Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: September 2012

Prima epistolă către tesaloniceni (2:7-12)

Prima epistolă către tesaloniceni (2:7-12)

Prima epistolă către tesaloniceni (2:7-12)

După scurta introducere din capitolul 1 în care sunt evidenţiate atât temele principale ale epistolei cât şi relaţia afectivă deosebită care există între credincioşii din Tesalonic, apostol şi echipa misonară condusă de el, în capitolul 2 descoperim apărarea lui Pavel în raport de unele critici care îi erau aduse în principal de iudeii din afara comunităţii creştine. Dacă în primele șase versete apostolul folosește ca figură de stil negaţia pentru a se disculpa, în următoarele șase afirmă cu tărie şi explicitează modelul de autoritate și conduită creștină pe care l-a arătat în mijlocul bisericii tesalonicenilor, în scurta perioadă cât a lucrat în cadrul acestei comunități locale. Însă discursul său din capitolul al doilea al epistolei poate fi citit nu numai în cheia de interpretare a unei apărări la acuzele aduse de adeversarii săi, din interiorul sau din afara comunităţii, ci, mai ales, în cheia unui raport de slujire pe care el îl dă tesalonicenilor, după modelul pe care îl va aplica mai târziu în Milet la întânirea cu epsicopii bisericii din Efes (Faptele Apostolilor, 20:17-38).

Trei par a fi temele majore ale discursului apostolului în acest pasaj: modul în care el s-a comportat faţă de tesaloniceni (vs. 7-8 şi 11), atitudinea sa faţă de dobândirea mijloacelor de existenţă şi raportul apostolului cu morala, cu Legea în esenţa ei.

În ceea ce priveşte prima temă, surpinde foarte mult căldura relaţiei dintre Pavel şi ucenicii din Tesalonic. Această relaţie este caracterizată prin termeni care exprimă marea afectivitate şi atenţia deosebită pe apostolul a arătat-o în relaţia cu acești oameni. Raportarea sa afectivă se exprimă atât prin termeni care trimit la cele mai importante virtuţi creştine, şi anume blândeţea şi dragostea până la jertfă, cât şi prin metafora doicii care-şi creşte cu drag copii.

În versetul 11 această efuziune emoțională este contrabalansată însă printr-o altă metaforă, aceea a paternităţii. Ea exprimă deopotrivă dragostea paternă, dar şi obiectivitatea în relaţie, preocuparea pentru corectarea comportamentului învățăcelului şi pentru cultivarea în ucenic a unui anumit conţinut obiectiv care să-i ofere posibilitatea de a creşte spiritual. Un tată bun stabileşte limite şi oferă încurajare şi dragoste. El îşi adaptează metodele de educaţie şi disciplinare la personalitatea unică a copilului şi la starea lui emoţională. În funcţie de copil şi de situaţie, tatăl fie încurajează, fie oferă învățătură, fie aplică o pedeapsă.

În lucrarea misionară a lui Pavel se poate observa o tensiune. Pe de o parte, el căuta mereu să-şi adapteze metoda de lucru pentru a se potrivi cu personalitățile diferite ale oamenilor şi cu situaţia în care ei se aflau; pe de altă parte era foarte preocupat ca faptele lui să corespundă predicării evangheliei. Cum putem fi corecţi, consecvenţi, sinceri şi, totodată, să fim pe placul tuturor?

Secretul lui Pavel era dragostea pe care le-o purta credincioşilor. El făcea tot posibilul pentru a fi un model pentru ei, dar îşi dădea seama că existau anumite lucruri pe care ei nu le puteau „purta” încă (Ioan 16:12). De aceea a lucrat cu mâinile şi şi-a adaptat învăţăturile la ascultătorii săi, pentru ca nimic să nu-i împiedice să accepte Evanghelia. Avem aici o lecţie impresionantă despre sacrificiul de sine.

În versetul 9 este tratată tema raportării apostolului la problema dobândirii mijloacelor de existenţă în timpul misiunii sale în Tesalonic. Apostolul şi cei din echipa sa misionară s-au întreţinut din munca lor proprie pe toată perioada de trei săptămâni cât au stat în acest oraş. Au procedat aşa nu din orgoliu, ci pentru a le oferi ucenicilor un model de seriozitate şi ordine în viaţa lor personală, pentru a nu le fi o povară şi, mai ales, probabil din raţiuni care vizau asigurarea unei independenţe de mişcare. Această ultimă nuanţă este foarte importantă şi se pare că Pavel a învăţat-o după experienţa primei sale călătorii misonare.

