Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: November 2011

Geneza 9 şi finalul istoriei lui Noe

Geneza 9 şi finalul istoriei lui Noe

În primele 11 capitole ale cărţii Geneza se poate vedea destul de limpede intenţia autorului biblic de a prezenta rădăcinile poporului ales şi traseul pe care aceşti strămoşi l-au avut în lumea veche, de la începuturi şi până la Avraam. Metoda abordată de autor este aceea a prezentării protopărinţilor sub forma cunoscută a genealogiei sau a arborelui genealogic, adică a părinţilor şi a urmaşilor lor pe familii. În structura acestui arbore, textul biblic are inserate o serie de istorii care au semnificaţii importante în dezvoltarea direcţiei pe care le iau familiile omenirii. Pe lângă istoria creaţiei din cap. 1 şi 2, care este istoria începuturilor tuturor lucrurilor, textul biblic prezintă trei asemenea naraţiuni care au rolul să explice anumite detalii ale genealogiei omenirii dezvoltate din Adam şi Eva: căderea şi povestea celor doi fraţi, Cain şi Abel, Potopul şi Turnul Babel.

Capitolul 9 din cartea Facerii încheie o asemenea paranteză în structura genealogiei biblice. Această istorie a fost deschisă în cap. 5:32, unde se ajunge cu genealogia la Noe, pe linia lui Set, şi vizează problematica stricăciunii oamenilor după cădere, progresul răului şi depărtarea oamenilor de Dumnezeu. Ca deznodământ, starea de decadenţă a omenirii conduce la decizia divină a pedepsei prin apele potopului. Finalul capitolului 9 închide istoria potopului şi aduce textul pe linia prezentării genealogiei umane, care continuă cu fiii lui Noe. Povestea potopului se încheie într-o notă biblică care este prezentată în cap. 9 prin trei detalii semnificative: binecuvântarea lui Dumnezeu rostită peste creaţie (v. 1-7), legământul cu creaţia (v. 8-17) şi întâmplarea de familie cu intriga dintre Noe şi cei trei fii ai săi (v. 18-27). Toate aceste trei scene distincte fac parte însă dintr-un singur tablou care surprinde în profunzime termenii existenţei umane după cădere, precum şi implicarea lui Dumnezeu în această ecuaţie.

Pasajul din v. 9:1-7 este important pentru teologia biblică pentru că el prezintă modul în care Dumnezeu reia datele fundamentale ale proiectului creaţiei în condiţiile căderii. Paralelismul acestui pasaj cu Gen. 1:27-29 este izbitor. Dumnezeu prezintă în aceiaşi termeni binecuvântarea dată omului la început şi reafirmă astfel scopul sau destinul omului: „creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”. Importanţa teologică a acestui pasaj este una colosală: chiar dacă omul a căzut, a întors spatele proiectului divin, Dumnezeu nu renunţă la opera şi la planurile sale. Iconomia creaţiei continuă şi admite nuanţe şi coordonate noi (cum este intervenţia judecătoare a lui Dumnezeu) din pricina păcatului, însă datele fundamentale ale planului lui Dumnezeu rămân în picioare. De asemenea, textul reia afirmaţia de ordin antropologic care afirmă demnitatea omului din care derivă şi poziţia sa în creaţie: „căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. Această formulă prezentă în v. 7 este esenţială pentru teologia şi antropologia biblică. După cădere, omul nu a pierdut chipul lui Dumnezeu, adică principiul constitutiv al fiinţei sale care îl face unic în creaţie şi care îi dă posibilitatea să îşi împlinească destinul (lipsa termenului „asemănare” ar putea sugera o modificare cu privire la modul de existenţă a omului).

