Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: October 2010

Ascultarea

Ascultarea

Virtutea ascultării este un subiect delicat pentru creştinul contemporan. Modernitatea se naşte cu o instinctivă neîncredere faţă de orice tip de autoritate, îndeosebi faţă de cea religioasă. Procesul a fost dus mai departe spre lumea cea nouă în care trăim astăzi, o lume a omului amputat, fără rădăcini, care nu-şi mai revendică nici o moştenire şi nici nu se gândeşte să lase un conţinut urmaşilor săi.

Într-un asemenea context, tema ascultării este cu atât mai importantă şi necesită o actualizare a înţelegerii ei pentru epoca în care trăim. De obicei, tema ascultării este tratată în manualele de spiritualitate şi vizează predominant viaţa monahală. În aceste lucrări transpare ceva din atmosfera medievală a ascultării, care priveşte o lume patriarhală în care tradiţia este foarte puternică iar societatea este ierarhizată. Este relativ uşor să vorbeşti despre ascultare în datele unei asemenea lumi, iar pârghiile pe care comunitatea le poate folosi pentru realizarea ascultării sunt multiple şi la îndemână. Abordările mai noi din manualele despre disciplinele spirituale sunt puternic influenţate de abordarea sociologică a problemei şi au ca miză în special realizarea unor relaţii bune între membrii comunităţii, de la cea restrânsă a familiei, până la cea lărgită a Bisericii, a locului de muncă, şcolii, cartierului sau oraşului. Practic, ascultarea s-a mişcat spre o formă de disciplină comunitară care corespunde aşteptărilor şi cutumelor omului modern de a realiza binele comun, viaţa civică, respectul pentru celălalt, bunul simţ. Ruptura ascultării de planul religios şi de Biserică conduce la o permanentă resemnificare a conceptului în raport cu slăbiciunile şi orizonturile fiecărei epoci istorice.

Lectura şi analiza Scripturii ne solicită la o perspectivă aprofundată asupra temei ascultării, cel puţin prin câteva exemple din VT şi din NT, caz în care ascultarea are caracter hotărâtor pentru destinul unui om, al unei acţiuni sau al unei naţiuni. Sunt emblematice ascultarea lui Avraam şi neascultarea regelui Saul, de pildă. Avem de a face, pe de o parte, cu un exemplu pozitiv, care este calificat de Scriptură drept credinţă şi, pe de altă parte, cu unul negativ, care are ca rezultat ratarea unui destin, cu efecte negative puternice şi de lungă durată în viaţa unei familii şi a unui popor. Aceste exemple ne arată care sunt implicaţiile ascultării şi care sunt exigenţele lui Dumnezeu în această direcţie. În NT avem ca exemplu ascultarea Mântuitorului, ca un model universal care transcende condiţiile socio-istorice şi ne atrage atenţia asupra unicei posibilităţi de a fi pe calea credinţei şi de a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Prin aceste exemple, Scriptura ne arată că ascultarea este mai mult decât o exigenţă morală, formativă sau o clauză contractuală între două părţi.

Pentru a înţelege mai mult despre ascultare este important să analizăm natura acesteia în iconomia lui Dumnezeu şi ce a însemnat ascultarea Fiului în lucrarea Sfintei Treimi. Studiul Scripturii ne indică la tot pasul că lumea este o realitate relaţională şi că la nivelul creaţiei viaţa este posibilă pentru că există atât relaţii simetrice, cât şi relaţii asimetrice. Cea mai importantă relaţie asimetrică este cea între creaţie şi creator, între Dumnezeu şi om. Dumnezeu este sursa vieţii, este cel de la care vin toate, prin care sunt toate şi spre care se îndreaptă toate într-o dinamică a unei relaţii pe care el o iniţiază constant către creaţia sa. Răspunsul natural al omului la această dinamică ia forma unei relaţii asimetrice, pe verticală, care distinge între statutul creatorului şi al creaturii. Ascultarea faţă de Dumnezeu nu este un capriciu divin şi nici o determinare naturală a omului, ci ţine de asumarea statutului de fiinţă creată, care nu are viaţa în sine, ci participă la viaţa care vine din Dumnezeu; ţine de asumarea statutului de fiinţă care nu este perfectă, ci se dezvoltă şi creşte spre perfecţiune. Acest destin al perfecţiunii înseamnă unirea cu Dumnezeu într-o relaţie constantă cu el care păstrează distanţa dintre creat şi necreat şi dimensiunea participativă a fiinţei create la Dumnezeu. Pentru atingerea acestui obiectiv al unirii cu Dumnezeu, lumea şi relaţiile la nivelul creaţiei presupun nu numai simetria relaţiilor pe orizontală, ci şi asimetria lor pe verticală. Exigenţa creşterii şi dezvoltării ne aduce în prim plan tema ascultării faţă de Dumnezeu, precum şi ascultarea la nivelul relaţiilor dintre oameni: între copii şi părinţi, elevi şi profesori, maeştri şi discipoli etc. Ascultarea este o dimensiune constitutivă a fiinţei create, atât în raport cu Dumnezeu, cât şi cu sine.