În fine, ultima temă majoră enunţată de apostol în acest pasaj este relaţia sa cu Legea. Este evident că apostolul se dezice în mod clar în scrierile sale de Lege, însă doar din perspectiva puterii și importanței acesteia în lucrarea de mântuire. Legea este valorizată însă de Pavel din perspectiva rolului său central în oferirea unui model de comportament în viaţa de toate zilele (Matei 22:36-40, Romani 13:8-10). Ceea ce vrea să spună aici apostolul este că în relaţia sa cu tesalonicenii nu a greşit nimănui cu nimic şi pentru adeverirea acestei realităţi el invocă mărturia comunităţii şi chiar a lui Dumezeu Însuşi.

Acest model de comportament este oferit de apostol tesalonicenilor. Prin intermediul lui, Pavel le dă un exemplu despre ceea ce înseamnă imperativul din versetul 12, enunţat de el prin expresia, a fi vrednic de Dumnezeu, care înseamnă aici a răspunde chemării lui Dumnezeu într-un mod adecvat măreţiei lucrării Sale, a corespunde exigenţelor Domnului care ne cheamă la Împărăţia şi slava Sa.

Temele susmenționate deschid o perspectivă interesantă de aplicare, dovedind actualitatea Cuvântului lui Dumenezeu, care este viu şi lucrător în vieţile creştinilor, indiferent de perioada istorică în care aceştia vieţuiesc. Aspectul care se impune a fi analizat și aplicat este modelul de autoritate exersat de apostol în Tesalonic, caracterizat deopotrivă de multă afectivitate, dar şi de un serios conţinut obiectiv, care a oferit bisericii posibilitatea de creştere spirituală. Ceea ce este foarte interesant de remarcat este faptul că acest model nu era propriu relaţiilor de ucenicie din iudaism, caracterizate în mod deosebit de rigoare, disciplină, supunere absolută a ucenicilor în relaţiile cu maestrul lor, şi cu atât mai puţin celui din spaţiul elenistic. Se vede clar că aici apostolul iese din tiparul în care s-a format în tinereţe, în calitate de membru al partidei fariseilor, şi urmează modelul lui Isus care era foarte apropiat de ucenicii săi şi care a poruncit ca dragostea frăţească să fie valoarea supremă care să caracterizeze relaţiile dintre ucenici.

Remarcăm, în final, că în rândul comunităţilor de astăzi întâlnim deseori un model de autoritate caracterizat doar de afectivitate, perspectivă care poate infantiliza şi poate împiedica pe mulţi să progreseze spiritual din cauza lipsei unui conţinut obiectiv serios. Alteori, dimpotrivă, întâlnim cealaltă perspectivă, o exagerare a controlului și a menținerii distanței care poate uşor degenera în autoritarism şi stagnare.

Iaşi, 30 septembrie 2012 (modificat: 30 septembrie 2012)

I Tesaloniceni 2:1-6

I Tesaloniceni 2:1-6

I Tesaloniceni 2:1-6

În perspectiva facilitării accesului la complexitatea textului de astăzi, am ales să oferim un comentariu structurat pe trei nivele de adâncime.

O perspectivă retorică

Sf. Pavel ştie foarte clar că buna receptivitatea unui discurs nu depinde numai de calitatea ideilor care-l compun, ci şi de retorica pusă în lucru în construcţia sa. De aceea Sf. Augustin îi citea textele cu mare plăcere şi nu ezită să afirme (în De doctrina christiana) că discursurile pauline sunt modele de expresivitate. Iată doar patru elemente de discurs care, fără îndoială, vor fi incitat pe ascultătorul (de odinioară)/ cititorul (de astăzi) lui Pavel.

