Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: January 2012

Geneza 22: Jertfirea lui Isaac

Geneza 22: Jertfirea lui Isaac

abraham-and-isaac-on-mount-moriah_smallPasajul din Geneza 22:1-19 este poate unul dintre cele mai frumoase şi mai dense texte din Vechiul Testament, atât din punct de vedere al construcţiei narative, cât şi al bogăţiei teologice.

Jertfirea lui Isaac reprezintă evenimentul culminant din viaţa lui Avraam, eveniment care are darul să proiecteze lumină asupra trecutului şi viitorului său, a relaţiei sale cu Dumnezeu, precum şi asupra familiei care se va naşte din el. Acest eveniment va deveni un moment de referinţă din istoria patriarhilor şi va fi preluat de tradiţia biblică drept unul dintre cele mai de seamă acte ale credinţei realizate vreodată de om în istorie.

Este vorba despre un eveniment ameţitor, de mare intensitate, care provoacă fiinţa umană la maximum şi în totalitatea sa. Astfel, cerinţa divină loveşte zdrobitor în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a înţelege lumea, viaţa, esenţa relaţiei cu Dumnezeu şi a experienţei umane în lume. De asemenea, jertfirea unicului fiu pe care îl iubeşti reprezintă o mare lovitură adusă trăirii sufleteşti şi sensibilităţii omului ca persoană care se exprimă tensional în relaţii. Cu atât mai mult, ceea ce îi cere Dumnezeu lui Avraam se întâmplă parcă în momentul cel mai nepotrivit: când lucrurile s-au aşezat pe un făgaş normal, după planurile şi promisiunile divine, spre apusul vieţii, când este de aşteptat să apară tihna, la finalul unui drum întins şi plin de dificultăţi. Dumnezeu pare necruţător şi întinde coarda la maximum.

Asistăm la un episod de mare înălţime care i-a inspirat şi pe poeţi şi pe filosofi, cei care au reuşit să surprindă cu fineţe şi profunzime calitatea unei persoane prin tipul de raportare la Dumnezeu şi la semeni. Un exemplu de scriitor este N. Kazantzakis, cel care spune următoarele cuvinte: „există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi: (1) Doamne, sunt un arc în mâinile tale, întinde-mă căci altfel voi putrezi! (2) Nu mă întinde prea tare, căci mă voi rupe! (3) Întinde-mă cât poţi de tare, şi dacă mă voi rupe, cu atât mai rău”! Cu Avraam ne aflăm în a treia categorie, a omului plăcut lui Dumnezeu, a unei personalităţi puternice, care poate sta în dialog cu Dumnezeu la nivelul la care el îl aşteaptă de la om. Este omul întins la maxim, care nu refuză provocarea divină, care vede prin relaţia sa cu Dumnezeu mai mult decât se poate vedea şi înţelege. El este omul de la care învăţăm ce înseamnă credinţa.

În această scurtă analiză, ne dorim o explorare a textului biblic cu scopul de a intra, pe cât ne este cu putinţă, în tensiunea evenimentului, în dinamica naraţiunii, în intensitatea trăirii personajului principal Avraam. Aşa cum este prezentată întâmplarea, ni se permite o structurare a textului în şase părţi, care pot fi cotate drept şase scene ale unei piese, pe lângă o scurtă introducere în v. 1 şi un final în v. 19. Acestea pot fi privite şi într-o structură simetrică, organizând scenele în trei perechi, după cum urmează: v. 1-2 şi v. 11-18, cu cerinţa lui Dumnezeu şi apoi intervenţia sa înainte de sacrificarea lui Isaac; v. 3 şi v. 9-10, cu pregătirea de plecare de acasă şi apoi pregătirea jertfei pe munte; v. 4-6 şi v. 6-8, cu drumul de trei zile şi apoi urcuşul pe munte.

Versetul 1 este o introducere care anunţă sensul primar al poveştii şi are rolul de a direcţiona oarecum lectura şi sensul elementelor din tablou. Pentru o anumită categorie de cititori, această precizare din v. 1, care ne atenţionează că avem de a face cu un test pentru Avraam, poate detensiona atmosfera şi menţine dialogul cu textul la un nivel de suprafaţă, la o analiză care să identifice doar o arhitectură a unui proces de evaluare pe care îl face Dumnezeu credinţei omului. Pentru un alt tip de cititor, această precizare ar putea însemna că Dumnezeu este implicat profund în poveste, fiind foarte atent la modul în care Avraam percepe provocarea, cum răspunde şi se implică, cum trăieşte tensiunea faptelor, a gândurilor şi sentimentelor ce se nasc dintr-o situaţie radicală. De asemenea, v. 1 ne sugerează să privim istoria lui Avraam în totalitatea ei şi să observăm momentele ei de turnură, de ruptură de ritm, de cădere şi progres, de evaluare şi de împlinire.

