Evanghelia de astăzi reprezintă o secțiune din 1 Tesaloniceni care lasă cititorului impresia unui text cu dublă valență, a unui mesaj ancorat în două dimensiuni. O primă fațetă ar fi cea dominant teologică, constituind partea de învățătură, cea doctrinară, a acestui capitol, în timp ce cealaltă, pe care am putea să o denumim pastorală, reprezintă fațeta „caldă”, afectivă și încurajatoare a textului. Însă cele două dimensiuni se întrepătrund și se susțin reciproc, făcând ca mesajul să fie dens, consistent, dar în același timp accesibil, plăcut lecturii. Între ele există o punte de legătură, o verigă care le articulează, le îmbină, și anume inspirația și puterea divină, prin implicarea Duhului Sfânt, idee exprimată în vs. 5, unde Pavel spune: „…Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală”.

(1) În ceea ce privește dimensiunea dogmatică, textul cuprinde o deschidere de probleme doctrinare, un corpus de idei și teme mari ale credinței (de exemplu filiația lui Hristos, moartea, învierea și lucrarea de mântuire), prezentate într-un mod foarte dens, chiar dacă într-un limbaj simplu, accesibil. Textul este valoros și pentru că ne arată începuturile teologiei apostolului Pavel, preocupările sale din acea vreme, miezul evangheliei predicate de el în bisericile pe care le-a înființat. Nu credem că este greșit să considerăm acest prim capitol al epistolei 1 Tesaloniceni drept un model, un tipar (după unii autori) al predicării pauline timpurii (probabil modelul uzual în epocă).

Care sunt caracteristicile acestui tipar? În primul rând, aici se poate observa insistența pe unicitatea lui Dumnezeu. Sunt două argumente, în scrierea apostolului, pe care ne bazăm. Unul ar fi sintagma repetată „Dumnezeu, Tatăl nostru”, care apare în versetele 1 și 3, arătând că avem o singură apartenență posibilă, un singur Tată, orice altă paternitate fiind exclusă. Celălalt argument este de găsit în versetul 9, unde apostolul scrie despre convertirea tesalonicenilor, așezând în opoziție ireconciliabilă pe Dumnezeu, calificat aici ca „viu și adevărat”, cu idolii, se înțelege morți și falși, mincinoși. Stăruința lui Pavel, insistența sa pe Dumnezeul cel unic, se adresa în mod clar membrilor greci ai bisericii, tocmai desprinși de politeism. Apostolul trebuia să întărească, prin cuvintele sale, această distanțare. În al doilea rând, se remarcă accentul pus pe filiația Domnului Isus Hristos, relație fondatoare și fundamentală a credinței creștine. Și aceasta se vede, din nou, în cele două versete citate anterior, când Tatăl și Fiul sunt așezați în același plan, în binecuvântările (vs. 1) și evocarea amintirilor apostolului (vs. 3). În plus, și mult mai direct, Pavel îl numește pe Hristos Fiul lui Dumnezeu (vs. 10). În al treilea rând, apostolul a insistat asupra lucrării mântuitoare a Domnului, ca dovadă mesajul despre judecată și salvare din final. „Mânia viitoare” (vs. 10) este avertismentul pe care noua credință l-a preluat din iudaism. Însă nădejdea mântuirii, împlinită și nu doar profețită (a se vedea Isaia și ceilalți prooroci), concretizată în coborârea Fiului, în moartea și învierea Sa este Vestea Bună. Ea nu reprezintă un „adaos” al evangheliei, ci „ingredientul” său principal.

Nu credem că exagerăm dacă afirmăm că în acest text avem în față un „pre-crez”, un „proto-simbol” de credință, o formulare incipientă a viitoarelor crezuri ale Bisericii. Un exercițiu simplu, prin care am reformula spusele apostolului Pavel ne-ar fi util pentru a argumenta această idee. Rescrierea textului ar putea arăta așa: „Ați primit Evanghelia noastră (vs. 5), descoperită prin Duhul Sfânt (vs. 5), prin care îl cunoașteți și îl slujiți pe Dumnezeu cel adevărat (vs. 9) și care ne învață că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (vs. 10), care a murit și a înviat din morți pentru mântuirea noastră (vs. 10). Discutăm despre 10 versete, dar de fapt, în elaborarea textului de mai sus, au fost folosite doar 3 dintre ele. A fost însă suficient pentru afirmarea celor trei persoane ale Sfintei Treimi, precum și pentru lucrarea fundamentală a lui Hristos. Este evident că Pavel recurge aici la o formulare concentrată a „doctrinei credinței”.