Mai întâi, I Tesaloniceni 2:1-6 contrastează puternic cu capitolul 1 prin conţinutul „tare”. E vorba de o schimbare bruscă în plan tematic, exprimată printr-un limbajul dur. Vezi versetele 3-6. În al doilea rând, atragem atenţia asupra faptului că avem un text construit într-o retorică a negaţiei. Or, această tehnică este generatoare de tensiune semantică, iar efectul acesteia se resimte la nivelul cititorului/auditoriului sub forma unei mai intense participări la actualizarea sensului. În al treilea rând, autorul epistolei face apel frecvent la memoria cititorului/auditoriului. Adresările directe prin structuri precum „voi ştiţi” („voi aveţi cunoştinţă de”, „sunteti martori”, „vă amintiţi” , „aţi fost acolo” etc.) constituie o strategie retorică de a menţine contactul cu auditoriul, solicitându-i permanent acordul, atenţia, apelând constant la memoria sa. Tehnica amplifică colaborarea dintre autor şi ascultător, căci acesta din urmă recunoaşte şi confirmă datele la care face referire apostolul, jucând astfel un rol activ în constituirea sensului discursului şi asumându-şi astfel poziţia măgulitoare de „coautor”. În fine, partea „negativă” din 2: 1-6 este dezvoltată în continuare în peraspectivă răsturnată, adică afirmând opusul celor negate până acum. Astfel că după o cascadă de negaţii urmează o suită de afirmaţii. Prin urmare, construcţia discursului e de natură să capteze, să provoace participarea auditoriului la constituirea sensului, a ideilor şi, în cele din urmă, a judecăţilor.

Explicitarea textului

Mai bine de jumatate din textul epistolei conţine apărarea apostolului. Dacă citim acuzaţiile (versetele 3-6) vedem că, aparent, în chestiune nu se afla Evanghelia, ci persoana lui Pavel. În realitate însă Evanghelia este atinsă prin ricoşeu: decredibilizând pe Pavel, automat şi învăţătura propovăduită de el este aruncată în criză. Cu alte cuvinte, în joc se află – prin persoana lui Pavel – însăşi Evanghelia şi, în coerenţa acestei înţelegeri, devine explicabil de ce apostolul îşi construieşte o apărare tare, răspunzând punctual fiecărei acuzaţii (vezi restul capitolului 2 şi capitolul 3).

Pentru că duşmanii Evangheliei loveau în Pavel cu minciuni, apostolul nu poate decât să confrunte minciunile cu adevărul. Cum? Pe de o parte prin apelul la memoria tesalonicenilor, la experienţa acestora cu Pavel (versetele 1,2,5)şi, pe de altă parte, prin raportarea sa constantă la Dumnezeu (versetele 4, 5). Legitimarea sa este astfel completă. Dacă ar fi fost numai invocarea lui Dumnezeu sau numai mărturia oamenilor atunci lucrurile ar fi putut fi neclare. Însă adevărul mărturiei lui Pavel este ancorat şi în experienţa şi în memoria comunităţii şi în Dumnezeu. Nu e lipsit de interes să menţionăm că D. Cornilescu oferă o traducere inadecvată versetului 4. Se pare că acolo e vorba nu de o formă de perfect (de o acţiune trecută şi încheiată, cu consecinţă în prezent), ci de o acţiune continuă: Dumnezeu în mod continuu ne adevereşte, ne încredinţează Evanghelia şi în mod continuu ne testează inimile. Legitimitatea lui Pavel, divino-umană, este maximă.

Fireşte că apărarea lui Pavel nu are numai funcţia de a îndepărta eventualele suspiciuni privitoare la integritatea sa. Apostolul instituie totodată şi un model de ţinută a liderului creştin. Astfel că, de aici încolo, orice preot creştin şi, prin extensie, orice credincios trebuie să se raporteze la reperul lăsat de Pavel în I Tesaloniceni.

Apostolul îşi dovedeşte curăţia: că a lucrat cu gând curat, adesea punându-şi viaţa în pericol, că a vorbit onest faţă de ei (i-a sfătuit, i-a cercetat, i-a încurajat etc.), că nu a râvnit nici un câştig necurat ş.a.m.d.. Abia după ce clarifică aceasta chestiune poate trece la sfaturi şi la discutarea unor chestiuni teologice.

