Month: March 2012

Geneza 31: Plecarea lui Iacov în Canaan

Geneza 31: Plecarea lui Iacov în Canaan

Scara-lui-Iacov-Rafael_crÎn istoria lui Iacov, episodul prezentat în capitolul 31 din cartea Genezei este unul care încheie un capitol important din viaţa acestui patriarh. De asemenea, acest eveniment are darul să deschidă o nouă etapă a vieţii lui Iacov, în care prezenţa lui Dumnezeu este mult mai vizibilă. În istoria patriarhilor, acest moment al plecării lui Iacov de la Laban este unul care ne aminteşte de Avraam şi de plecarea lui spre Canaan, de promisiunea lui Dumnezeu şi de planul său cu sămânţa lui Avraam, dar şi de patriarhul Isaac, care este invocat în această întâmplare în relaţie cu numele lui Dumnezeu. Prin cap. 31 din Geneza, avem de a face cu un text în care se remarcă grija autorului biblic pentru a aduna elemente esenţiale din viaţa lui Iacov, ca într-o sinteză la un final de ciclu. Metoda aleasă de autor este aceea de a realiza un paralelism între detalii semnificative de la începutul şi de la sfârşitul acestei perioade din viaţa lui Iacov, de a vizualiza unele repere stabile caracteristice personajelor principale, de a crea simetrii prin utilizarea unor paranteze care se deschid şi se închid în timp faţă de un anumit centru.

Dintre toţi patriarhii, viaţa lui Iacov este cel mai pe larg prezentată în Scripturi, iar interesul scriitorului biblic este să ne lase ca mărturie viaţa unui om prin accentuarea etapelor sale principale, împreună cu trecerile de la o perioadă la alta. Este vorba despre istoria formării unui om, a unui caracter, a unui pilon fundamental, nu numai pentru poporul care se va naşte din el, ci pentru întreaga revelaţie biblică. Din acest întreg proces, capitolul 31 ne oferă tabloul trecerii lui Iacov la etapa maturităţii, după ce şi-a făcut ucenicia departe de casă: în muncă şi suferinţă, în încordare şi incertitudine, dar, în acelaşi timp, cu pasiunea iubirii unei femei, cu dorinţa de a realiza o situaţie materială şi socială şi de a se întoarce acasă. Acest text biblic este foarte important pentru că el proiectează lumină asupra trecutului, face o sinteză a acestei perioade de formare şi ne arată câteva repere importante despre cum trebuie privită o asemenea etapă a vieţii. În plus, textul biblic ne oferă o evaluare realizată de Iacov însuşi după cei 20 de ani, după o perioadă despre care capitolele anterioare din Scriptură vorbesc relativ puţin. Din această evaluare, transpare în special modul în care Iacov a văzut prezenţa lui Dumnezeu, cum anume acest Dumnezeu al tatălui său Isaac şi-a împlinit făgăduinţa că va fi cu Iacov în călătoria sa şi că îl va aduce cu bine înapoi în ţara Canaan (cf. Gen. 28:15). De asemenea, evaluarea lui Iacov ne arată seriozitatea şi onestitatea sa în toată munca prestată, ne indică trăsături de caracter ale unui om schimbat, călit la şcoala vieţii, ale unui om puternic, care îşi duce povara fără să cadă sub ea. Nu în ultimul rând, în acest capitol avem de a face cu un episod care se remarcă printr-o prezenţă manifestă mai accentuată a lui Dumnezeu. Acesta este un semn caracteristic cărţii Geneza şi ne indică importanţa momentului, ne anunţă un text mai dens în semnificaţii şi care ne solicită în plan interpretativ.