Căderea omului în păcat a însemnat o fractură în plan relaţional, atât cu Dumnezeu, cât şi la nivelul fiinţei create. Asimetria a devenit mobilul distanţelor, sfâşierilor şi luptelor dintre oameni, dintre om şi întreaga lume creată, dintre om şi Dumnezeu. Refacerea relaţiei omului şi a lumii cu Dumnezeu în persoana lui Christos trebuie înţeleasă la acest nivel. Ascultarea Fiului este reaşezare normală a omului faţă de Dumnezeu, ca un act personal în care sunt asumate datele obiective, naturale ale fiinţei create de a trăi în totală dependenţă de creator. În ascultarea şi spunerea totală a lui Christos faţă de Tatăl şi faţă de Duhul Sfânt nu avem un act de obedienţă, de limitare sau de anulare a libertăţii omului. Dimpotrivă, asistăm la experienţa unui om autentic care trăieşte autentic în relaţie cu Dumnezeu. Ascultarea califică viaţa şi statutul omului care îşi asumă să fie ceea ce a fost făcut să fie, care este în totală concordanţă cu substanţa fiinţei sale. Chiar şi în condiţiile căderii, omul şi lumea utilizează relaţiile asimetrice şi ascultarea pentru a defini condiţiile minimale ale unei existenţe care să lase loc convieţuirii între oameni şi progresului.

Nu este întâmplător faptul că spiritualitatea creştină pune un accent atât de mare pe ascultare. Pentru creştin, ascultarea este un act de libertate şi de consecvenţă cu coordonatele propriei fiinţe pe care le redescoperă şi le pune în valoare în Biserică, acolo unde se arată omul restaurat, reaşezat pe direcţia destinului său. Aparenta lipsă de normalitate a ascultării, conflictele şi ispitele pe care le aduce sunt date, pe de o parte, de condiţiile existenţei căzute din lume şi, pe de altă parte, de procesul dublu în care este angajat omul în lume: de renunţare la modul ratat de viaţă adus de păcat; de însuşire şi de progres în modul de viaţă al omului restaurat care este actualizat în lume din Christos prin lucrarea Duhului Sfânt.

Experienţa recentă a lumii moderne ne indică o serie de semnale îngrijorătoare cu privire la ascultare şi la modul în care creştinii şi oamenii în general se raportează unii la alţii în relaţii. Despre aceste lucruri, despre o asemenea degradare, Scriptura atenţionează profetic: oamenii nu vor avea respect unii pentru alţii, copiii nu vor asculta de părinţi, tinerii nu vor ţine cont de cei în vârstă şi de experienţa lor etc. Creştinii şi Biserica nu scapă de aceste influenţe, astfel că lipsa de smerenie, neascultarea, contestarea liderilor, reflexele de a reacţiona la orice tip de relaţie asimetrică sunt realităţi cu care creştinismul contemporan se confruntă din plin. Dintre toate acestea, atrage atenţia în special relaţia dintre copii şi părinţi, ascultarea copiilor şi maniera în care părinţii înţeleg să gestioneze poziţia lor faţă de proprii copii. Această relaţie este fundamentală în creştinism din cel puţin două motive: pe acest teren se asigură continuitatea moştenirii creştine; în acest spaţiu se califică poate cel mai bine autenticitatea întrupării credinţei creştine în lume.

Scriptura este foarte atentă cu privire la relaţia dintre copii şi părinţi şi are de spus foarte multe în această privinţă pentru ambele părţi. Termenul biblic de ascultare înseamnă supunere, acceptare, răspunsul omului care îşi asumă relaţia asimetrică, care vizualizează importanţa relaţiei şi statutul celor două părţi. Ascultarea copiilor de părinţi vizează normalitatea vieţii umane, ţine de ceea ce este drept (dikaios), adică exprimă conformitatea cu intenţia lui Dumnezeu şi cu destinul omului şi este ceea ce îi place lui Dumnezeu (conf. Col. 3:20). Ascultarea este ceva just, propriu fiinţei omului, este o expresie a legii naturale. În creştinism, această lege este calificată de revelaţia biblică prin aceea că binele este ca copiii să asculte de părinţii lor în Domnul (conf. Efeseni 6:1). Rezultatul natural al ascultării, care este în acord cu raţiunea de a fi a omului, este devenirea copiilor în bine, este propriul lor bine, împlinirea şi viaţa lungă pe pământ, continuitatea şi stabilitatea (conf. Efeseni 6:3). Termenii biblici pentru consecinţele ascultării şi neascultării copiilor de părinţi sunt binecuvântarea şi blestemul (conf. Deuter. 27:16): „Pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său, şi nesocoteşte ascultarea de mamă, îl vor scobi corbii de la pârâu şi îl vor mânca puii de vultur” (conf. Prov. 30:17).