Toate scenele din piesă sunt scurte, orientate narativ, dar foarte dense şi solicitante în plan interpretativ. În prima dintre ele, are loc un dialog scurt în care Dumnezeu îl cheamă pe Avraam. Acesta din urmă răspunde prompt, apoi Dumnezeu îi spune simplu, fără nici o explicaţie, fără nici o motivaţie, să îl ia pe Isaac şi să îl aducă jertfă ca ardere de tot în ţara Moria pe un munte care îi va fi arătat acolo. Iată aşadar un simplu cuvânt de la Dumnezeu, ca o sabie cu două tăişuri, care poate să distrugă sau să clădească credinţa, care poate ruina o viaţă sau o poate aduce la apogeu. Este clar că după o asemenea cerinţă avalanşa întrebărilor apare: Ce vrea Dumnezeu? Cum se va împlini promisiunea lui dacă Isaac va fi adus ca jertfă?

Este doar o provocare la care el trebuie să răspundă prin dialog cu Dumnezeu, prin reflecţie, sau una care cere acţiune fără nici o ezitare, fără nici un comentariu? Îi cere Dumnezeu darul cel mai de preţ pentru a vedea dacă el este persoana cea mai de preţ pentru Avraam? Pe lângă mulţimea întrebărilor posibile din inima părintelui credinţei, două detalii reţin atenţia în această scenă. Primul este accentul din mesajul divin pe relaţia dintre Avraam şi Isaac. Avem de a face cu un fiu drag, pentru care tatăl ar fi fost în stare să îşi dea viaţa, pentru că îl iubea nespus. Probabil că cel mai raţional răspuns al lui Avraam ar fi putut fi acesta: „Doamne, mă duc eu în locul fiului meu ca jertfă, îmi dau viaţa mea pentru el”.

Dacă Dumnezeu cere o viaţă, şi încă una de preţ, atunci reacţia unui tată iubitor ar fi aceea de a se jertfi el în locul fiului său. Însă, Avraam nu pare să perceapă aşa lucrurile. Miza nu pare a fi capacitatea de jertfă a lui Avraam, ci cât şi cum îl cunoaşte pe Dumnezeul care îi aduce o provocare zdrobitoare şi care aşteaptă să îi răspundă pe măsură. Al doilea detaliu din scenă este legat de locul unde trebuia adusă jertfa: un loc înalt, un munte, într-o altă ţară, într-un loc necunoscut. Pentru ce este nevoie de acest drum, de acel loc special? Nu se putea aduce jertfa pe cel mai apropiat munte, în unul din locurile unde Avraam a zidit altare? Avem de a face aici cu logica spaţiului dintre provocare şi răspuns, a drumului iniţiatic, a răgazului de a întrupa cuvântul divin? Din acest detaliu este cert faptul că Avraam primeşte un mesaj încifrat în tiparul religios al epocii şi el pricepe astfel că este invitat să vină la o întâlnire specială cu Dumnezeu. Pentru această întâlnire are nevoie de pregătire şi de un dar special: viaţa preţioasă a fiului său.

Scena a doua este una la fel de simplă şi de scurtă din punct de vedere narativ. Avraam trece la acţiune. Este probabil un reflex al ascultării sale de Dumnezeu. Însă un detaliu din text ne atrage atenţia asupra faptului că în Avraam există o tensiune, o luptă poate. El intră pe drumul ascultării, dar fiinţa sa începe să fie mistuită din interior de cuvântul revelaţiei divine. Textul ne spune că a pus şaua pe măgar, a luat fiul şi două slugi şi că este gata de plecare. În momentul următor însă, el se duce să taie lemne pentru jertfă şi abia apoi pleacă spre locul cerut de Dumnezeu. Este clar că pentru narator acest detaliu nu este semnificativ decât dacă el survine în această ordine ambiguă. Altfel, pentru iconomia textului şi a naraţiunii, precizarea cu privire la tăiatul lemnelor nu are nici o contribuţie. Avraam este aplecat spre acţiune, însă logica ei este perturbată şi trădează un suflet încordat, o inimă suferindă şi întrebătoare. Este clar că ceea ce poate face Avraam este să asculte, să acţioneze, să intre în detaliile experienţei, însă nu se poate refugia acolo, nu se poate ascunde acolo de propriile întrebări şi trăiri.