Planul narativ este relativ uşor de urmărit şi se desfăşoară într-o logică determinată de intervenţiile lui Dumnezeu, care se descoperă şi vorbeşte personal celor doi actori importanţi din scenă, Iacov şi Laban. Prima intervenţie are loc chiar la începutul capitolului şi este momentul în care Dumnezeu îi cere lui Iacov să se întoarcă în Canaan, cu promisiunea că va fi cu el. În acest punct, este evidentă paralela cu plecarea lui Iacov de acasă, moment în care Dumnezeu se arată şi îi face lui Iacov o făgăduinţă similară, după ce reia şi în cazul său binecuvântarea şi promisiunea dată lui Avraam. Această revelaţie are darul să deschidă firul narativ al capitolului. Iacov evaluează mesajul lui Dumnezeu şi consideră că acest plan are succes dacă şi soţiile lui vor participa la el. De aceea, pasajul următor din v. 4-16 ne prezintă pledoaria lui Iacov în favoarea plecării şi acordul favorabil al soţiilor lui. În această prezentare a situaţiei, Iacov face o analiză a experienţei sale în calitate de slujbaş al lui Laban. În evaluarea sa, Iacov menţionează de trei ori cum Laban a vrut să îl înşele, să fie împotriva lui, însă Dumnezeu a intervenit şi l-a binecuvântat. Prin construcţia textului, se realizează un alt paralelism cu trecutul lui Iacov, atunci când el a jucat acest rol de înşelător, dar acum lucrurile se schimbă. Iacov se maturizează, iar inversiunea din text ne arată un alt om, care vede această schimbare ca un rezultat al intervenţiei lui Dumnezeu. Din text mai observăm că şi soţiile lui, crescute într-un mediu politeist păgân, ajung la aceleaşi sentimente, văd mâna cea rea a tatălui lor şi cum a lucrat Dumnezeu în favoarea soţului lor Iacov.

Având acordul soţiilor, Iacov alege un moment prielnic şi pleacă spre casă cu toată agoniseala lui. Două detalii din text fac să se nuanţeze intriga. Pe de o parte, ni se spune că Iacov a făcut ceva care pentru Laban este foarte grav, este ca şi cum i-ar fi furat inima, ceea ce este mai de preţ pentru el (în traducerea Cornilescu apare formula „Iacov a înşelat pe Laban”). Pe de altă parte, soţia sa Rahela fură la plecare terafimii (idoli, dumnezei sub forma unor statuiete) tatălui lor, un simbol al identităţii şi al conducerii în familie, care se primeşte de la înaintaşi. Cu asemenea precizări, înţelegem reacţia promptă a lui Laban şi planul său de a ajunge din urmă pe Iacov pentru a lua înapoi ceea ce este a lui: fetele, copiii lor, averea şi dumnezeii.

După ce Laban aproape a ajuns din urmă pe Iacov, are loc a doua intervenţie a lui Dumnezeu care schimbă cursul naraţiunii. Într-o revelaţie, Dumnezeu îi cere lui Laban să nu-i facă nici un rău lui Iacov. Confruntarea care urmează este în mod clar afectată de intervenţia divină. Totuşi, potrivit cutumei, între cei doi va avea loc o dispută publică, altfel efortul lui Laban era în zadar. Înainte de această judecată cu martori, cei doi au o discuţie preliminară în care îşi prezintă poziţiile (v. 25-44). În pledoaria lui Laban, un singur lucru are suport, anume furtul terafimilor. Înţelegând gravitatea acestei acuze, Iacov este de acord să i se cerceteze tabăra, iar hoţul să fie ucis pentru asemenea faptă gravă. Rahela reuşeşte să iasă cu succes din încurcătură şi să nu fie prinsă, iar lipsa de temei pentru acuzele lui Laban îl încurajează pe Iacov să îşi prezinte el poziţia. Aici ni se prezintă cea de-a doua evaluare realizată de Iacov, în care transpare onestitatea sa, dificultatea slujbei, seriozitatea cu care a muncit şi a trecut peste piedicile lui Laban. Cheia acestei statornicii este prezenţa şi susţinerea Dumnezeului părinţilor săi: Dumnezeu lui Avraam şi „Acela de care se teme Isaac” (v. 42). Pentru următoarea etapă a vieţii lui Iacov este decisivă această declaraţie, această vedere a prezenţei efective a lui Dumnezeu în viaţa sa.