O sugenstie hermeneutică

În mod logic, modelul de ţinută creştină ilustrat de Sf. Pavel rămâne o provocare foarte serioasă pentru că actuale, mereu contemporane, sunt şi acuzele din versetele 3-6: a fi în rătăcire, a avea gânduri necurate, a fi cu vicleşug, a căuta să placi oamenilor, a rosti cuvinte de linguşire, a avea porniri ascunse de lăcomie, a căuta slava oamenilor. Ele sunt de două feluri: imorale în sine şi imorale prin deviere, în măsura în care sunt coruperi ale unor tendinţe nu doar amorale, ci chiar legitime, fireşti: a plăcea celorlalţi, a căuta celebritatea (în sensul amoral, distinctivitatea sau recunoaşterea din partea celorlalţi), a lăuda pe celălalt. Cum ajung aceste tendinţe fireşti, naturale – parte din constituţia noastră – să ajungă păcat nu este o discuţie simplă. Ştim şi din Scripturi şi din descoperirile ştiinţelor despre om că suntem fiinţe complexe şi că adesea pornirea rea, de la Cel Rău, se insinuează în noi sub măştile cele mai onorabile. Ele însă debutează întotdeauna cu o mică forţare a nuanţei (lăcomia prin legitimitatea de a pretinde mai mult, cautarea slavei oamenilor prin legitimitatea nevoii de distinctivitate, de recunoaştere, linguşirea prin nobleţea gestului de a recunoaşte pe altul etc.), cu o mică deplasare a axului nevoii respective, astfel încât să se creeze discret, imperceptibil adesea, o altă traiectorie de împlinire. Şi din moment ce un alt proiect de împlinire a nevoii a fost configurat, am şi debutat pe calea cea rea.

Sf. Apostol Pavel nu insistă degeaba asupra relaţiei lui cu tesalonicenii. Într-adevăr, relaţia preotului creştin cu restul bisericii este un bun exemplu de raport predispus la astfel de patologii. Preotul are tendinţa să se facă plăcut, să caute aprobarea şi slava oamenilor. În răspuns, credincioşii vor să fie linguşiţi, să audă lucruri convenabile. Fiecare acţionează exact cum ştie că celălalt aşteaptă. Rezultatul este reificarea relaţiei şi transformarea celor două instanţe în roluri fixe. Nimic nou nu intervine în raport. Totul e inert, devitalizat. Cum sau ce ar răspunde un asemenea preot acuzaţiilor din 3-6? Legitimarea ar fi „fabricată”, artificială şi în nici un caz completă, divino-umană, ca la Pavel.

Cum ne salvăm de aceste „devieri” sau cum să nu cădem în pacat e deja o întrebare care se pune mereu şi care are de multă vreme acelaşi răspuns: prin paza minţii, prin evaluarea propriilor motivaţii şi gesturi, prin considerarea atenţionărilor şi semnalelor pe care le primim în Biserica şi printr-o continuă căutare a Adevărului, a feţei lui Hristos. Lumina lui Hristos demască neadevărul, minciuna, adică somnul şi inconştienţa. În limba în care a scris apostolul Pavel, conceptul de adevăr (aletheia/ ἀλήθεια ) este desemnat prin utilizarea lui α (Alfa privativ) + lethe/ lethein (care s-ar traduce prin „ascundere”, dar şi prin „somn patologic”, „stare de inconştienţă”, amorţeală sau „uitare”). Astfel că a fi în adevăr înseamna pentru omul grec şi a ieşi din inconştienţă, din eroare, din somnul patologic, din amorţire. Iar apostolul Ioan ne spune că „vom cunoaşte adevărul , iar adevărul ne va face liberi”. Liberi de ce? Dincolo de interpretarea ontologizantă pe care o dăm adesea acestui verset, putem reţine cu bucurie şi sensul care se conturează aici: liberi de eroare, liberi de inconştienţă şi de amorţeala păcatului.

Iaşi, 23 septembrie 2012 (modificat: 30 septembrie 2012)

1 Tesaloniceni 1:1-10

1 Tesaloniceni 1:1-10

Evanghelia de astăzi reprezintă o secțiune din 1 Tesaloniceni care lasă cititorului impresia unui text cu dublă valență, a unui mesaj ancorat în două dimensiuni. O primă fațetă ar fi cea dominant teologică, constituind partea de învățătură, cea doctrinară, a acestui capitol, în timp ce cealaltă, pe care am putea să o denumim pastorală, reprezintă fațeta „caldă”, afectivă și încurajatoare a textului. Însă cele două dimensiuni se întrepătrund și se susțin reciproc, făcând ca mesajul să fie dens, consistent, dar în același timp accesibil, plăcut lecturii. Între ele există o punte de legătură, o verigă care le articulează, le îmbină, și anume inspirația și puterea divină, prin implicarea Duhului Sfânt, idee exprimată în vs. 5, unde Pavel spune: „…Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală”.