Următoarea parte a piesei este centrată tot pe acţiune. Cele trei zile se scurg şi nu primim nici un fel de informaţie despre ce s-a întâmplat pe drum. Este un drum al tăcerii în care totul se consumă în interior, în meditaţie, reflecţie, zbucium, întrebări. Urmează un popas al călătoriei şi este momentul ca naratorul să ne mai dea câteva detalii preţioase. Mai întâi este formula „eu şi băiatul”, care, în contrast cu „fiul cel drag”, trădează o anumită distanţă. S-a întâmplat ceva pe drum? A ajuns Avraam să îşi schimbe sentimentele sale faţă de Isaac? Îl consideră deja pierdut pentru că a decis să îl sacrifice? Sau avem de a face cu o distanţă în raport cu sine, care să dea răgazul unei evaluări profunde a propriei persoane? În al doilea rând, avem despărţirea de slugi. Drumul va continua în doi, fără altă companie, doar cu elementele necesare pentru jertfă. Acest popas corespunde unui al doilea moment de pregătire în vederea întâlnirii cu Dumnezeu. Cercul se restrânge, se păstrează doar strictul necesar şi se pregăteşte terenul pentru pasul decisiv. Este o repliere care permite o vedere mai clară a situaţiei, o evaluare aproape de Dumnezeu şi de sine, departe de orice influenţă. În al treilea rând, ni se precizează că Avraam a spus slugilor că merge împreună cu fiul său să se închine şi că se vor întoarce înapoi. Pregătirea contrastează cu cele spuse. Nu este vorba despre o simplă închinare, ci despre o jertfă, iar cel ce trebuie jertfit este Isaac. Ne putem întreba, ce face Avraam? Se amăgeşte pe sine dând un răspuns aşteptat slugilor sale? Este convins că se va întoarce înapoi cu fiul său, deşi se duce pe munte pregătit să îl jertfească? Este dificil de răspuns ce este cu adevărat în inima lui Avraam. În acest punct însă, acţiunea se îmbină cu speranţa. Încrederea în persoana divină se proiectează într-un final dorit, deşi nu este clar cum va ieşi la lumină acel rezultat. Încă mai este drum de parcurs. Deocamdată însă, credinţa ia calea ascultării şi acţiunii care se confirmă în realismul cu care se desfăşoară pregătirea pentru jertfă şi în realismul elementelor necesare actului cerut de Dumnezeu: băiatul, lemnele, focul şi în final cuţitul, instrumentul grozav care curmă viaţa.

A doua parte a drumului este mai scurtă, însă această scenă este mult mai intensă, mai încărcată cu sens. Tatăl şi fiul merg împreună. Este vorba despre o imagine centrală în acest tablou şi care este întărită în text de două ori. Autorul nu ne spune nimic despre un dialog între cei doi. Tăcerea este ruptă o singură dată de o chemare a fiului care este prezentată în v. 9. Aici textul ne ajută şi ne cere să fim atenţi pentru că avem o formulă identică cu cea din v. 1 în care Dumnezeu îl cheamă pe Avraam. De asemenea, paralela cu v. 1 ar putea fi observată aici şi la nivelul întrebării fiului, care este o reluare a testului credinţei, dar în acest context specific al dezvoltării naraţiunii. Receptivitatea lui Avraam este clar subliniată de text şi ne ajută să înţelegem că drumul a fost pentru acesta un prilej important de a evalua relaţia sa cu Isaac. Ceea ce îi cere Dumnezeu lui Avraam îl vizează şi pe Isaac nu doar în calitate de victimă, de jertfă care poate sau nu poate face ceva în acest proiect. Accentul pe „împreună” ne sugerează faptul că ceea ce face şi simte Avraam trebuie să fie împărtăşit şi fiului său. Acest eveniment unic din viaţa tatălui trebuie să aibă un impact important şi în viaţa fiului său. Întrebarea de bun simţ şi oarecum naivă a lui Isaac ne aduce în această zonă a relaţie dintre cei doi. Este ocazia ca Avraam să îi poată spune fiului său ceva despre ceea ce se întâmplă. Este clar că nu îi putea spune „tu eşti jertfa, tu eşti mielul”, ci ceva care să rămână, care să amprenteze fiinţa lui, indiferent ce se va întâmpla. Avram nu îşi arată mai întâi durerea, frământarea, întrebările, ci speranţa în Dumnezeul pe care îl cunoaşte, în cel care a purtat mereu de grijă în viaţa lui. De observat este faptul că în răspunsul lui Avraam este folosit viitorul, nu prezentul, adică formula „Dumnezeu va purta de grijă”. Ne putem întreba dacă nu este aici o modalitate a lui Avraam de a fugi de realitate, aşa cum pare să se întâmple şi prin cele spuse slugilor. El ştie că mielul este fiul său, însă mai speră într-o minune? Amână el oare cât mai poate un răspuns, un rezultat previzibil, în virtutea căruia acţionează? Accentul textului pe distanţa lui Avraam faţă de sine în privinţa lui Isaac, plus sublinierea faptului că acest drum admite un împreună, ne pot sugera ideea că nu avem de a face cu o amăgire din partea eroului principal. Ceea ce îi rămâne lui Avraam, singurul lui punct de reper, singura certitudine, este certitudinea unei relaţii cu persoana divină. Este o certitudine a unei relaţii construită într-o istorie în care Dumnezeu s-a lăsat cunoscut şi în care Avraam însuşi a putut fi cunoscut. Pe această certitudine Avraam îşi continuă drumul şi aceasta este singura moştenire pe care o poate transmite fiului său.

