Minciuna reprezintă o denaturare voită a adevărului (cel puţin aşa spune dicţionarul). De regulă, vorbim despre o lipsă de concordanţă dintre ceea ce se spune şi realitate. Aşadar, minciuna este legată de actul comunicării şi de relaţia dintre doi interlocutori. Nu este vorba despre o interpretare a ceea ce s-a întâmplat, nici despre o construcţie fictivă a unei realităţi ideatice sau imaginare, ci despre o prezentare distorsionată a ceea ce este cunoscut ca atare de către cineva. De regulă, minciuna apare ca o modalitate da a masca adevărul cu scopul de a evita cunoaşterea lui aşa cum este. Rezultă că prin minciună celălalt este înşelat, amăgit şi este pus în relaţie cu ceva care nu este adevărat sau real. Mecanismul minciunii este cel al reconstruirii datelor adevărului în procesul de comunicare. Ea implică o lipsă de onestitate în ceea ce este formulat şi transmis celuilalt, o intenţie de a comunica altceva, în parte sau în totalitate.

Asupra gravităţii minciunii se pronunţă absolut orice religie şi cultură. Spiritualitatea creştină consideră minciuna un păcat cu implicaţii foarte grave. El este asociat cu scenariul căderii omului, cu denaturarea adevărului în faţa protopărinţilor noştri şi cu înşelarea lor de către şarpele cel vechi, Satan. Apare în cele zece porunci în relaţie cu mărturia pentru aproapele, iar NT spune că orice minciună vine de la cel rău, care este tatăl minciunii. Cartea Proverbelor este mai analitică şi ne arată efectele distrugătoare ale minciunii în toate planurile vieţii: social, politic, economic, juridic, religios etc.

Specialiştii în sociologie şi psihologie susţin că minciuna face parte din cotidianul vieţii oricărui om şi funcţionează ca un mecanism de supravieţuire şi de adaptare la condiţiile de viaţă de care dispune cineva la un moment dat. Se spune că toţi oamenii mint, dar nu în aceeaşi măsură şi nu din aceleaşi motive. Din această perspectivă, se pot identifica câteva modalităţi prin care se declanşează minciuna. Cea mai frecventă situaţie, cu care dealtfel suntem atât de obişnuiţi, este aceea de a da partenerilor noştri de dialog răspunsurile aşteptate, conform cu termenii dezirabilităţii sociale a spaţiului în care trăim. Este o formă de a ne controla şi masca adevăratele gânduri şi sentimente şi de a transmite lucruri convenţionale. Pare o formă inofensivă, care produce relaţii amiabile, care trădează bună cuviinţă, politeţe sau respect (de exemplu, să îi spui cuiva „ce bine arăţi astăzi”, deşi nu crezi şi nu simţi asta). Utilitatea minciunii pare a fi fundamentală în crearea unui spaţiu social tolerant şi politicos. Corelat cu acesta, minciuna mai apare prin înclinaţia „firească” a omului de a cosmetiza adevărul sau realitatea la care a participat. Ca minciună, această îmbogăţire a realităţii cu date care nu s-au întâmplat, poate lua două forme. Una mai uşoară, cu elemente de decor şi detalii care nuanţează situaţia, dar nu neapărat aduce modificări semnificative ale adevărului. Există şi o formă radicală, care conduce la o denaturare completă a faptelor sau a unui anumit conţinut.

Minciuna este utilizată nu numai ca instrument al decenţei şi bunelor maniere, ci şi ca o cale prin care individul încearcă să-şi traseze un contur cât mai convenabil în raport cu ceilalţi. Aici minciuna este motivată de interesele personale de a fi receptat într-un anumit mod şi de a avea beneficiile unei asemenea receptări (o slujbă, un partener etc.). Există situaţii în care minciuna reprezintă calea detaşării, desprinderii de o situaţie. Participarea la un anumit adevăr aduce responsabilitate, iar minciuna poate ajuta pe cineva să se eschiveze („n-am fost atent”, „nu mai ştiu”, „probabil”). Deseori se întâmplă ca oamenii să prefere minciuna adevărului, tocmai pentru a crea aparenţe sau pentru a nu mai fi nevoie de justificări. Este tot o formă de renunţare, de a lăsa să se ştie altceva decât adevărul. Apelul la minciună se realizează frecvent în situaţiile de criză: în conflicte, când au apărut rezultate nedorite, când pagubele sunt mari. Apelul la minciună pare a fi o cale de ieşire din criză, alegând drumul cel mai scurt sau mai puţin costisitor. De asemenea, minciuna apare uşor când individul este sub presiune: fie spune ceea ce celălalt doreşte să audă, fie formulează un răspuns care să îl ajute să nu cedeze. În fine, dar nu în ultimul rând, identificăm minciuna ca un mijloc prin care se încearcă salvarea cuiva sau a unei situaţii, precum şi ca o cale de a încuraja, de a da speranţă cuiva. Această situaţie este, de regulă, aşteptată de cel aflat în necaz şi este calificată drept un bine care acoperă eventualul rău al minciunii.

