2:4-6. Prolog. Locul omului în univers

În Geneza, formula care deschide acest pasaj („aceasta este istoria – genealogia”) apare de 10 ori (2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:27; 25:12; 25:19; 36:1, 19; 37:2) şi joacă rolul de a demarca o altă secţiune a cărţii. Cu versetul 2:4 se începe un nou capitol în prezentarea istoriei începuturilor. Indiferent dacă este o istorie dintr-o altă sursă sau nu, este clar că intenţia autorului este să prezinte o sinteză cu privire la istoria facerii omului, dar cu detalii specifice rezervate acestei secţiuni.

Versetele 5 şi 6 anunţă evenimentele preliminare facerii omului şi arată contextul în care acesta a fost plasat pe pământ. Lipsa oricărui arbust şi a ierbii sunt explicate de text prin două motive: factorul natural – circulaţia apei în natură; factorul exogen – munca, lipsa prezenţei omului care să cultive pământul. Versetul 6 este dificil de interpretat, pentru că termenul utilizat pentru sursa de apă poate fi tradus fie cu abur, fie cu izvor. Cert este că textul vorbeşte despre o sursă de apă din pământ sau chiar ideea inundării terenului de către un râu. Această explicaţie nu arată neapărat o insuficienţă în creaţie, ci mai degrabă indică o sursă, un potenţial pe care omul îl poate explora. Central în text până aici este mesajul că, fără prezenţa omului, pământul suferă o lipsă care să îi dezvolte propria iconomie. Cu alte cuvinte, textul Scripturii anunţă în termenii simpli ai epocii, termeni agricoli şi naturali, faptul că pământul şi cerurile au fost create nu numai ca să permită viaţa omului, ci să aibă omul drept element central al universului. Prezenţa omului nu este una pasivă, ci una activă, determinantă pentru viaţa lumii create, pentru dinamica şi împlinirea ei.

2:7. Facerea omului

Acest verset este relativ simplu. El exprimă o acţiune în care actorul principal este Dumnezeu. Câţiva termeni reţin atenţia în acest pasaj: „a modelat”, „suflare de viaţă” şi „suflet viu”. Termenul „modelare” ne prezintă un tablou în care Dumnezeu apare în ipostaza unui meşter care îşi foloseşte iscusinţa (Ps. 94:9, Ps. 139:14-16) asupra unui material existent (praf, ţărână), dar şi suveranitatea asupra propriei opere (Isa. 29:16: Ier. 18:4). Ideea de modelare transmite pe cea de implicare, pasiune, geniu creator, dar şi pe cea de formă, estetic, dimensiune.

Termenul „suflare de viaţă” nu are la bază grecescul pneuma, dar este acelaşi cu cel utilizat în Fapte 2:2, care este tradus cu vânt şi se referă la evenimentul Cincizecimii. Este clar că termenul arată spre Dumnezeu ca sursă a vieţii, iar omul este cel care o primeşte, deci nu o are în sine şi prin sine. Există o diferenţă între textul masoretic, care foloseşte expresia „i-a suflat în nări”, şi textul septuagintei, care foloseşte expresia „i-a suflat în faţă”. În ambele cazuri însă, ideea aceasta a suflării este uşor de corelat cu pasajele din Iov 32:8 şi Ioan 20:22 şi arată intimitatea relaţiei omului cu Dumnezeu, capacitatea omului de a răspunde, de a se îndrepta către faţa lui Dumnezeu. În plus, imaginea transmite că viaţa omului vine tocmai din această orientare faţă către faţă. În VT, suflarea de viaţă reprezintă acţiunea personală a lui Dumnezeu care pune în om ceva care îl face să fie diferit de animale, cu toate că şi ele au suflare de viaţă. În special, este vorba despre înţelepciune.

Prin cel de-al treilea termen, nefeş (ψυχὴν ζῶσαν – suflet viu, persoană), accentul textului cade pe unitatea indestructibilă a fiinţei umane şi nu lasă loc speculaţiilor cu privire la identificarea unor componente ale omului. Acţiunea în sine, care arată un proces al creării omului, nu indică construirea unor componente, ci natura compusă a omului şi originea sa. Omul este din pământ ca toate celelalte fiinţe vii (plante şi animale), deci este parte a creaţiei, dar în acelaşi timp este diferit de ele pentru că a primit ceva de la Dumnezeu, ca să fie astfel o fiinţă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

2:8-14. Paradisul terestru. Destinul omului

Numele Eden (care vine de la „desfătare”, „plăcere” sau de la un termen sumerian care înseamnă „câmpie”) este numele unui loc unde Dumnezeu a sădit o grădină (paradeisos, în gr.) pentru om. Rolul acestei grădini este să fie un model şi o provocare pentru ceea ce el va avea de făcut: să umple pământul şi să-l stăpânească (Gen. 1:28). Plasarea grădinii în Răsărit trimite la o coordonată geografică şi la existenţa reală a grădinii, fără să fie vorba de apelul la un mit sau la o legendă. Grădina este o parte a regiunii Eden, prezentată în text destul de analitic în v. 10-14 cu referire la cele patru braţe ale râului care traversează zona. Aceste detalii au incitat specialiştii să identifice locul Edenului (Armenia, Irak, Turcia?). Dacă numele a două braţe sunt cunoscute şi azi (Tigru şi Eufrat), pentru celelalte sunt suficiente variante şi probleme de identificare. Oricum, regiunea dintre Tigru şi Eufrat este leagănul vechilor civilizaţii: Sumer, Ninive, Babilon. Dincolo de localizarea geografică, textul insistă asupra potenţialului şi a bogăţiei acestei regiuni pe care omul este chemat să o exploreze: pietre preţioase, aur, apă.