Versetele 9 şi 10 sunt în oglindă cu scena a doua, a pregătirii pentru călătoria care are ca scop jertfa. În acest caz, textul insistă cu detalii despre partea finală a pregătirilor: construirea altarului, aşezarea lemnelor şi în final a celui care va fi adus ca jertfă. După modelul pregătirii animalelor de jertfă, Isaac este legat şi aşezat deasupra pe lemne. Textul nu ne precizează nimic despre reacţia băiatului, nici despre o încercare a lui Avraam de a prelungi pregătirea. Totuşi, putem înţelege că Isaac s-a supus, că s-a lăsat legat şi că a înţeles până la urmă ce se întâmplă. Este imposibil însă de apreciat ce se întâmpla în inima unui adolescent care îşi vede tatăl dispus să îl sacrifice pentru Dumnezeul său. Cu certitudine, acest episod îl atinge profund şi dacă va fi să nu moară îi va marca viaţa pentru totdeauna. Acţiunea este la punctul culminant, iar Avraam este decis să meargă până la capăt. Ca tensiunea să fie maximă, autorul ne prezintă un tablou foarte vizual, care accentuează încordarea şi dramatismul scenei: Avraam a luat cuţitul şi a ridicat mâna asupra fiului său. Timpul se dilată şi inima lui Avraam bate cu putere sau a încetat să mai bată. Mâna trebuie însă să şi coboare asupra victimei. Întrebarea este ce face Dumnezeu? Când şi cum va interveni? Îl va lăsa pe Avraam să termine treaba?

Intrăm în ultima scenă, care este o replică la cea dintâi. Textul ne spune că de această dată îngerul Domnului a strigat pe Avraam de două ori din ceruri. Bătrânul nu este epuizat şi total absorbit de acţiune, de cruzimea şi de suferinţa ei, ci este receptiv la vocea îngerului, parcă o aşteaptă cu încordare. De aceea răspunde în grabă: „iată-mă, sunt la dispoziţia ta”. Porunca îngerului este clară şi detaliată: „să nu pui mâna pe băiat şi să nu îi faci vreun rău”. Asta explică faptul că Dumnezeu nu voia moartea copilului, însă porunca dată lui Avraam era clară şi cerea chiar acest final tragic. Avraam nu pune la îndoială cuvântul divin, în ciuda faptului că este radical şi imposibil de înţeles cu mintea şi cu inima, de aceea îl vedem acţionând până la capăt. Naraţiunea nu se încheie aici, dar este întreruptă de o explicaţie pe care îngerul o aduce imediat pentru a puncta toată dedicarea lui Avraam în ceea i s-a cerut să facă. Testul s-a încheiat şi Dumnezeu se grăbeşte să certifice credinţa şi ascultarea lui Avraam chiar în miezul acţiunii sale. Această intervenţie arată reacţia lui Dumnezeu, care doreşte să îşi arate bucuria şi satisfacţia că omul la care ţine este demn de prietenia lui. Băiatul este încă legat pe altar, cuţitul este încă în mână, iar tensiunea nu a trecut, însă îngerul opreşte acţiunea ca să dea explicaţii, ca să arate ceea ce simte Dumnezeu. Această satisfacţie divină o găsim rar pe paginile Scripturii în VT, iar în NT Isus o arată în doar câteva momente. Ea nu este numai pentru Dumnezeu, nu se consumă doar în intimitatea fiinţei sale, ci este proclamată, este împărtăşită omului. Autorul nu ne prezintă nici o reacţie a lui Avraam la aprecierea îngerului care a vorbit din ceruri. Însă, pentru ca să împlinească şi faptele şi speranţa lui Avraam, acţiunea continuă. Pentru autorul biblic este important să prezinte desfăşurarea acţiunii până la capăt. Jertfa cerută de Dumnezeu este în final adusă, iar Avraam poate respecta cuvântul lui Dumnezeu în totalitate. Intervenţia divină a însemnat substituirea fiului iubit cu berbecul de jertfă, dar asta este parte lui Dumnezeu, soluţia lui. Pentru Avraam este important finalul, aşa cum pentru Dumnezeu este important să îşi arate sentimentele faţă de omul supus încercării. Textul ne lasă să evaluăm singuri ce anume înseamnă răspunsul persoanei divine, deschiderea şi bucuria ei aşa cum ajung la omul care primeşte această confesiune.