Rămas fără argumente, Laban propune în locul procesului un alt eveniment public, cu semnificaţii diferite. Cunoscând faptul că Dumnezeu a fost şi că va fi cu Iacov, că nu îl poate opri să plece, fiind interesat şi de viitorul copiilor săi, Laban propune realizarea unui legământ de pace între familia sa şi noua familie care se desparte din clanul său (v. 45-54). Înainte de a lua Laban iniţiativa, Iacov trece la acţiune şi ridică un stâlp de aducere aminte. Din nou avem o paralelă cu plecare lui Iacov de acasă, iar momentul de acum are o cu totul altă greutate decât cel de la Betel. Nu mai este vorba despre frica unui om alungat de acasă, cu teamă de fratele său şi cu grijă faţă de viitor, ci despre situaţia unui om ajuns la maturitate, care punctează o victorie, care fixează memoria unui eveniment crucial: muncile uceniciei s-au sfârşit, este liber, are o familie şi o situaţie, iar Dumnezeu îi promite ajutor să ajungă cu bine acasă. Pentru legământul dintre cei doi se înalţă o movilă de pietre, care joacă rol de martor şi de graniţă între cele două familii. Pentru întărirea legământului, fiecare parte îşi invocă Dumnezeii: Laban face trimitere la cei cărora s-au închinat părinţii lui, iar Iacov pomeneşte din nou pe „Acela de care se teme Isaac”. Această formulă trădează faptul că pentru Iacov Dumnezeu nu este încă al lui personal, este Dumnezeul părinţilor, dar este clar că este foarte aproape de următorul pas. Suntem încă în faza de trecere şi abia întoarcerea cu bine acasă a lui Iacov va definitiva acest proces de asumare personală a Dumnezeului părinţilor lui.

Textul din Geneza 31 ne oferă posibilitatea identificării unor subiecte importante pentru gândirea şi experienţa creştină. Dincolo de semnificaţiile întâmplării în istoria patriarhilor şi în istoria poporului ales, întoarcerea acasă a lui Iacov este o poveste care vorbeşte foarte mult pentru viaţa creştinului din orice vreme. Am menţionat deja tema formării, a perioadei de trudă, de acumulare, de supunere şi ascultare, de transformare a caracterului. Creştinul are garanţia prezenţei lui Dumnezeu în acest proces şi poate vedea această implicare prin exerciţiul evaluării, a privirii în urmă. Un subiect important al acestei dimensiuni este construcţia memoriei prin pietrele de aducere aminte. Creştinismul este zidit pe memorie şi trebuie să dezvolte conştiinţa istorică în fiecare generaţie. Urma acestor pietre de aducere aminte este urma prezenţei lui Dumnezeu în istorie, a întâlnirilor lui cu omul, cu familii sau comunităţi, o urmă care are mereu ceva de spus şi de construit în plan identitar.

O altă temă importantă sugerată de acest pasaj este cea a rezolvării conflictelor. Istoria patriarhilor ne lasă la vedere în mai multe rânduri tot soiul de afaceri încurcate, probleme între copii şi părinţi, între soţi, între grupuri mai mari din interiorul unui clan. Iacov este personajul care intră într-o poveste complicată după ce ajunge în casa lui Laban. Este serios înşelat atunci când i se dă o altă nevastă decât cea pe care a voit-o; este angajat într-o afacere în care şeful schimbă mereu termenii contractului; ajunge să nu mai fie bine privit nici de patron şi nici de fiii săi; este urmărit şi ameninţat atunci când decide să părăsească locul de muncă. Până să vedem intervenţia lui Dumnezeu în dreptul lui Laban, este important să observăm că Iacov face câteva lucruri importante cu privire la viaţa sa şi la situaţia conflictuală în care se află: este atent la vocea lui Dumnezeu şi primeşte revelaţia; se consultă cu soţiile sale (deşi în contextul epocii nu era ceva uzual); evaluează cu seriozitate modul în care s-au întâmplat lucrurile şi primeşte aceeaşi analiză şi de la soţiile sale (care puteau fi subiective şi să ţină cu tatăl lor); analizează modul în care Dumnezeu s-a implicat în această istorie tensionată; probabil că îi cere lui Dumnezeu să se implice şi mai departe; decide să acţioneze, să rezolve lucrurile; îşi asumă şi riscuri (chiar riscul de a pierde tot). Pe un astfel de fond apare şi intervenţia decisivă a lui Dumnezeu care duce la rezolvarea conflictului. Vom vedea în capitolele următoare că un om schimbat, matur, aşa cum va deveni Iacov după istoria celor 20 de ani la Laban, este omul care ia iniţiativa stingerii conflictelor, chiar dacă asta costă, este un proces dureros şi poate avea riscuri foarte mari. Înainte de a pleca spre casă, Iacov ştie că mai are un mare conflict de rezolvat. Chiar dacă au trecut 20 de ani, decide să facă un ocol şi să meargă spre fratele său pentru a rezolva şi această problemă. Abia apoi se poate întoarce acasă.