Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: October 2012

1Tesaloniceni 2:13-20 Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului

1Tesaloniceni 2:13-20 Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului

1Tesaloniceni 2:13-20 Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului

În comentariile de specialitate sunt emise o serie de întrebări cu privire la schimbarea de ton care apare în desfăşurarea epistolei, începând cu v. 13. Întregul pasaj din v. 13-16 este considerat de unii autori drept un text introdus mai târziu în corpul epistolei. Pe de o parte, acest text este deschis cu o formulă de mulţumire, asemeni celei din cap.1, şi ridică întrebări cu privire la locul şi rolul unei asemenea abordări în contextul epistolei. Pe de altă parte, un argument special în favoarea unei interpolări târzii este dat de mesajul centrat pe problema împotrivirii iudeilor faţă de credinţa creştină, culminând cu v. 16, caz în care textul biblic se referă la mânia divină venită peste prigonitorii iudeii, cei care au omorât pe Domnul Hristos. Accentul deosebit pe prigoana evreilor şi pe o posibilă pedeapsă divină asupra lor este asociat de unii critici cu evenimentul distrugerii Ierusalimului care a avut loc în anul 70 d.H.

În ciuda schimbării de ton şi de tematică, se poate aprecia totuşi că pasajul din v. 13-16 este parte a epistolei şi are rolul de a răspunde unei probleme concrete din Tesalonic. În debutul acestui paragraf, apostolul este apreciativ cu privire la modul în care tesalonicenii au primit cuvântul lui Dumnezeu şi au rămas în credinţă. Paralela creată de autor între experienţa bisericilor din Iudea şi cea a bisericii din Tesalonic are rol dublu, explicativ şi parenetic. Sf. Ap. Pavel doreşte să le explice ucenicilor săi greci că prigoana la care sunt supuşi nu este ceva singular, nu se referă doar la ei şi nu este din cauza lor. Dimpotrivă, biserica mamă din Ierusalim, împreună cu toate celelalte biserici, Mântuitorul însuşi, au fost obiectul prigoanei comunităţilor evreieşti care au respins mesajul Evangheliei. În plus, apostolul doreşte ca prin această abordare să îi încurajeze pe credincioşii din Tesalonic să nu renunţe la credinţă, să îşi asume statutul de prigoniţi, ca şi Domnul lor, ca şi ceilalţi credincioşi din Biserică, şi să aibă nădejde în Dumnezeu.

În partea a doua a textului analizat, în v. 17-20, se reia tonul din v. 7-12. Textul este încărcat emoţional, abundă de cuvinte care transmit sentimente puternice, dorinţă de comuniune şi speranţa întâlnirii, dacă nu local şi în istorie, cel puţin la arătarea Mântuitorului. Ucenicii Sf. Ap. Pavel din Tesalonic sunt un motiv de speranţă, de bucurie şi slavă înaintea Domnului şi a oamenilor prin ceea ce sunt şi prin ceea ce trăiesc. În perspectiva revenirii lui Hristos, ei reprezintă nu numai un rod al misiunii apostolice, ci şi speranţa continuării ei, a dezvoltării proiectului divin de proclamare a Evangheliei, pentru ca oamenii să audă adevărul revelaţiei, să îl primească şi să fie mântuiţi.

Această secţiune a epistolei este construită pe o serie de contraste şi de paralele, ca parte din strategia autorului de a clarifica, de a încuraja şi de a motiva destinatarul. Relaţiile contrastante din text sunt cele între cuvântul omului şi cuvântul lui Dumnezeu; prigonire şi suferinţă; cei credincioşi şi vrăşmaşii lor; păcat şi mântuire; satan şi Dumnezeu. Paralelismul principal este cel dintre bisericile din Iudea şi cele născute ulterior, prin misiunea lor, între neamuri. De asemenea, apostolul face apel la propria experienţă şi a echipei sale misionare şi face trimitere apoi la cea a credincioşilor din Tesalonic pentru a le oferi un model şi speranţa că se poate continua chiar în condiţii dificile. Această variantă de abordare şi de construire a mesajului este determinată atât de sensibilitatea temei supuse discuţiei, cât şi de tensiunea experienţei destinatarilor. În final, considerăm că autorul îşi atinge obiectivul, iar textul epistolei primeşte încărcătura teologică, emoţională şi argumentativă care să rezoneze cu nevoile tesalonicenilor.