De la acest eveniment şi până astăzi, povestea lui Avraam a fost evaluată şi a fost înţeleasă în multe feluri de fiecare generaţie la rândul ei, explorând bogăţia acestui episod biblic de mare intensitate. Prin modul în care a fost elaborat referatul biblic, cu accentul deosebit pe acţiune şi pe o serie de detalii semnificative, textul spune şi ascunde mult în aceeaşi măsură. El arată exemplaritatea ascultării lui Avraam, dar ascunde trăirea lui, experienţa lui interioară, conflictul şi dialogul cu Dumnezeu, modul în care a fost gestionată tensiunea dintre ceea ce ştie şi ceea ce speră, dintre ceea ce este clar şi ceea ce este confuz, dintre faptă şi gândire. Prin acest mod de prezentare, intuim ceva din intenţia autorului biblic. Faptul că acesta pune la vedere ascultarea de Dumnezeu fără ezitare, respectarea cuvântului lui Dumnezeu fără comentarii, este un semn că avem de a face cu un principiu biblic care este valabil oriunde şi oricând. Omul se află într-o relaţie asimetrică faţă de Dumnezeu. Ascultarea de cuvântul divin este nu numai o datorie, ci un act care validează asumarea reală a statutului de fiinţă creată şi dependentă de creator, fără să fie la mijloc vorba de răspunsul servil la un capriciu al unei fiinţe superioare care doreşte să îi arate celui inferior cine este stăpânul. Pe de altă parte, dimensiunea subiectivă a credinţei, încrederea în persoana divină, care este bazată pe experienţă şi dialog, pe cunoaştere şi respect reciproc, ne sunt sugerate doar şi ne solicită la un exerciţiu de evaluare proprie. Aceasta este natura credinţei, ea trebuie trăită, experiată pe cont propriu în existenţa concretă a vieţii unde Dumnezeu este prezent personal, în dialog cu fiinţe personale. Experienţa lui Avraam nu este repetabilă, pentru că orice trăire şi relaţie personală cu Dumnezeu este unică. Lupta şi zbuciumul interior, intuiţiile şi sentimentele, percepţia realităţii, întâlnirea cu celălalt nu pot fi obiectivate şi sumarizate într-un set reguli sau de principii chiar. Dar toate acestea sunt valabile cu fiecare credincios, reprezintă o experienţă care se repetă în parametri noi cu fiecare om care îl caută pe Dumnezeu. Povestea lui Avraam ne vorbeşte despre principiul ascultării şi în acelaşi timp ne invită să intrăm în realitatea credinţei prin propria experienţă, prin propriul travaliu, prin propria agonie.

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam Geneza 17

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam Geneza 17

Evenimentele prezentate în capitolul 17 al cărţii Geneza fac parte dintr-un tablou mai mare, care este reprezentat de istoria lui Avraam, şi ocupă un loc central în această istorie, atât prin poziţia lor în textul biblic, cât şi prin semnificaţia pe care o au. În acest pasaj al Scripturii, ni se prezintă legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avram după o perioadă de aproximativ 24 de ani de la chemarea sa şi de la plecarea din casa părinţilor săi. Această perioadă de aproape un sfert de veac este una importantă pentru revelaţia biblică pentru că prezintă cu realism şi onestitate relaţia unui om cu Dumnezeu, cu toate aspectele sale pozitive şi negative.

Avem de a face cu un om care va fi numit părintele credinţei şi reprezintă modelul la care ne putem uita şi de la care putem învăţa.

Evenimentele prezentate în capitolul 17 al cărţii Geneza fac parte dintr-un tablou mai mare, care este reprezentat de istoria lui Avraam, şi ocupă un loc central în această istorie, atât prin poziţia lor în textul biblic, cât şi prin semnificaţia pe care o au. În acest pasaj al Scripturii, ni se prezintă legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avram după o perioadă de aproximativ 24 de ani de la chemarea sa şi de la plecarea din casa părinţilor săi. Această perioadă de aproape un sfert de veac este una importantă pentru revelaţia biblică pentru că prezintă cu realism şi onestitate relaţia unui om cu Dumnezeu, cu toate aspectele sale pozitive şi negative. Avem de a face cu un om care va fi numit părintele credinţei şi reprezintă modelul la care ne putem uita şi de la care putem învăţa.