(1) În ceea ce privește dimensiunea dogmatică, textul cuprinde o deschidere de probleme doctrinare, un corpus de idei și teme mari ale credinței (de exemplu filiația lui Hristos, moartea, învierea și lucrarea de mântuire), prezentate într-un mod foarte dens, chiar dacă într-un limbaj simplu, accesibil. Textul este valoros și pentru că ne arată începuturile teologiei apostolului Pavel, preocupările sale din acea vreme, miezul evangheliei predicate de el în bisericile pe care le-a înființat. Nu credem că este greșit să considerăm acest prim capitol al epistolei 1 Tesaloniceni drept un model, un tipar (după unii autori) al predicării pauline timpurii (probabil modelul uzual în epocă).

Care sunt caracteristicile acestui tipar? În primul rând, aici se poate observa insistența pe unicitatea lui Dumnezeu. Sunt două argumente, în scrierea apostolului, pe care ne bazăm. Unul ar fi sintagma repetată „Dumnezeu, Tatăl nostru”, care apare în versetele 1 și 3, arătând că avem o singură apartenență posibilă, un singur Tată, orice altă paternitate fiind exclusă. Celălalt argument este de găsit în versetul 9, unde apostolul scrie despre convertirea tesalonicenilor, așezând în opoziție ireconciliabilă pe Dumnezeu, calificat aici ca „viu și adevărat”, cu idolii, se înțelege morți și falși, mincinoși. Stăruința lui Pavel, insistența sa pe Dumnezeul cel unic, se adresa în mod clar membrilor greci ai bisericii, tocmai desprinși de politeism. Apostolul trebuia să întărească, prin cuvintele sale, această distanțare. În al doilea rând, se remarcă accentul pus pe filiația Domnului Isus Hristos, relație fondatoare și fundamentală a credinței creștine. Și aceasta se vede, din nou, în cele două versete citate anterior, când Tatăl și Fiul sunt așezați în același plan, în binecuvântările (vs. 1) și evocarea amintirilor apostolului (vs. 3). În plus, și mult mai direct, Pavel îl numește pe Hristos Fiul lui Dumnezeu (vs. 10). În al treilea rând, apostolul a insistat asupra lucrării mântuitoare a Domnului, ca dovadă mesajul despre judecată și salvare din final. „Mânia viitoare” (vs. 10) este avertismentul pe care noua credință l-a preluat din iudaism. Însă nădejdea mântuirii, împlinită și nu doar profețită (a se vedea Isaia și ceilalți prooroci), concretizată în coborârea Fiului, în moartea și învierea Sa este Vestea Bună. Ea nu reprezintă un „adaos” al evangheliei, ci „ingredientul” său principal.

Nu credem că exagerăm dacă afirmăm că în acest text avem în față un „pre-crez”, un „proto-simbol” de credință, o formulare incipientă a viitoarelor crezuri ale Bisericii. Un exercițiu simplu, prin care am reformula spusele apostolului Pavel ne-ar fi util pentru a argumenta această idee. Rescrierea textului ar putea arăta așa: „Ați primit Evanghelia noastră (vs. 5), descoperită prin Duhul Sfânt (vs. 5), prin care îl cunoașteți și îl slujiți pe Dumnezeu cel adevărat (vs. 9) și care ne învață că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (vs. 10), care a murit și a înviat din morți pentru mântuirea noastră (vs. 10). Discutăm despre 10 versete, dar de fapt, în elaborarea textului de mai sus, au fost folosite doar 3 dintre ele. A fost însă suficient pentru afirmarea celor trei persoane ale Sfintei Treimi, precum și pentru lucrarea fundamentală a lui Hristos. Este evident că Pavel recurge aici la o formulare concentrată a „doctrinei credinței”.