Pe lângă reluarea elementelor esenţiale ale iconomiei creaţiei, aşa cum au fost afirmate înainte de cădere, textul din Gen. 9:1-7 aduce în discuţie şi o serie de elemente noi, care relevă modul în care Dumnezeu îşi continuă planul său luând în calcul accidentul căderii. În primul rând, textul biblic atenţionează asupra relaţiei dintre om şi creaţie. Statutul de cap al creaţiei se traduce într-o tensiune relaţională care admite frica în raportul dintre om şi fiinţele vii care mişcă pe pământ. Această nouă dimensiune ar putea fi interpretată pe direcţia tipologică a „hainelor de piele” şi a caracterului lor ambivalent: sunt un rezultat al căderii, deci admit o valenţă negativă; sunt parte a intervenţiei divine în creaţie, ca un instrument protector, care să permită existenţa umană într-o formă de echilibru chiar şi după cădere. În al doilea rând, textul aduce o noutate faţă de cap. 1 prin modificarea cu privire la hrana omului. Pe lângă iarba verde, omului i se permite acum să mănânce orice mişcă şi are viaţă (interesant este că textul nu face nici o distincţie cu privire la animalele şi păsările care pot şi care nu pot fi mâncate). Această schimbare ar putea fi interpretată prin aceeaşi grilă a „hainelor de piele” puse peste om după cădere (Gen. 3:21). Excepţia formulată în v. 4-5 are valenţe morale şi are rolul de a implementa omului respectul pentru viaţă şi pentru dătătorul ei. Dacă viaţa omului continuă prin sacrificarea vieţii fiinţelor vii de pe pământ, asta nu înseamnă că omul este stăpânul vieţii. Interdicţia de a mânca sângele joacă în special rolul de a actualiza acest adevăr fundamental, că Dumnezeu este dătătorul şi stăpânul vieţii, ori de câte ori mâna omului pune capăt vieţii unei fiinţe vii în lume (în interpretarea pasajului se pot admite şi elemente de context legate de cultul adus zeilor). În al treilea rând, textul aduce în discuţie problema crimei, a uciderii unui om de către un alt om. Păcatul a adus cu sine această realitate în relaţiile dintre oameni (ne amintim de cazul fratricidului din povestea lui Cain şi Abel), iar Dumnezeu doreşte să arate gravitatea acestei fapte. Pe de o parte, omuciderea nu este admisă pentru că omul are o valoare şi o demnitate specială – el este chipul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu este singurul stăpân al vieţii, iar fiecare om este responsabil faţă de propria viaţă şi nu poate lua viaţa semenului său. În v. 6 avem o primă formulă a „legii talionului” care este o altă schimbare a cadrului existenţei umane după cădere.

Al doilea pasaj din Gen. 9 are ca subiect legământul lui Dumnezeu cu creaţia după potop. Această temă va deveni una recurentă în Scripturi şi are menirea să transmită un alt mesaj esenţial cu privire la viaţa omului în lume după cădere. Reafirmarea planului lui Dumnezeu cu privire la om presupune răspunsul omului, asumarea personală a acestui plan, transmiterea ei în fiecare familie şi la fiecare generaţie nouă. În gândirea biblică, relaţia omului cu Dumnezeu ia forma unui legământ, care presupune nu numai realizarea unor condiţii de ambele părţi, ci mai ales prezentarea unei garanţii a împlinirii acestuia. Ca şi în acest prim legământ, istoria biblică ne arată că garanţia împlinirii legământului lui Dumnezeu cu omul este Dumnezeu însuşi, astfel că toate legămintele din istorie anunţă tipologic legământul salvării realizat de Dumnezeu-omul Isus Christos.

După tiparul epocii antice, legământul este prezentat în schema lui clasică prin identificarea clară a elementelor care îl compun. Partenerii sau părţile sunt Dumnezeu şi creaţia (care apare în mai multe ipostaze, de la oameni şi urmaşii lor, până la animale, fiinţele vii şi întregul pământ). Conţinutul sau prevederea principală a legământului este aceea că nu va mai fi potop, că fiinţele vii nu vor mai muri sub ape la această scară. Legământul are durată veşnică, adică nu va înceta, şi mai are prevăzut un semn: curcubeul. Aşa cum este formulat, legământul este atipic: nu are clauze de reziliere şi nici care să privească obligaţiile părţilor. În plus, el este asumat unilateral de către Dumnezeu. Garantul legământului este Dumnezeu însuşi, legământul are caracter universal şi nu depinde de ceea ce va face cealaltă parte implicată (8:21). De asemenea, semnul legământului este un fenomen natural şi are o funcţie legată de natura lui. Prezenţa curcubeului anunţă permanenţa şi stabilitatea ordinii creaţiei, chiar dacă omul a căzut. Curcubeul el este un semn construit pe un contrast şi are valoare simbolică: acesta apare după ce ploaia şi întunericul ei dispar şi se iveşte soarele. Semnul acesta anunţă speranţa, lumina, ca şi legământul omului cu Dumnezeu.