La vârsta de 75 de ani, Avram are parte de revelaţia lui Dumnezeu şi primeşte o binecuvântare care ne aminteşte de primii oameni din Eden, de Noe şi de fiii săi după potop. Este vorba despre binecuvântarea înmulţirii oamenilor, a stăpânirii pământului şi a expresiei lor organizată la nivel de popoare. În capitolul 12 din Geneza, ni se prezintă câteva detalii ale acestui început, cu răspunsul credincios al lui Avram şi cu făgăduinţa lui Dumnezeu de a face din el un neam mare şi de a-i da ca moştenire o ţară. Vreme de 10 ani, Avram străbate ţara promisă, are parte de protecţia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, de reînnoirea făgăduinţelor cu privire la ţară şi la urmaşii săi. În această perioadă, Dumnezeu se angajează faţă de Avram să respecte promisiunile sale după un tipar ritualic specific epocii, aşa cum ne arată cap. 15. Prin această iniţiativă, Dumnezeu doreşte să-i transmită lui Avram un mesaj consistent cu privire la intenţiile sale de a împlini ce a promis cu privire la ţară şi la urmaşi. Însă, după 10 ani de promisiuni şi de evenimente care nu par să conducă la împlinirea făgăduinţelor, apare iniţiativa soţiei lui Avram. Presiunea timpului, bătrâneţea şi incapacitatea de a naşte, pe de o parte, nevoia de a asigura un viitor şi de a vedea un urmaş, pe de altă parte, reprezintă poate o serie dintre motivele acestei iniţiative. Potrivit modelului epocii şi privind obiectiv lucrurile, aceasta părea să fie cea mai bună soluţie care putea fi gândită raţional şi care putea fi în consens şi cu promisiunea divină. Aşa se naşte Ismael, fiul lui Avram născut din una dintre slugile soţiei sale. Evenimentele legate de Ismael, conflictul dintre Sarai şi sluga sa, intervenţia lui Dumnezeu în această poveste sunt prezentate toate în cap. 16 din Geneza. După acest eveniment, mai trec încă 13 ani şi istoria ajunge la evenimentele prezentate în cap. 17. Avram are 99 de ani. Lucrurile par a fi aşezate. Are un fiu adolescent, o moştenire care să îi fie lăsată şi o serie de promisiuni ale lui Dumnezeu care se vor împlini în viitor, peste aproximativ 400 de ani. Numai că toate gândurile şi planurile lui Avram sunt provocate serios prin apariţia lui Dumnezeu, care îl invită facă împreună un legământ.

Scriptura nu ne spune nimic despre cum a văzut Dumnezeu soluţia omului la făgăduinţele sale, nici dacă i-ar fi reproşat ceva lui Avram. Însă maniera în care ne sunt prezentate lucrurile ne aduce în atenţie o serie de întrebări de genul: putem şti care este voia lui Dumnezeu cu privire la anumite planuri concrete din viaţa noastră? Cum ne raportăm la promisiunile lui Dumnezeu: aşteptăm să se împlinească fără să facem nimic până ce Dumnezeu ne spune ce să facem sau ne implicăm activ în realizarea lor cu planuri şi gânduri proprii? Putem evalua aceste planuri pentru a nu fi în conflict cu voia lui Dumnezeu? Cum rezistăm la factorul timp: cât de mult putem aştepta împlinirea unei promisiuni divine? În ce mod şi cât de mult vorbeşte Dumnezeu prin context: prin fapte, evenimente, cutume, semnificaţii ale contextului istoric şi geografic în care trăim? Ce se întâmplă cu greşelile noastre în raport cu planurile lui Dumnezeu? Pot fi mântuite, pot fi integrate în acest plan divin? Care sunt valenţele comunitare ale iconomiei lui Dumnezeu: de la familie, până la comunitatea religioasă, cea socială şi civică?

Aceste întrebări nu sunt ridicate numai de istoria lui Avram, ci sunt întrebările cu care se confruntă orice credincios în istorie, în orice generaţie. Existenţa unui model ca cel al lui Avram este foarte important pentru procesul elaborării unor răspunsuri. Dealtfel, cap. 17 din Geneza ne ajută în acest demers prin identificarea unor repere, a unor principii de prim ordin care sunt esenţiale pentru viaţa de credinţă. Aceste repere pot fi desprinse din analiza modului în care Dumnezeu formulează legământul cu Avram.