Pentru ca relaţia de ascultare să nu aibă un singur sens şi să nu degenereze, Scriptura le cere părinţilor să nu îi provoace pe copiii la mânie, adică să nu le producă resentimente, să nu îi facă să se revolte şi să refuze ascultarea, ca să nu ajungă astfel la descurajare şi la deznădejde cu privire la viaţa lor (conf. Col. 3:21). Dimpotrivă, părinţilor Scriptura le cere să îşi crească copiii în disciplina şi educaţia inspirate de Domnul (Efeseni 6:4). Înţelepciunea şi grija părinţilor trebuie să îşi găsească loc în relaţiile asimetrice cu copiii lor şi acestea se traduc în disciplină şi formare. Iar pentru a avea loc formarea, devenirea în bine, copiilor li se cere ascultarea. Limpezimea acestei ecuaţii biblice nu poate fi atacată de nimeni, însă ea este deseori invalidată practic. Spiritul de revoltă al copiilor este alimentat nu numai de o lume care refuză sistematic ascultarea, ci şi de părinţi creştini care ei înşişi nu trăiesc în ascultare de mai marii lor şi de Dumnezeu. Viciul neascultării aduce neascultare. Modelul omului care trăieşte în disciplină şi educaţie nu garantează neapărat ascultarea în copiii lor, dar este condiţia necesară, fără de care nu există acoperire în asumarea responsabilă a statutului de părinte. Aici se asigură baza sănătoasă a familiei creştine şi, mai departe, a Bisericii în istorie.

Iaşi, 31 octombrie 2010

Ascultarea

Ascultarea

Virtutea ascultării este un subiect delicat pentru creştinul contemporan. Modernitatea se naşte cu o instinctivă neîncredere faţă de orice tip de autoritate, îndeosebi faţă de cea religioasă. Procesul a fost dus mai departe spre lumea cea nouă în care trăim astăzi, o lume a omului amputat, fără rădăcini, care nu-şi mai revendică nici o moştenire şi nici nu se gândeşte să lase un conţinut urmaşilor săi.

Într-un asemenea context, tema ascultării este cu atât mai importantă şi necesită o actualizare a înţelegerii ei pentru epoca în care trăim. De obicei, tema ascultării este tratată în manualele de spiritualitate şi vizează predominant viaţa monahală. În aceste lucrări transpare ceva din atmosfera medievală a ascultării, care priveşte o lume patriarhală în care tradiţia este foarte puternică iar societatea este ierarhizată. Este relativ uşor să vorbeşti despre ascultare în datele unei asemenea lumi, iar pârghiile pe care comunitatea le poate folosi pentru realizarea ascultării sunt multiple şi la îndemână. Abordările mai noi din manualele despre disciplinele spirituale sunt puternic influenţate de abordarea sociologică a problemei şi au ca miză în special realizarea unor relaţii bune între membrii comunităţii, de la cea restrânsă a familiei, până la cea lărgită a Bisericii, a locului de muncă, şcolii, cartierului sau oraşului. Practic, ascultarea s-a mişcat spre o formă de disciplină comunitară care corespunde aşteptărilor şi cutumelor omului modern de a realiza binele comun, viaţa civică, respectul pentru celălalt, bunul simţ. Ruptura ascultării de planul religios şi de Biserică conduce la o permanentă resemnificare a conceptului în raport cu slăbiciunile şi orizonturile fiecărei epoci istorice.

Lectura şi analiza Scripturii ne solicită la o perspectivă aprofundată asupra temei ascultării, cel puţin prin câteva exemple din VT şi din NT, caz în care ascultarea are caracter hotărâtor pentru destinul unui om, al unei acţiuni sau al unei naţiuni. Sunt emblematice ascultarea lui Avraam şi neascultarea regelui Saul, de pildă. Avem de a face, pe de o parte, cu un exemplu pozitiv, care este calificat de Scriptură drept credinţă şi, pe de altă parte, cu unul negativ, care are ca rezultat ratarea unui destin, cu efecte negative puternice şi de lungă durată în viaţa unei familii şi a unui popor. Aceste exemple ne arată care sunt implicaţiile ascultării şi care sunt exigenţele lui Dumnezeu în această direcţie. În NT avem ca exemplu ascultarea Mântuitorului, ca un model universal care transcende condiţiile socio-istorice şi ne atrage atenţia asupra unicei posibilităţi de a fi pe calea credinţei şi de a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Prin aceste exemple, Scriptura ne arată că ascultarea este mai mult decât o exigenţă morală, formativă sau o clauză contractuală între două părţi.

Pentru a înţelege mai mult despre ascultare este important să analizăm natura acesteia în iconomia lui Dumnezeu şi ce a însemnat ascultarea Fiului în lucrarea Sfintei Treimi. Studiul Scripturii ne indică la tot pasul că lumea este o realitate relaţională şi că la nivelul creaţiei viaţa este posibilă pentru că există atât relaţii simetrice, cât şi relaţii asimetrice. Cea mai importantă relaţie asimetrică este cea între creaţie şi creator, între Dumnezeu şi om. Dumnezeu este sursa vieţii, este cel de la care vin toate, prin care sunt toate şi spre care se îndreaptă toate într-o dinamică a unei relaţii pe care el o iniţiază constant către creaţia sa. Răspunsul natural al omului la această dinamică ia forma unei relaţii asimetrice, pe verticală, care distinge între statutul creatorului şi al creaturii. Ascultarea faţă de Dumnezeu nu este un capriciu divin şi nici o determinare naturală a omului, ci ţine de asumarea statutului de fiinţă creată, care nu are viaţa în sine, ci participă la viaţa care vine din Dumnezeu; ţine de asumarea statutului de fiinţă care nu este perfectă, ci se dezvoltă şi creşte spre perfecţiune. Acest destin al perfecţiunii înseamnă unirea cu Dumnezeu într-o relaţie constantă cu el care păstrează distanţa dintre creat şi necreat şi dimensiunea participativă a fiinţei create la Dumnezeu. Pentru atingerea acestui obiectiv al unirii cu Dumnezeu, lumea şi relaţiile la nivelul creaţiei presupun nu numai simetria relaţiilor pe orizontală, ci şi asimetria lor pe verticală. Exigenţa creşterii şi dezvoltării ne aduce în prim plan tema ascultării faţă de Dumnezeu, precum şi ascultarea la nivelul relaţiilor dintre oameni: între copii şi părinţi, elevi şi profesori, maeştri şi discipoli etc. Ascultarea este o dimensiune constitutivă a fiinţei create, atât în raport cu Dumnezeu, cât şi cu sine.

