perspectivă, evident, se poate vorbi despre o susţinere a lui Dumnezeu, chiar despre o prezenţă a lui în lume, dar este vorba despre o susţinere morală, de la distanţă, care încurajează parcurgerea drumului credinţei până la capăt. Astfel, lumea rămâne teritoriul celui rău, iar creştinul trebuie să facă eforturi de a împlini misiunea lăsată de Isus în asemenea condiţii, aflat între două lumi.

În mod clar, nu acesta este mesajul evangheliei analizate. Dimpotrivă, după învierea lui Isus, ucenicii vor avea parte de o prezenţă la fel de reală a lui Dumnezeu cu ei, ba mai mult, de o prezenţă de o calitate pe care nu au avut-o înainte de patima Domnului. De aceea, plecarea lui Isus la Tatăl trebuie să fie un motiv de bucurie pentru ucenici (v. 28) şi ei trebuie să înţeleagă altfel prezenţa şi relaţia lor cu Mântuitorul. Această noutate a prezenţei efective în lume a lui Dumnezeu este prezentată de apostolul Ioan sub forma dorinţei lui Dumnezeu de a-şi face loc sau casă în fiinţa omului, de a locui în istorie alături de om până la finele acestei ere.

Isus a venit în lume să moară pentru păcatele întregii lumi, ca apoi să se înalţe la dreapta lui Dumnezeu şi să pregătească un loc pentru ucenicii săi (14:1-3). Astfel, pentru eshaton, lucrurile sunt rezolvate: Isus ne pregăteşte un loc şi va reveni să-şi ia ucenicii şi să îi ducă la locul pregătit. Evanghelia anunţă însă că şi pentru istorie lucrurile sunt pregătite de Dumnezeu. În vremea istoriei, Dumnezeu este cel care alege să vină să locuiască cu omul aici în lume, să îşi facă loc de odihnă pentru sine împreună cu omul (v. 23) în datele acestei lumi. Termenul loc, ca spaţiu de locuit sau cameră, nu se foloseşte decât de 2 ori în NT şi asta doar în Evanghelia după Ioan în cap. 14, v. 2 şi 23. Prin această construcţie semantică, se formează un paralelism clar în cele două versete şi o corespondenţă între locuirea omului cu Dumnezeu în eshaton şi locuirea lui Dumnezeu cu omul în istorie. În casa Tatălui sunt multe locuri pentru toţi credincioşii şi sunt pregătite pentru veşnicie. În lume însă, se pregăteşte un loc al locuirii lui Dumnezeu cu omul, iar acest loc este spaţiul nedimensional al iubirii.

Arătarea sau manifestarea lui Dumnezeu în lume este prezentată de apostolul Ioan într-o perspectivă treimică. Importanţa dimensiunii trinitare este clară în evanghelia a patra: viaţa lui Dumnezeu, ca treime de persoane, reprezintă reperul sau modelul de viaţă la care este invitat creştinul. Aceasta este viaţa veşnică – viaţa de comuniune în iubire a persoanelor Sfintei Treimi. Evanghelia ne spune că fiecare dintre aceste persoane vine să locuiască împreunnă cu omul: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, indicând prin asta atât caracterul personal al lui Dumnezeu, cât şi faptul că omul are acces la totalitatea vieţii, la calitatea ei autentică de viaţă veşnică încă de pe acum, din istorie. Prezenţa Treimii în om şi în lume este prezenţa vieţii prin excelenţă, a iubirii prin excelenţă. Această prezenţă este un izvor de viaţă în om, este sursa şi puterea vieţii celei noi la care a fost chemat, este darul lui Dumnezeu dat oamenilor. Prin acest dar, omul este invitat să trăiască o viaţă personală, o viaţă a comuniunii personale, cu semenii şi cu Dumnezeu. Prezenţa Treimii în om este una relaţională, care ţine de modul lui Dumnezeu de viaţă şi înseamnă iniţierea unei relaţii de comuniune a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt cu omul. Avem de a face cu o prezenţă nedimensională, cu o întâlnire faţă-către-faţă a persoanei umane şi divine pe terenul iubirii. Construcţia explicit treimică este dată de prezentarea pe rând a fiecărei persoane a Sfintei Treimi care se arată omului, care vine să locuiască în om. Acest pe rând nu înseamnă într-o ordine anume, pentru că persoanele divine nu pot fi despărţite, ci textul ne indică rolul fiecăreia în iconomia divină, specificul manifestării fiecărei persoane a Sfintei Treimi în relaţia sa cu omul. De asemenea, textul analizat exclude orice idee a unei prezenţe substitutive a persoanelor dumnezeirii în istorie, adică o persoană să le înlocuiască pe celelalte în relaţia cu omul.