Unul dintre elementele care surprind la cap. 17 din Geneza este acela că Dumnezeu vorbeşte foarte mult în acest pasaj. Textul ţine să sublinieze asta şi repetă formula „Dumnezeu a zis” de câteva ori. Astfel, se pot identifica cinci intervenţii ale lui Dumnezeu, care au şi o simetrie în raport cu v. 9-14, cea de-a treia intervenţie, într-o structură biblică clasică de chiasm. De asemenea, este important de semnalat că într-un dialog care priveşte încheierea unui legământ între două părţi, Avram are o singură intervenţie. Al doilea element specific cu privire la acest pasaj este că ne prezintă un legământ cu o serie de trăsături care îl fac unic în felul său. În primul rând, acesta este primul legământ biblic în care omului i se spune clar care sunt angajamentele sale ca parte a legământului cu Dumnezeu. În al doilea rând, acest legământ atrage atenţia prin scopul său, care este întărit în text prin formula „voi fi Dumnezeul tău / lor” (v. 7, 8). Cu o asemenea viziune de a construi o relaţie între cele două părţi, legământul nu se opreşte la fidelitatea faţă de nişte obligaţii contractuale care trebuie îndeplinite de părţi, ci vizează fidelitatea ca dăruire a unei persoane faţă de cealaltă. În al treilea rând, acest legământ admite un semn care este în acelaşi timp şi o cerinţă a legământului. Semnul este special şi prin faptul că el reprezintă o marcă permanentă încrustată în trupul omului care a intrat în legământ cu Dumnezeu. Caracterul obligatoriu al tăierii împrejur este întărit şi prin stipularea din legământ cu privire la încălcarea acestui angajament. Omul care nu respectă tăierea împrejur nu numai că rupe legământul, ci intră sub pedeapsa morţii, a nimicirii din mijlocul poporului său. Nu în ultimul rând, legământul implică dobândirea unei noi identităţi care este sugerată prin schimbare numelui: Avram devine Avraam, iar Sarai devine Sara.

Istoria lui Avraam ne arată că relaţia cu Dumnezeu nu este un continuum liniar şi cu aceeaşi intensitate. Dumnezeu este prezent permanent şi este implicat permanent în proces, însă El ţine să puncteze prezenţa sa în anumite momente ale vieţii şi în anumite forme care să aibă impactul dorit asupra lui Avraam şi asupra relaţiei cu el. Transparenţa Scripturii la acest nivel este importantă şi ne transmite un mesaj care poate fi aplicat nu numai cazului vieţii lui Avraam. Există o recurenţă în textul Scripturii cu privire la intenţia lui Dumnezeu de a ne arăta şi de a vorbi mai mult despre prima parte a vieţii sfinţilor, decât despre partea finală a maturităţii şi a stabilităţii lor în credinţă. Scopul unei asemenea abordări este destul de clar. În prima parte a vieţii, nevoile, greşelile, întrebările, transformările sunt mai numeroase, iar relaţiile sunt mai tensionate. Transparenţa acestei şcoli a formării reflectă pedagogia divină şi scopul Scripturii de a ne învăţa din viaţa reală a marilor oameni ai lui Dumnezeu. Însă, chiar şi în această perioadă intensă a formării, Dumnezeu vorbeşte cu frecvenţă diferită şi în moduri diferite. Putem observa din Scripturi, dar şi din viaţa altor modele, că în momentele importante ale vieţii, când trebuie să se întâmple schimbări substanţiale, Dumnezeu îşi intensifică prezenţa şi vorbeşte mai mult, mai puternic, mai cu ecou. În această perioadă este esenţială capacitatea de ascultare, de analiză, de deschidere la evaluare, de a vorbi mai puţin, de a avea atitudinea lui Avraam care îşi pleacă faţa la pământ înaintea Domnului.

Analizând legământul lui Dumnezeu cu Avraam, observăm că acesta este o reluare în parametri restrânşi a binecuvântării generale adresată tuturor oamenilor înainte de cădere şi a celei reafirmate după cădere în legământul cu Noe şi neamul omenesc. Pentru a înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la anumite planuri ale noastre, trebuie să înţelegem voia lui Dumnezeu şi iconomia lui Dumnezeu în lume în datele ei fundamentale. Aşa cum ne arată legămintele biblice, opera lui Dumnezeu în lume este cea a binecuvântării, iar planurile lui pentru oameni se înscriu în acest proiect la scară mare. În viziune creştină, viaţa omului în lume este parte a proiectului mai mare al unirii tuturor lucrurilor în Christos, al dobândirii şi actualizării binecuvântării de a fi fii ai lui Dumnezeu în istorie şi apoi pentru eternitate. Experienţa lui Avraam ne mai arată că istoriile particulare se dezvoltă în contexte şi în spaţii în care iconomia lui Dumnezeu are întotdeauna un antecedent mai aproape sau mai departe în istorie. Această moştenire trebuie cunoscută, înţeleasă, exploatată. De asemenea, aceste istorii presupun şi o pregătire în plan local a vieţilor oamenilor în care şi prin care Dumnezeu lucrează. Deşi nu ne spune Scriptura clar, Avraam este capabil să împlinească ce i-a cerut Dumnezeu pentru că a fost pregătit pentru asta (abilităţile de comunicare interculturală şi de mobilitate în spaţiu, capacitatea de a dezvolta şi conduce o comunitate migratoare mare, viziunea strategică şi calităţile de leader etc.). Pentru a concluziona aceste remarci, putem spune că a cunoaşte voia lui Dumnezeu la nivel local şi personal implică acest efort de evaluare a trecutului, a contextului, a potenţialului şi resurselor cu care Dumnezeu a investit oameni, comunităţi, zone pentru planul său de a aduna toate lucrurile în Christos. Minunile şi intervenţiile speciale ale lui Dumnezeu (cum este naşterea lui Isaac sau revelaţia lui Dumnezeu într-o vedenie) nu eludează această potenţialitate pe care tot El o pregăteşte şi pe care o lasă la vedere pentru cei care vor să înţeleagă, ci dimpotrivă. Voia lui Dumnezeu admite acest cadru şi această viziune de a aduce lumea la El, însă manifestarea ei în istorie îmbracă o diversitate a răspunsurilor personale ale omului şi a modului în care diversitatea şi potenţialitatea lumii este utilizată în acest demers.