Spiritualitatea creştină leagă minciuna de starea căzută a omului şi o consideră o patimă grea care funcţionează diferit de la un om la altul. De regulă, minciuna este legată de alte patimi. Făţărnicia şi slava deşartă sunt considerate a fi cele mai importante surse pricinuitoare de minciuni (Ioan Scărarul). Gravitatea minciunii nu este aceeaşi, după cum scopul utilizării ei nu este acelaşi (scopul este diferit, contextul şi oamenii care utilizează minciuna diferă de la caz la caz). Însă, minciuna este întotdeauna o distorsionare a adevărului, iar părintele minciunii este Diavolul (Ioan 8:44). Utilizarea minciunii aduce cu sine o fisură, o ruptură în plan relaţional. Din perspectivă creştină, adevărul este o realitate relaţională, pentru că tot ceea ce există şi se înfăptuieşte se realizează în acest cadru. Comunicarea adevărului presupune aflarea întru adevăr, a fi parte la el. Recomandarea Scripturii de a spune adevărul unii altora este legată de această viziune: „De aceea lăsaţi-vă de minciună. Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că sunteţi mădulare unii altora” (Efes. 4:25). Minciuna nu neapărat eludează această participare a omului la adevăr, dar în mod sigur o maschează, o ascunde şi oferă o pistă falsă. Minciuna are astfel un alt referent decât adevărul şi orientează înspre altceva, mai precis spre un conţinut care a fost distorsionat în şi prin actul comunicării. Posibilitatea minciunii este legată de capacitatea omului de a reprezenta realitatea în concepte şi idei şi de a le comunica. În cazul minciunii, miza acestui proces este înşelarea, având un scop sau un interes.

Analizând anumite cazuri biblice sau din istoria Bisericii, anumiţi creştini consideră că utilizarea minciunii poate aduce cu sine rezultate pozitive, dar atrag atenţia că este vorba despre un instrument periculos (asemenea veninului folosit în vindecarea bolilor) şi că nu poate fi folosit de cei care nu sunt maturi spiritual. Pe lângă aceste nuanţe, de regulă, spiritualitatea creştină consideră minciuna o nimicire a iubirii, adică o ruptură dramatică în planul relaţiilor. Ţinta creştinului este să înlăture minciuna din viaţa lui, oricare ar fi situaţiile sau motivele care ar putea sugera apelul la minciună. Comunicarea adevărului este un gest de consecvenţă şi de consistenţă a creştinului care este chemat să reaşeze în lume fundamentul relaţiilor dintre oameni şi între aceştia cu Dumnezeu. Acest fundament este iubirea.

Având la dispoziţie datele specialiştilor, precum şi revelaţia biblică, putem formula o serie de întrebări care se ridică cu privire la minciună: există o diferenţă între minciună şi ficţiune? Orice denaturare a adevărului este minciună? Care este relaţia ei cu interpretarea? Trebuie spus adevărul întotdeauna? Cum calificăm gestul unor oameni ai Bibliei care au apelat la minciună? Dar al unor mari oameni ai Bisericii? Se poate minţi fără bună ştiinţă? Care sunt efectele mai profunde ale minciunii? Este minciuna un joc de limbaj? Există situaţii în care minciuna este salvatoare? Care este relaţia dintre minciună şi faptul că noi cunoaştem în parte? Ne putem minţi pe noi înşine? Care este distincţia dintre minciună şi erezie?

Să ne oprim doar la una dintre întrebări şi să încercăm să înţelegem gestul unor oameni mari ai lui Dumnezeu care au apelat la minciună. Să luăm două exemple cu nuanţe diferite. Unul este cazul biblic al lui Avraam (care a minţit cu intenţia să-şi salveze soţia) şi altul este cazul contamporan al lui R. Wurmbrand (care a minţit comuniştii repetat, pentru a-şi apăra fraţii şi credinţa). Pentru ambele cazuri avem un element comun, anume că este minţit cineva necredincios, din afara comunităţii şi avem cel puţin două variante de analiză: fie aceşti bărbaţi au considerat minciuna ceva rău, dar totuşi au comis-o cu gândul că trebuie să-şi asume şi consecinţele utilizării ei; fie au considerat că pentru scopul folosirii ei, minciuna nu poate fi considerată păcat sau ceva rău, deoarece are un scop bun, anume salvarea unor vieţi, iar cei vizaţi nu sunt fraţii lor. Pentru cazul lui Avraam, ca şi pentru altele de acest tip din Scriptură, nu avem o analiză sau un mesaj explicit cu privire la utilizarea respectivei minciuni. Doar din interpretarea întregii istorii sau a întregii vieţi a personajului putem desprinde anumite idei care să ne permită înţelegerea situaţiei şi implicaţiile ei şi poate mai puţin de a da un răspuns ferm. De asemenea, din istoriile oamenilor Bisericii sesizăm mai degrabă maniera lor paradoxală de a răspunde celor necredincioşi în contextul unor situaţii limită, dar fără să uite de grija şi de intenţia lor de a-i conduce la adevăr.

Oamenii credinţei, chiar şi în momentele lor grele sau de excepţie, au ştiut să cântărească bine lucrurile. Minciuna rămâne minciună, indiferent cui îi este adresată şi nu poate avea justificare, iar consecinţele ei sunt diferite. Putem înţelege gestul lor ca şi pe cel al lui Moise care a cerut ca el să fie lepădat şi nu poporul, din pasiune şi iubire pentru fraţii lui? Poate că da, dar e dificil de răspuns. Situaţiile limită, de excepţie, nu fac parte din logica vieţii comune şi reclamă o analiză care nu poate rămâne la limitele moralei comune. Însă binele nu se poate face decât pe calea binelui. Dacă iubirea pentru aproapele îl conduce pe cineva să facă un lucru care încalcă limitele moralei comune, atunci tot iubirea îl face capabil să-şi asume consecinţele faptelor săvârşite. Aceste două niveluri ale moralităţii nu trebuie suprapuse sau confundate. Cine alege să iubească nu este mai presus de lege, însă iubirea îi dă puterea să poarte poverile şi implicaţiile faptelor săvârşite într-o lume căzută şi nedreaptă. Iubirea îi dă omului puterea să împlinească legea şi să fie liber.

Iaşi, 21 noiembrie 2010