În textul evangheliei, este prezentată mai întâi venirea sau arătarea persoanei Duhului Sfânt. Această persoană are numele de Parakletos. Este vorba de un alt parakletos, asemenea Fiului, anunţând astfel rolul şi locul iconomic al Duhului Sfânt de a continua opera lui Isus în lume. Duhul este numit Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte (v. 17). El este trimis de Tatăl cu scopul de a-i învăţa pe ucenici toate lucrurile şi de a le aminti tot ce le-a spus Isus (v. 26). Duhul va fi în ucenici şi cu aceştia în lume, va fi cunoscut de ei (v. 17) ca o prezenţă personală distinctă care continuă lucrarea formatoare începută de Isus. Numele de Duh al Adevărului sugerează relaţia lucrării sale cu cea a lui Isus, care este Adevărul. Duhul Sfânt este cel care dă adevărul, pentru a conduce omul la libertate (de aceea şi ap. Pavel îl numeşte Duhul slobozeniei, 2Cor. 3:17). Textul evangheliei continuă cu ideea că Isus însuşi va fi cu ucenicii în lume şi că el se va manifesta, se va arăta lor (v.21). Această prezenţă a lui Isus cu ucenicii are loc pe terenul iubirii, ca o relaţie personală de iubire. Nu este vorba despre aceeaşi relaţie care a fost înainte de înviere când, în ciuda prezenţei fizice a Mântuitorului cu ucenicii, aceştia erau instabili, cu o cunoaştere slabă şi fără un fond stabil al relaţiei cu Domnul lor. După înviere, Isus anunţă un salt calitativ al experienţei de viaţă cu el, o perioadă a cunoaşterii autentice a adevăratei lui identităţi şi o stabilitate a relaţiei cu el în iubire. În lume, iubirea lui Isus ia forma păzirii poruncilor Domnului (cine nu iubeşte, nu păzeşte poruncile lui, v. 24), a trăirii după modelul său. Acest standard este accesibil ucenicilor pentru că puterea acestei vieţi vine de la Dumnezeu, nu de la om. În fine, apostolul Ioan continuă şi spune că nu numai Duhul şi Fiul vor veni la ucenici, ci şi Tatăl. Tatăl este cel care răspunde cu iubire celui care îl iubeşte pe Fiul său (v. 23) şi va veni să locuiască împreună cu omul. În această relaţie cu Tatăl, omul îşi regăseşte identitatea de fiu, iar această identitate îi este afirmată în lume mereu prin viaţa de comuniune în iubire.

Textul evangheliei supus analizei ne oferă un tablou în care omul este atenţionat cum să nu trăiască în lume şi, în acelaşi timp, arată ce înseamnă cu adevărat viaţa de credinţă în această epocă. Din pricina lucrării jertfitoare a Fiului, lumea nu mai este un teritoriu al ignoranţei şi robiei, ci un loc în care se manifestă viaţa autentică din Dumnezeu, o viaţă a comuniunii interpersonale cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Pentru această viaţă există o ancoră eshatologică – locul pregătit de Isus şi direcţia spre care se mişcă istoria – dar şi realismul prezenţei Sfintei Treimi în lume care face posibilă experienţa nouă, a trăirii comunitare a omului.

Iaşi, 5 mai 2010