Căderea omului în păcat a însemnat o fractură în plan relaţional, atât cu Dumnezeu, cât şi la nivelul fiinţei create. Asimetria a devenit mobilul distanţelor, sfâşierilor şi luptelor dintre oameni, dintre om şi întreaga lume creată, dintre om şi Dumnezeu. Refacerea relaţiei omului şi a lumii cu Dumnezeu în persoana lui Christos trebuie înţeleasă la acest nivel. Ascultarea Fiului este reaşezare normală a omului faţă de Dumnezeu, ca un act personal în care sunt asumate datele obiective, naturale ale fiinţei create de a trăi în totală dependenţă de creator. În ascultarea şi spunerea totală a lui Christos faţă de Tatăl şi faţă de Duhul Sfânt nu avem un act de obedienţă, de limitare sau de anulare a libertăţii omului. Dimpotrivă, asistăm la experienţa unui om autentic care trăieşte autentic în relaţie cu Dumnezeu. Ascultarea califică viaţa şi statutul omului care îşi asumă să fie ceea ce a fost făcut să fie, care este în totală concordanţă cu substanţa fiinţei sale. Chiar şi în condiţiile căderii, omul şi lumea utilizează relaţiile asimetrice şi ascultarea pentru a defini condiţiile minimale ale unei existenţe care să lase loc convieţuirii între oameni şi progresului.

Nu este întâmplător faptul că spiritualitatea creştină pune un accent atât de mare pe ascultare. Pentru creştin, ascultarea este un act de libertate şi de consecvenţă cu coordonatele propriei fiinţe pe care le redescoperă şi le pune în valoare în Biserică, acolo unde se arată omul restaurat, reaşezat pe direcţia destinului său. Aparenta lipsă de normalitate a ascultării, conflictele şi ispitele pe care le aduce sunt date, pe de o parte, de condiţiile existenţei căzute din lume şi, pe de altă parte, de procesul dublu în care este angajat omul în lume: de renunţare la modul ratat de viaţă adus de păcat; de însuşire şi de progres în modul de viaţă al omului restaurat care este actualizat în lume din Christos prin lucrarea Duhului Sfânt.

Experienţa recentă a lumii moderne ne indică o serie de semnale îngrijorătoare cu privire la ascultare şi la modul în care creştinii şi oamenii în general se raportează unii la alţii în relaţii. Despre aceste lucruri, despre o asemenea degradare, Scriptura atenţionează profetic: oamenii nu vor avea respect unii pentru alţii, copiii nu vor asculta de părinţi, tinerii nu vor ţine cont de cei în vârstă şi de experienţa lor etc. Creştinii şi Biserica nu scapă de aceste influenţe, astfel că lipsa de smerenie, neascultarea, contestarea liderilor, reflexele de a reacţiona la orice tip de relaţie asimetrică sunt realităţi cu care creştinismul contemporan se confruntă din plin. Dintre toate acestea, atrage atenţia în special relaţia dintre copii şi părinţi, ascultarea copiilor şi maniera în care părinţii înţeleg să gestioneze poziţia lor faţă de proprii copii. Această relaţie este fundamentală în creştinism din cel puţin două motive: pe acest teren se asigură continuitatea moştenirii creştine; în acest spaţiu se califică poate cel mai bine autenticitatea întrupării credinţei creştine în lume.

Scriptura este foarte atentă cu privire la relaţia dintre copii şi părinţi şi are de spus foarte multe în această privinţă pentru ambele părţi. Termenul biblic de ascultare înseamnă supunere, acceptare, răspunsul omului care îşi asumă relaţia asimetrică, care vizualizează importanţa relaţiei şi statutul celor două părţi. Ascultarea copiilor de părinţi vizează normalitatea vieţii umane, ţine de ceea ce este drept (dikaios), adică exprimă conformitatea cu intenţia lui Dumnezeu şi cu destinul omului şi este ceea ce îi place lui Dumnezeu (conf. Col. 3:20). Ascultarea este ceva just, propriu fiinţei omului, este o expresie a legii naturale. În creştinism, această lege este calificată de revelaţia biblică prin aceea că binele este ca copiii să asculte de părinţii lor în Domnul (conf. Efeseni 6:1). Rezultatul natural al ascultării, care este în acord cu raţiunea de a fi a omului, este devenirea copiilor în bine, este propriul lor bine, împlinirea şi viaţa lungă pe pământ, continuitatea şi stabilitatea (conf. Efeseni 6:3). Termenii biblici pentru consecinţele ascultării şi neascultării copiilor de părinţi sunt binecuvântarea şi blestemul (conf. Deuter. 27:16): „Pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său, şi nesocoteşte ascultarea de mamă, îl vor scobi corbii de la pârâu şi îl vor mânca puii de vultur” (conf. Prov. 30:17).