Într-un alt mod spus, voia lui Dumnezeu cu privire la om este prezentată în Geneza 17 în prima intervenţie a lui Dumnezeu din cele cinci din acest pasaj. Formula biblică spune: „umblă înaintea mea şi fii fără prihană”. În textul biblic, aceasta este formula prin care ni se arată ce îi cere Dumnezeu explicit lui Avraam în cadrul legământului. Este interesant de observat că Scriptura ne arată realist viaţa lui Avraam, fără a ascunde momentele lui delicate, de cădere, când nu a umblat cum trebuie înaintea Domnului. De subliniat este şi faptul că aceste căderi nu au devenit o piedică în realizarea planului lui Dumnezeu cu acest om. Importanţa legământului este aceea că oferă standarde şi oferă o direcţie de evoluţie. Doar pentru că are standarde Avraam învaţă din greşeli şi este capabil să le asume. Aşa se formează caracterul şi aduce progres personal. În momente de tensiune, Avraam îşi manifestă personalitatea şi îşi evidenţiează caracterul său după inima lui Dumnezeu. Umblarea cu Dumnezeu nu presupune exersarea unui moralism îngust, legalist, ci un proces de devenire a personalităţii care să reflecte calitatea unui om aflat în relaţie profundă cu Dumnezeu, un om care îl arată pe Dumnezeu. Scriptura ne oferă asemenea sclipiri cu privire la evoluţia lui Avraam, cum ar fi, de exemplu, cel de generozitate după învingerea împăraţilor (cap. 14) sau cel de slujire atentă, de la stejarii lui Mamre (cap. 18).

Legământul cu Dumnezeu nu rămâne la un nivel contractual, ci atinge fiinţa omului şi îi dă o identitate clară. Schimbarea numelui lui Avram cu unul care semnifică promisiunea lui Dumnezeu face parte din logica biblică şi indică modul lui Dumnezeu de a lucra foarte personal cu omul. În viziune creştină, fiecare persoană este o prezenţă unică în lume care poate întrupa şi exprima în mod unic binecuvântarea lui Dumnezeu (care se va traduce în numele cel nou de la înviere). Omul credincios nu poate fi decât ceea ce este chemat să devină, un fiu unic al lui Dumnezeu. Marca distinctivă a legământului cu Dumnezeu este această permanentă devenire spre asemănarea cu El, pentru că aceasta este voia lui cu privire la om. În limbajul tipologic al Scripturii, tăierea împrejur a cărnii este un semn care anunţă „tăierea împrejur a inimii”. Aceasta reprezintă amprenta permanentă pe fiinţa omului care arată fidelitatea dăruirii faţă de persoana divină, cea care îl face pe om să devină în asemănarea cu Dumnezeu. Prin urmare, planurile, deciziile şi schimbările din viaţa celui credincios nu pot decât să susţină şi să confirme identitatea sa de persoană angajată în relaţie cu Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu implică un spaţiu de libertate de acţiune, de asumare a unor proiecte şi a unor decizii care să exprime personalitatea celui credincios în procesul devenirii sale. Fără această libertate, unicitatea persoanei este înăbuşită şi nu poate avea expresie. Astfel, viaţa celui credincios nu poate fi o suită de proiecte punctuale construite de cineva anume, fie acela chiar Dumnezeu. Ea este mai degrabă experienţa unui efort de a exprima o identitate şi de a dezvolta o relaţie într-un mediu potrivnic care admite piedici, poticneli, ratări. Certitudinea unei relaţii nu înseamnă certitudinea unor planuri, a unor răspunsuri sau a unor soluţii, ci încrederea în prezenţa celuilalt care te susţine şi te dezvoltă chiar şi atunci când nu sunt certitudini.

Iaşi, 16 ianuarie 2012 (modificat: 17 ianuarie 2012)