Ultimul detaliu din tabloul cap. 9 este povestea familiei lui Noe în care sunt implicaţi el şi cei trei fii ai săi. Această întâmplare devine paradigmatică pentru istoria biblică pentru că ea pune accent pe o valoare fundamentală a istoriei omului în lume după cădere: relaţia părinţi – copii. Viaţa cu Dumnezeu şi împlinirea planului lui Dumnezeu în lume se bazează pe consistenţa relaţiei dintre copii şi părinţi, dintre familii, dintre generaţii. Aceste relaţii pot fi uneori fără substanţă şi astfel scriu dinainte istoria pentru generaţii întregi, aşa cum va fi cazul lui Ham, a lui Canaan şi a urmaşilor lor. Alteori relaţiile sunt sănătoase şi pot aduce vigoarea necesară unei schimbări într-un context tulbure. Astfel, intervenţia unui om poate întrerupe şirul nefast al unor vieţi şi a unor evenimente departe de Dumnezeu şi de valorile esenţiale ale demnităţii umane. În termenii pasajului biblic analizat, în funcţie de cum omul răspunde lui Dumnezeu şi îşi clădeşte viaţa, va avea parte de binecuvântare sau de blestem. Aceştia sunt cei doi termeni ai ecuaţiei omului după cădere.

Majoritatea cititorilor pasajului din v. 18-27 se întreabă ce a fost greşit în fapta lui Ham şi dacă este întemeiată reacţia lui Noe. Analiza textului biblic în detaliu este importantă pentru a afla un răspuns, însă această analiză trebuie coroborată cu intenţia autorului biblic de a insera această întâmplare într-o genealogie. Când este vorba despre poveste în sine, trebuie observată structura naraţiunii şi întreaga ei iconomie. La început, povestea este săracă şi derulată cu viteză. În doar două versete ni se sumarizează câteva repere şi se ascund multe detalii importante. În grabă, ni se spune că Noe este beat şi gol în cortul său, că fiul său Ham a intrat acolo şi l-a văzut şi apoi a ieşit afară şi a spus fraţilor săi. Din acest punct însă povestea se derulează cu încetinitorul şi detaliile abundă prin prezentarea acţiunii lui Sem şi Iafet (v. 23). Este clar că textul focalizează pe grija celor doi fii faţă de tatăl lor, pe respectul şi seriozitatea cu care aceştia se raportează la el. După acest episod, povestea se reia cu un ritm rapid fără a prezenta detalii importante (de exemplu, cum a aflat Noe ce a păţit şi de ce a fost nevoie să i se spună ce s-a întâmplat) grăbind paşii spre final. Astfel, naraţiunea se încheie şi textul trece într-un registru de tip poetic, în care Noe îşi exprimă gândurile şi dorinţele cu privire la fiii săi şi la urmaşii acestora în termeni de binecuvântare şi blestem.

Analiza întâmplării nu arată neapărat spre o faptă de o gravitate foarte mare (deşi unii interpreţi forţează textul şi interpretează că „goliciunea” lui Noe se referă la soţia sa dezbrăcată şi păcatul lui Ham este de fapt incestul), cât mai degrabă caracterul unui om josnic. În loc să fie discret, Ham se duce şi povesteşte fraţilor ce a văzut şi batjocoreşte astfel pe tatăl său şi relaţia sa cu el. Grija celor doi fraţi de a nu vedea pe tatăl lor gol trădează un alt caracter pentru care respectul faţă de părinţi rămâne sfânt chiar şi atunci când părinţii nu sunt în ipostaze ale vieţii tocmai lăudabile. Deşi textul biblic nu face aprecieri cu privire la situaţia lui Noe, vedem din alte pasaje că beţia şi goliciunea reprezintă stări pe care Dumnezeu le dezaprobă. Acest Noe din poveste nu reprezintă degradarea unui om sfânt care umbla cu Dumnezeu şi a cărui neprihănire contribuie la salvarea lumii. Dimpotrivă, textul biblic prezintă cu realism un om al lui Dumnezeu fără a ascunde punctele lui negative. În plus, asemenea evenimente negative joacă un rol formativ esenţial, pentru că scot la iveală caracterul şi maturitatea celor care participă la ele. Blestemul lui Noe către fiul lui Canaan este mai degrabă o privire profetică în familia fiului său lipsit de caracter, Ham, cel care va preda mai departe o zestre care nu îi face cinste tatălui său. Când copiii nu îşi cinstesc părinţii şi nu preiau modelul bun al tatălui lor (de a se teme de Dumnezeu) au mici şanse să construiască un viitor mai bun. Canaan şi blestemul său reprezintă tipul biblic al unui om, al unei familii şi al unei direcţii istorice nefaste, fără frică de Dumnezeu. În opoziţie, Sem şi Iafet sunt binecuvântaţi pentru că ei continuă linia tatălui lor, a omului care umblă cu Dumnezeu. Asocierea numelui părinţilor cu numele lui Dumnezeu este ceea ce detaşează familiile şi istoriile lor în copiii şi urmaşii acestora. Dumnezeul lui Sem va deveni Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al unei istorii sfinte care conduce lumea către întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Iaşi, 27 noiembrie 2011