Versetul 9 este dificil de interpretat. Pe lângă ideea generală a sursei de hrană în copacii din grădină şi a afectului plăcerii, vederii şi consumării hranei, apare tema a doi copaci speciali, tipologici. Ideea este doar enunţată aici, pentru a fi reluată în v. 15-17. Înainte de a fi date explicaţii cu privire la cei doi pomi, textul insistă pe rolul sau menirea omului în grădină. Doi termeni reţin atenţia: „să lucreze” (să fie activ, să cultive, să împlinească) şi „să păzească” (supravegheze, vegheze realizarea unui proces, păzească împotriva, păstreze condiţiile). Prin bogăţia semantică a termenilor putem considera o viziune mai largă care să arate menirea sau destinul omului. Grădina este un potenţial de explorat, este locul unde omul este chemat să se exprime, să fie activ, dar cu discernământ, ţinînd cont de raţiunea de a fi şi de destinul lucrurilor create.

Interpretarea sensului celor doi pomi se poate face numai în relaţie cu menirea omului, aşa cum a fost exprimată simplu şi în termeni agrari în v. 15. Este important de precizat că în v. 16 este prima dată când apare numele Adam ca nume propriu, iar până aici apare doar formula generică „omul”, care are la bază acelaşi cuvânt cu Adam. Această personalizare este importantă pentru că este cadrul în care Dumnezeu i se adresează omului cu o poruncă sau un sfat, o îndrumare (aşa cum comentează Filon şi Ioan Gură de Aur). Sfatul lui Dumnezeu este foarte clar: omul poate mânca din orice pom, cu excepţia pomului cunoaşterii binelui şi răului. Pentru cazul în care omul va mânca din acest pom, rezultatul va fi moartea. Câteva observaţii legate de text şi de simbolistica folosită nu pot fi trecute cu vederea: omului nu i se spune nimic despre consumarea fructelor din pomul vieţii; nu există o construcţie antitetică între cei doi pomi, ci între primul şi rezultatul consumării celui de-al doilea: viaţă – moarte; ideea de viaţă şi de moarte este legată de hrană, pe de o parte, şi de ascultarea de sfatul divin, pe de altă parte; primul pom are valenţe pozitive, al doilea negative.

În literatura de specialitate s-au încercat mai multe explicaţii pentru semnificaţia celor doi pomi. Este clar că avem de a face cu o metaforă antică. Pomul este asociat cu viaţa, totalitatea şi are valenţe eshatologice. Expresia „pom de viaţă” apare în Cartea proverbelor cu sensul de sursă de viaţă sau sursă care aduce împlinirea. În textele apocaliptice apare ca simbol al vieţii la sfârşitul lumii, iar din el vor mânca toţi oamenii ca să trăiască veşnic. Al doilea pom este mai greu de interpretat. Este pomul discernământului moral şi estetic, al liberului arbitru, al omniscienţei (binele şi răul formează totalitatea), al înţelepciunii? Oricare variantă are de răspuns la întrebarea de ce este interzis omului acest pom sau de ce Dumnezeu îl anunţă pe om despre consecinţele gustării din el? Este el parte a creaţiei lui Dumnezeu ca să îl încerce pe om? Este un accident, o apariţie neprevăzută, un intrus în planul divin de care Adam este făcut conştient? Este ceva rezervat doar lui Dumnezeu, însă la care omul poate totuşi aspira? Dacă da, de ce să fie nocivă această aspiraţie? Îşi poate omul depăşi condiţia?

În esenţă, tabloul cu cei doi pomi sugerează ideea unei alternative despre care Dumnezeu îl anunţă pe om şi că această alternativă face parte din realitatea creată, este constitutivă ei. Viziunea sacramentală asupra pomilor este importantă. Nu calitatea în sine a fructelor este importantă, ci actul mâncării lor, conştient de faptul că fiecare deschide spre o altă realitate. Implicit, pomul vieţii este o punte spre viaţa divină, spre eternitate. Dimpotrivă, gustarea din celălalt duce la moarte pentru că nu deschide spre Dumnezeu, nu duce la el. Viziunea profetului Ezechiel asupra stării omului în Eden este una legată de înţelepciune, ca o cunoaştere a realităţii în ansamblul ei, de pe poziţia fiinţei care înţelege lucrurile în dreptatea divină, adică după sensul lor de a fi. Numele celui de-al doilea pom nu exclude ideea că primul nu are de a face cu cunoaşterea, ci de faptul că în cazul celui de-al doilea cunoaşterea este realizată fără Dumnezeu, este participare la rău şi se realizează cu pretenţia de a cunoaşte prin sine. Această cunoaştere duce la moarte pentru că nu este participare la Dumnezeu, care este viaţă, şi nici nu împlineşte destinul omului, ci îl ratează.

Iaşi, 25 octombrie 2011