Cum am putea explica prezența acestei sumarizări aici, într-o epistolă? Este greu de dat un astfel de răspuns, deoarece nu știm ce intenție a avut apostolul. Putem însă formula câteva ipoteze. Este posibil să fie un reflex al predicării, deși vorbim despre un text scris, o structurare a discursului din vremea aceea. De regulă, vorbitorii expuneau de la început temele care vor fi abordate pe parcurs sau enunțau idei tari, uneori incitante, pentru a motiva publicul la ascultarea restului mesajului. Tonul proclamativ al acestei secțiuni de text susține această ipoteză. Poate fi, de asemenea, expresia unor preocupări, frământări sau teme dominante ale gândirii și meditației apostolului asupra lui Hristos. Textul redă, poate într-un mod involuntar pentru autorul ei (dar cu siguranță inspirat), problemele vii, proaspete, din mintea sa. Însă cel mai probabil, Pavel a intenționat o reamintire, dar și o fixare în scris a învățăturilor pe care le-a dat în acea biserică. Este posibil ca aceste cuvinte să trimită la o rememorare a datelor fundamentale ale credinței expuse în predicile sale în perioada trecerii prin Tesalonic. Argumente pentru o astfel de teză avem în capitolele următoare ale acestei epistole. Astfel, ceva mai încolo, apostolul spune: „Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și munca noastră.” (2:9) și „Știți, în adevăr, ce învățături v-am dat prin Domnul Isus” (4:2).

(2) A doua fațetă, complementară celeilalte, este una pastorală. Textul are, așadar, și o dimensiune a încurajării, a susținerii comunității tesalonicenilor. Acesta este, de altfel, unul dintre scopurile principale ale scrierii acestei epistole, alături de clarificarea dogmatică, despre care tocmai am vorbit, de răspunsul la acuzațiile false aduse apostolului, lămurirea celei de-a doua veniri a lui Hristos și avertizarea împotriva imoralității.

Pavel îi laudă pe tesaloniceni fără rezerve, tonul fiind unul extrem de binevoitor și apreciativ. Sunt pomenite virtuțile teologice pe care acești credincioși le-au arătat (credința, nădejdea și dragostea) (vs. 3), aflate în conexiune cu capitolul 13 din 1 Corinteni, unde se vorbește pe larg despre acestea și în care apostolul concluzionează: „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Cor. 13:13).

Pavel îi consideră pe tesaloniceni credincioși exemplari, deoarece au călcat pe urmele sale și ale lui Hristos și sunt o pildă pentru creștinii din cele două mari regiuni ale Greciei, respectiv Macedonia și Ahaia. S-ar părea că avem în față o comunitate ideală, care are toate caracteristicile unei biserici model. Astfel, membrii ei sunt plini de cele mai înalte virtuți, sunt imitatori ai lui Hristos și mărturisitori ai Cuvântului și ai lucrării lui Dumnezeu prin pilda dată celorlalți.

(3) Așa cum s-a afirmat mai sus, legătura sau închegarea celor două părți ale mesajului, preponderent afectiv în prima parte, dogmatic în a doua, se găsește în vs. 5. Nu cu vorbe care pot fi rostite meșteșugit, retoric, spune apostolul, a transmis el evanghelia, ci cu însoțirea Duhului Sfânt. Căci, scrie el în altă parte, „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Cor. 4:20). Este fascinantă, la Pavel, capacitatea aceasta de a transmite forță, putere, de a fi afectuos. Cuvintele lui sunt încărcate de har, iar când citim astăzi, peste veacuri, constatăm că păstrează aceeași putere dată de Duhul Sfânt. Ele prind din nou viață și întăresc, încurajează, oferă suport credincioșilor.

Pentru o astfel de vorbire, cu putere, trebuie Duh, dragoste. În vorbire și în comportament, în idei, atitudini, gesturi și fapte, apostolul a reușit să îmbine ceea ce este uneori dificil de transmis celorlalți, greu de spus sau de făcut (dogme, sfaturi, mustrări), cu grija, încurajarea, căldura umană, compasiunea și suportul. Discutăm aici nu de o abilitate, care se obține prin antrenament și cursuri de relații interpersonale, ci de ceea ce apostolul numește: „putere”, har, Duh Sfânt. Și aceasta vine de la Dumnezeu, din voia Sa.

Cuvintele apostolului au putere și după atâta vreme de la moartea sa pentru că rămân vii, deoarece atât atunci când au fost scrise, cât și acum, la lectura lor, sunt impregnate de puterea Duhului Sfânt. La citirea epistolelor pauline oameni precum Augustin sau Luther și-au schimbat radical viața. Și nu numai pe a lor, ci și pe a altora.

Iaşi, 16 septembrie 2012 (modificat: 30 septembrie 2012)