Pentru ca relaţia de ascultare să nu aibă un singur sens şi să nu degenereze, Scriptura le cere părinţilor să nu îi provoace pe copiii la mânie, adică să nu le producă resentimente, să nu îi facă să se revolte şi să refuze ascultarea, ca să nu ajungă astfel la descurajare şi la deznădejde cu privire la viaţa lor (conf. Col. 3:21). Dimpotrivă, părinţilor Scriptura le cere să îşi crească copiii în disciplina şi educaţia inspirate de Domnul (Efeseni 6:4). Înţelepciunea şi grija părinţilor trebuie să îşi găsească loc în relaţiile asimetrice cu copiii lor şi acestea se traduc în disciplină şi formare. Iar pentru a avea loc formarea, devenirea în bine, copiilor li se cere ascultarea. Limpezimea acestei ecuaţii biblice nu poate fi atacată de nimeni, însă ea este deseori invalidată practic. Spiritul de revoltă al copiilor este alimentat nu numai de o lume care refuză sistematic ascultarea, ci şi de părinţi creştini care ei înşişi nu trăiesc în ascultare de mai marii lor şi de Dumnezeu. Viciul neascultării aduce neascultare. Modelul omului care trăieşte în disciplină şi educaţie nu garantează neapărat ascultarea în copiii lor, dar este condiţia necesară, fără de care nu există acoperire în asumarea responsabilă a statutului de părinte. Aici se asigură baza sănătoasă a familiei creştine şi, mai departe, a Bisericii în istorie.

Iaşi, 31 octombrie 2010

Ruben (Maleahi cap. 4:6)

Ruben (Maleahi cap. 4:6)

Pentru mine, unul dintre cele mai cutremurătoare versete din Scriptură (la care reflectez în ultimul timp) este ultimul verset din Vechiul Testament: „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, pentru ca nu cumva la venirea Mea să lovesc ţara cu blestem!”

Noi suntem foarte obişnuiţi ca, atunci când vorbim despre egoism, să-l percepem în perspectivă individuală. Maleahi 4:6 pare însă să ne vorbească despre posibilitatea dezvoltării unui egoism la nivel de generaţii întregi, sau la nivel de secţiuni mari dintr-un popor. Dar, evident, în faţa unui astfel de verset suntem tentaţi să spunem: Ce inimă trebuie să ai ca părinte, dacă ea nu este îndreptată înspre copiii tăi? Ce fel de inimă trebuie să ai ca fiu/fiică, dacă ea nu este îndreptată înspre părinţii tăi? Deşi ni se pare poate absurd la prima vedere, textul acesta spune că este posibil ca un conflict între generaţii să devenă o situaţie cât se poate de reală şi de gravă!

Ştim, desigur, ceea ce ne învaţă Isus, şi anume că pronumele „El” din debutul versetului Maleahi 4:6, care a fost referit sub numele de „proorocul Ilie” în versetul anterior (4:5), trebuie să fie identificat Ioan Botezătorul (Mat. 11:14).

Însă uitându-mă la diferenţa foarte mare dintre generaţia mea şi generaţia copilului meu, la tensiunile foarte mari dintre aceste două generaţii, (Atentie, nu mă refer aici la tensiuni între mine şi băiatul meu, ci între generaţiile cărora le aparţinem, eu si respective el.) nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva afirmaţia din Maleahi 4:6 se referă la un principiu care are în vedere mult mai mult decât situaţia din poporul Israel la vremea lui Ioan Botezătorul. Aşadar, este enunţul acesta – lovirea ţării cu blestem, de către Dumnezeu, din cauza opoziţiilor aproape „în bloc” dintre generaţii – un principiu, o regulă care poate/pare să se aplice în multe alte cazuri?

Răspunsul la întrebarea de mai sus pare să fie afirmativ dacă înţelegem istoria seminţiilor aşa-numite trans-iordaniene (Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase) care au ocupat în vechime teritoriul situat la răsărit de Iordan. (A se vedea Deuterom 33:6, 3:12-20, Amos 1:3-5, 2Împăraţi 8:11-13, 10:32-33, Numeri 32:1-24.)

Parafrazând exprimarea lui Maleahi, am putea spune că inima bărbaţilor din aceste seminţii era orientată foarte mult înspre vitele lor, de aceea ei au şi vrut să rămână în zona bună de păşune aflată la răsărit de Iordan. Moise însă, agasat fiind se pare de prea multele lor insistenţe, le spune la un moment dat: „Ştiu că aveţi multe vite!” Moise a trebuit să schimbe planurile acestor două seminţii şi jumătate, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Astfel, Moise le-a spus că nu acceptă ca bărbaţii lor capabili de a purta armele să refuze să-i ajute pe ceilalţi evrei la cucerirea ţării promise. Atunci ei au spus: „Vom face mai întâi ocoale pentru vite şi apoi cetăţi pentru copii”. Dar Moise le răspunde (parafrazez aici, ca şi adeseori în cele ce urmează): „Ba nu! Pericolele din jur sunt mari, duşmanii din jur sunt mulţi, de aceea faceţi repede mai întîi cetăţi pentru copii şi apoi ocoale pentru vite, puneţi copiii înaintea posesiunilor!” El vrea astfel să le întoarcă inima de la vitele/posesiunile lor spre copiii lor.