Cum am putea explica prezența acestei sumarizări aici, într-o epistolă? Este greu de dat un astfel de răspuns, deoarece nu știm ce intenție a avut apostolul. Putem însă formula câteva ipoteze. Este posibil să fie un reflex al predicării, deși vorbim despre un text scris, o structurare a discursului din vremea aceea. De regulă, vorbitorii expuneau de la început temele care vor fi abordate pe parcurs sau enunțau idei tari, uneori incitante, pentru a motiva publicul la ascultarea restului mesajului. Tonul proclamativ al acestei secțiuni de text susține această ipoteză. Poate fi, de asemenea, expresia unor preocupări, frământări sau teme dominante ale gândirii și meditației apostolului asupra lui Hristos. Textul redă, poate într-un mod involuntar pentru autorul ei (dar cu siguranță inspirat), problemele vii, proaspete, din mintea sa. Însă cel mai probabil, Pavel a intenționat o reamintire, dar și o fixare în scris a învățăturilor pe care le-a dat în acea biserică. Este posibil ca aceste cuvinte să trimită la o rememorare a datelor fundamentale ale credinței expuse în predicile sale în perioada trecerii prin Tesalonic. Argumente pentru o astfel de teză avem în capitolele următoare ale acestei epistole. Astfel, ceva mai încolo, apostolul spune: „Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și munca noastră.” (2:9) și „Știți, în adevăr, ce învățături v-am dat prin Domnul Isus” (4:2).

(2) A doua fațetă, complementară celeilalte, este una pastorală. Textul are, așadar, și o dimensiune a încurajării, a susținerii comunității tesalonicenilor. Acesta este, de altfel, unul dintre scopurile principale ale scrierii acestei epistole, alături de clarificarea dogmatică, despre care tocmai am vorbit, de răspunsul la acuzațiile false aduse apostolului, lămurirea celei de-a doua veniri a lui Hristos și avertizarea împotriva imoralității.

Pavel îi laudă pe tesaloniceni fără rezerve, tonul fiind unul extrem de binevoitor și apreciativ. Sunt pomenite virtuțile teologice pe care acești credincioși le-au arătat (credința, nădejdea și dragostea) (vs. 3), aflate în conexiune cu capitolul 13 din 1 Corinteni, unde se vorbește pe larg despre acestea și în care apostolul concluzionează: „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Cor. 13:13).

Pavel îi consideră pe tesaloniceni credincioși exemplari, deoarece au călcat pe urmele sale și ale lui Hristos și sunt o pildă pentru creștinii din cele două mari regiuni ale Greciei, respectiv Macedonia și Ahaia. S-ar părea că avem în față o comunitate ideală, care are toate caracteristicile unei biserici model. Astfel, membrii ei sunt plini de cele mai înalte virtuți, sunt imitatori ai lui Hristos și mărturisitori ai Cuvântului și ai lucrării lui Dumnezeu prin pilda dată celorlalți.

(3) Așa cum s-a afirmat mai sus, legătura sau închegarea celor două părți ale mesajului, preponderent afectiv în prima parte, dogmatic în a doua, se găsește în vs. 5. Nu cu vorbe care pot fi rostite meșteșugit, retoric, spune apostolul, a transmis el evanghelia, ci cu însoțirea Duhului Sfânt. Căci, scrie el în altă parte, „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Cor. 4:20). Este fascinantă, la Pavel, capacitatea aceasta de a transmite forță, putere, de a fi afectuos. Cuvintele lui sunt încărcate de har, iar când citim astăzi, peste veacuri, constatăm că păstrează aceeași putere dată de Duhul Sfânt. Ele prind din nou viață și întăresc, încurajează, oferă suport credincioșilor.

Pentru o astfel de vorbire, cu putere, trebuie Duh, dragoste. În vorbire și în comportament, în idei, atitudini, gesturi și fapte, apostolul a reușit să îmbine ceea ce este uneori dificil de transmis celorlalți, greu de spus sau de făcut (dogme, sfaturi, mustrări), cu grija, încurajarea, căldura umană, compasiunea și suportul. Discutăm aici nu de o abilitate, care se obține prin antrenament și cursuri de relații interpersonale, ci de ceea ce apostolul numește: „putere”, har, Duh Sfânt. Și aceasta vine de la Dumnezeu, din voia Sa.

Cuvintele apostolului au putere și după atâta vreme de la moartea sa pentru că rămân vii, deoarece atât atunci când au fost scrise, cât și acum, la lectura lor, sunt impregnate de puterea Duhului Sfânt. La citirea epistolelor pauline oameni precum Augustin sau Luther și-au schimbat radical viața. Și nu numai pe a lor, ci și pe a altora.

Iaşi, 16 septembrie 2012 (modificat: 30 septembrie 2012)