Aceste seminţii trans-iordaniene au fost gata ca pentru binele vitelor lor să se izoleze destul de tare faţă de restul poporului (a se vedea aşezarea geografică, Iordanul, Marea Moartă şi lacul Ghenezaret ce aveau să constituie obstacole naturale între unii şi alţii, greu de trecut în caz de nevoie). Locurile alese de ei, Galaadul şi Basanul, fuseseră cucerite în mod fulgerător de către întreg poporul Israel (prin intervenţie divină). Întrezărind apoi o foarte bună oportunitate, seminţiile lui Ruben, Gad şi jumătate din Manase au dorit să se aşeze acolo şi au îndrăznit să-i spună lui Moise: „Noi avem vite multe, lasă-ne aici şi … nu ne trece Iordanul!” Adică, „noi am vrea să nu ni se ceară să luptăm alături de ceilalţi israeliţi până când fiecare-şi va fi ocupat teritoriul alocat”. Sau, altfel spus: „Noi am vrea să rămânem la vitele noastre; ceilalţi să se descurce fără noi!” Moise le întoarce inima spre fraţii lor şi le spune în fapt următoarele: „Nu vă voi da această regiune pe care v-o doriţi mult dacă nu veţi lupta până la capăt pentru fraţii voştri, pentru familia noastră lărgită!”

De aceea, văzând centrarea lor pe bunurile lor şi nu pe generaţia următoare, pe ei înşişi şi nu pe familia lărgită, atunci când în Deuteronom 33:6 dă seminţiei lui Ruben binecuvântarea finală, lui Moise i se strânge inima şi pare că spune: „Măcar de nu li se vor împuţina bărbaţii!… dar mă tem că aşa li se va întâmpla” Şi chiar aşa a şi fost: peste circa 400 de ani, cele două seminţii şi jumătate vor dispărea din istorie, cucerite fiind de împăratul Hazael al Siriei.

Sumarizând, Maleahi 4:6 ne arată că Dumnezeu poate pedepsi în timp un astfel de egoism care s-a stabilit la nivel de seminţii, grupări mari de oameni.

Ce trebuie să învăţăm din această istorie?

Moise privea atunci la seminţiile acestea şi la urmaşii lor peste citeva zeci de generaţii. Am putea face şi noi una sau mai multe aplicaţii gândindu-ne la o jumătate de generaţie în timp  (10-12 ani) de acum înainte?  În cele ce urmează aş îndrăzni să formulez câteva sugestii/sfaturi pentru bărbaţi, deduse din istorisirea de mai sus. Ele ar putea fi considerate răspunsuri la întrebarea „Cum pot să-mi întorc inima spre copiii mei?”

A. Trebuie sa acordăm timp cât mai consistent copiilor noştri, şi asta deja cu mult timp înainte ca ei să ajungă la vârsta critică, a confruntărilor lor cu o mulţime de tentaţii.

Bărbaţii din seminţiile trans-iordaniene n-au putut petrece mult timp cu băieţii lor, în lunga perioadă de timp cât au fost plecaţi la război dincolo de Iordan. Aceşti băieţi, rămaşi acasă, au fost lipsiţi de modelul tatălui. Imaginaţi-vă cum vor fi deprins să lupte, dacă au fost îniţiaţi (eventual!) doar de către mame sau de bunici. Cât de greu le va fi fost în confruntările foarte inegale cu duşmanii care le călcau adeseori teritoriul! (Nu trebuie să fii prooroc ca să vezi consecinţele pe care le-a văzut Moise atunci când s-a rugat „Şi bărbaţii lor … să nu moară!”)

Mai concret, în sfatul de mai sus mă refer la câteva (3-4) ore petrecute zilnic împreună, ore în care şi tatăl şi copiii să fie capabili de efort, de concentrare (deci nu seara după ora 9). A face lecţii împreună, a ieşi la plimbare, a viziona şi comenta filme cu un profund caracter educativ, a practica jocuri utile dezvoltării şi, nu în ultimul rând, a citi Biblia împreună cu copiii, a-i ajuta să o memoreze, să o înţeleagă şi s-o aprecieze, toate acestea pot constitui alternative bune faţă de tentaţiile imediate ale televizorului şi internetului.

B. Trebuie să discernem între „bun şi bunuri” pentru noi şi pentru copiii noştri.

Aduceţi-vă aminte că Moise a spus celor două seminţii şi jumătate: „Ştiu că aveţi multe vite/bunuri… Dar înaintea lor, aveţi grijă de copii!”

Mulţi bărbaţi din biserică sunt la vârsta la care încă trebuie să muncească mult pentru atingerea unor obiective importante: obţinerea unei diplome, a unei poziţii bune la servici, construirea unei case sau cumpărarea unui apartament pentru a crea condiţii copiilor. Toate acestea sunt bunuri. Însă nu neaparat toate sunt un bun pentru copii. (În particular, copiii apreciază nu condiţiile bune pe care li le punem la dispoziţie, ci timpul consistent pe care-l petrecem cu ei!) Dacă acceptăm pe o perioadă destul de lungă o ordine de priorităţi greşită între bunuri şi bun/bine, atunci se poate să ajungem să constatăm după o jumătate de generaţie că inima copiilor noştri nu este îndreptată spre noi. Şi ce dureros este!…

C. Trebuie să ne formăm o perspectivă largă!

Moise pare să le spună seminţiilor trans-iordaniene: „Voi vedeţi păşunea de aici şi nu vreţi să vedeţi ţara care trebuie cucerită! Vedeţi urgenţa construirii staulelor şi nu pe cea a zidirii cetăţilor. Vă pasă de voi înşivă şi nu de poporul acesta întreg. N-am să permit ca egoismul pe care l-aţi exprimat în cuvintele Nu ne trece Iordanul! să îi molipsească şi pe ceilalţi evrei! Ce trebuie să ştiţi este că noi avem un Dumnezeu, suntem acum un popor, avem de cucerit o ţară şi în ţara aceasta veţi fi şi voi undeva anume, împreună cu copiii voştri, la voi acasă! Lucraţi cu această perspectivă a întregului! Altfel, dacă rămâneţi izolaţi ori aveţi o perspectivă restrânsă, mă tem că vă veţi pierde!”

Fie că este vorba de profesie, fie că este vorba de domeniul spiritual, este important ca noi, bărbaţii, să gândim în paradigme mai largi decât cele pe care ni le-au lăsat părinţii noştri. Altfel, suntem uşor de înfânt. (Iar experienţa ultimilor ani ne dovedeşte aceasta…)

D. Trebuie să fim tari!

Evident, când Moise se roagă ca „bărbaţii lui Ruben să nu fie puţini la număr”, nu-l interesează doar numărul ci şi tăria lor. Nu poţi duce lupta bazându-te pe slăbănogi. Iar noi trebuie să luptăm şi în afară, nu doar să ne păzim casele şi staulele.

Trebuie să lupţi ca să nu fii egoist; aş spune că un egoist nu are de luptat cu nimeni şi cu nimic fiindcă din fire suntem egoişti. În zilele noastre sunt mulţi egoişti. Iar Moise ne avertizează că egoismul se molipseşte foarte uşor!

Mă rog Domnului ca aceste sfaturi să ne fie de folos nouă, bărbaţilor. Şi doresc din toată inima ca peste o jumătate de generaţie să vedem că inima copiilor noştri este întoarsă spre noi, iar inima noastră afost cu înţelepciune îndreptata din timp înspre ei, creind astfel premisa ca Dumnezeu să binecuvinteze generaţiile care vor veni!

Iaşi, 24 octombrie 2010

Despre pocăinţă

Despre pocăinţă

1. Introducere

Pentru viaţa credincioşilor, există trei virtuţi fundamentale care sunt importante în tot procesul urcuşului duhovnicesc, indiferent de treapta la care s-a ajuns. Aceste trei virtuţi pentru toată viaţa creştină din istorie sunt: pocăinţa, frica de Dumnezeu şi credinţa.

Pocăinţa vizează atât procesul de trecere a omului de la modul vechi, căzut, de viaţă la cel nou, în Christos, precum şi viaţa creştină în Biserică, în toate aspectele ei. Se pot formula două întrebări în legătură cu pocăinţa: pentru ce este nevoie de pocăinţă de-a lungul vieţii creştine şi care este modul de lucru a acestei virtuţi în viaţa credinciosului?

2. Termenul pocăinţă (metanoia)

Termenul biblic pentru pocăinţă este metanoia. Este un termen cu o prezenţă largă în lumea antică şi cu un câmp semantig bogat. Sensul primar al termenului este schimbarea minţii. Alte sensuri: regret, părere de rău, pocăinţă, convertire, schimbare, întoarcere de la ceva (de la rău, de la păcate), schimbarea drumului sau a direcţiei, schimbarea inimii sau a sentimentelor.

3. Viziunea biblică despre pocăinţă

În NT, termenul pocăinţă este asociat de regulă cu:

  • păcătoşii şi cu starea de păcat a omenirii, cu cei care au nevoie de mântuire (ex. Luca 5:32);
  • neamurile, care sunt chemate la viaţă prin pocăinţă (Fapte 11:18);
  • îndurarea lui Dumnezeu şi planul său de mântuire, pocăinţa fiind răspunsul omului la harul lui Dumnezeu (Rom. 2:4);
  • întoarcerea la Dumnezeu a celui credincios care a greşit sau a căzut (2 Cor. 7:9,10).

4. Pocăinţa în viaţa credinciosului

Viaţa omului în Biserică este un proces de creştere şi de dezvoltare spre desăvârşire. Acest proces ia forma unei tensiuni între modul nou de viaţă din Christos şi starea căzută a omului. Dezbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou înseamnă un proces de actualizare în persoana umană a vieţii omului restaurat. Este o dinamică în care omul se regăseşte progresiv în starea naturală, normală a fiinţei sale şi leapădă coordonatele vieţii sale ratate, căzute. În acest proces, pocăinţa este o virtute cu funcţie dublă:

a. negativă

  • este legată de realitatea păcatului şi de posibilitatea de a păcătui pentru cel credincios. Botezul realizează o ruptură radicală a omului faţă de păcat, care astfel nu mai are putere asupra omului întors la Dumnezeu. Păcatele pot apare după botez şi sunt accidente care apar în viaţa creştinului din câteva motive: starea sa de fiinţă nedesăvârşită, aflată într-un anumit stadiu al dezvoltării; lumea şi omul îşi aşteaptă încă deplina restaurare care va avea loc la înviere; existenţa ispitei şi exerciţiul libertăţii omului în aceste condiţii istorice;
  • în acest sens, pocăinţa este „harul dat oamenilor după botez”, putinţa acestora de a se ridica în urma unui păcat sau căderi;
  • este virtutea care susţine procesul de curăţire prin care omul îşi reface relaţia cu semenii şi cu Dumnezeu. Metaforic – este un leac pentru păcatele comise de credincios pentru a nu aluneca înapoi şi a nu rămâne în moarte; est leac pentru egoismul omului, pentru individualism şi mândrie.

b. pozitivă

  • este conştiinţa vie a stării la care a ajuns omul în procesul devenirii sale în raport cu standardul la care a fost chemat – raportarea la final, la ceea ce trebuie să ajungă omul. Pocăinţa este virtutea care ancorează viaţa cotidiană a omului în viitor şi îi dă repere pentru devenirea sa – menţine trează viziunea urcuşului duhovnicesc;
  • este asumarea clară a stării vieţii sale duhovniceşti şi a concordanţei ei cu exigenţele unei vieţi normale în Christos – raportarea la normalitatea vieţii creştine şi la ce realizări presupune ea; asigură dimensiunea critică a vieţii creştine.

5. Dinamica pocăinţei

Pocăinţa implică următoarele elemente:

  • cunoaşterea de sine, care conduce la recunoaşterea păcatelor săvârşite. Orice păcat este o frână în urcuşul omului spre Dumnezeu şi îl distanţează pe om de traiectoria sa, de Dumnezeu şi de semeni. Vederea tuturor păcatelor care apar în viaţa unui om este posibilă prin lucrarea pocăinţei în fiinţa sa;
  • ca ajutor esenţial pentru această vedere a căderilor este spovedania şi confruntarea vieţii personale cu cea a unui om matur.
  • evaluarea modului în care fiecare păcat sau cădere a acţionat în viaţa omului şi în relaţii;
  • surse: slăbiciuni, teste, necazuri, alte păcate nerezolvate;
  • asumarea responsabilă a păcatului şi a efectelor lui;
  • experienţa adâncă a durerii, a părerii de rău, a sentimentului de ruptură pe care îl produce păcatul ca boală şi ratare în fiinţa omului;
  • experienţa sfâşierii în plan identitar prin raportare la semeni şi Dumnezeu;
  • nu este remuşcare, afundare în sine pesimistă şi fără de ieşire;
  • iniţiativa refacerii relaţiilor;
  • mărturisire şi cererea iertării;
  • iniţiativă atât spre Dumnezeu cât şi spre semeni;
  • renunţarea la trecut şi la a mai săvârşi faptele pentru care se realizează pocăinţa;
  • importanţa speranţei şi a curajului aduse de iertare;
  • progresul prin refacerea relaţiilor;
  • terapia spirituală pentru urmele lăsate de păcat;
  • asceză şi exerciţii spirituale;
  • ascultare şi relaţii de autoritate;
  • virtuţi care să activeze viaţa credinciosului în acele domenii unde au existat căderi.

6. Provocări ale lumii contemporane şi pocăinţa

Poate cea mai subtilă provocare a lumii în privinţa pocăinţei este relativizarea păcatelor comise, găsirea unei justificări pentru aceste fapte şi, ca atare, atenuarea responsabilităţii şi a unui proces real de pocăinţă.

Câteva exemple:

  • minciuna sau spunerea parţială a adevărului (un raport, un document pe care îl semnăm deşi nu e complet sau nu e autentic; prezentarea parţială a unei realităţi, caz, eveniment; un client sau un vânzător care îţi cere să nu spui tot sau să faci un deviz care nu conţine întreaga realitate etc.);
  • bârfa şi clevetirea (sub pretextul informării, cunoaşterii – aviditatea de a afla despre alţii şi de a transmite informaţii mai departe despre alţii, mai ales cele rele, negative; lipsa de discreţie);
  • furtul şi însuşirea nedreaptă a unor bunuri sau avantaje (vicii de sistem – ne luăm concediul medical, deşi nu suntem bolnavi; beneficiem de un ajutor social şi muncim la negru; declarăm că am prestat o anumită activitate şi suntem plătiţi pentru ea deşi nu am muncit; supra sau sub evaluam o activitate, un produs; plătim mai puţin pentru un produs fără factură etc.);
  • lipsa de implicare în nedreptăţi la care asistăm şi care se realizează astfel cu acordul nostru tacit (un şef nedrept cu un coleg, un produs cu defecte ascunse; o sedinţă la care se spun lucrurile pe jumătate sau se relativizează stadardele etc.);
  • exersarea meseriei şi a responsabilităţilor profesionale cu părtinire, obedienţă, interes sau fără răspundere.

O altă provocare este plasarea la extreme a pocăinţe fie din lipsa de cunoaştere, fie din cea de asistare în urcuşul spiritual: rămânerea în cercul repetitiv şi vicios păcat – căinţă; considerarea pocăinţei ca o chestiune de trecut, care s-a realizat la convertire (termenul pocăinţă nu mai este la modă, este incomod pentru omul de astăzi).

Iaşi, 3 octombrie 2010