Pentru cititorul modern, european, din spaţiul unei biserici care nu trăieşte la nivelul problemelor credincioşilor din Tesalonic, mesajul acestui pasaj din epistola paulină este posibil să nu producă efectele intenţionate de autor. În ciuda diferenţei substanţiale de context, în mesajul Sf. Ap. Pavel se pot identifica o serie de elemente care comunică la acelaşi nivel de tensiune şi care cer din partea cititorului aceeaşi atenţie maximă, ca o invitaţie la reflecţie, analiză, autoevaluare, plasare comunitară etc. În cele ce urmează, ne oprim la un singur subiect, care este legat de v. 13. Este vorba despre accentul pus de apostol pe distincţia dintre cuvântul omului şi cuvântul lui Dumnezeu, precum şi pe mecanismul care stă la baza proclamării Evangheliei, ca un exerciţiu care presupune, pe de o parte, efortul transmiterii unui mesaj, punerea lui la vedere, formularea lui deschisă, care să permită auzirea, receptarea, iar pe de altă parte, ca un efort care cere un răspuns favorabil din partea auditoriului, o îmbrăţişare a acestuia de către destinatar.

Contextul epistolei este de folos în înţelegerea sensului acestei distincţii, a contrastului dintre cuvântul omului şi a celui divin. Dacă acceptăm ipoteza că Sf. Ap. Pavel răspunde unor acuze aduse misiunii şi chiar persoanei sale, atunci, prin apelul la experienţa care a avut loc în Tesalonic, autorul doreşte să îndepărteze falsele acuzaţii aduse de oponenţi cum că toată activitatea misiunii pauline ar fi o impostură şi o modalitate de câştig, de a dobândi slavă deşartă. Apelul la istoria prin care au trecut tesalonicenii are darul să clarifice două secvenţe esenţiale ale procesului şi astfel să îi califice autenticitatea. Pe de o parte, este vorba despre o proclamare care înseamnă transmiterea unui conţinut primit (paralambano, înrudit cu paradosis, care însemană tradiţie, transmitere a unii conţinut, moşteniri etc.). Apostolul Pavel nu este el însuşi autorul mesajului proclamat, ci este un „trimis” (apostolos) al lui Dumnezeu, un mesager care nu îşi prezintă propria agendă, ci ceea ce a fost mandatat să spună. Pe de altă parte, destinatarul care îmbrăţişează mesajul auzit, nu rămâne la nivelul de persoană care şi-a lărgit cunoştinţele, ci suportă o acţiune efectivă (energeo), transformatoare a fiinţei sale. Cuvântul vestit este eficient, activ şi produce o schimbare a omului, îl aduce pe calea mântuirii. Aceste două coordonate din textul epistolei sunt esenţiale pentru a analiza situaţii problematice contemporane. Să ne oprim asupra unor exemple în care distincţia cuvântul omului – cuvântul lui Dumnezeu poate fi diluată, neglijată sau chiar pierdută, precum şi asupra efectelor acestor situaţii.

Un caz tipic este cel în care transmiterea mesajului creştin înseamnă transmiterea propriului mesaj, a unei agende, a unor teze gata confecţionate, a unor prejudecăţi etc. Abuzând de o poziţie de autoritate (cum ar fi cea de pastor, preot, misionar), cel care proclamă se poate găsi uşor în situaţia de a transmite altceva decât ceea doreşte Dumnezeu. Uneori situaţia este creată din ignoranţă şi limitare, iar alte ori dintr-un interes clar. Nici una nici cealaltă nu au scuze. Creştinismul predat de Sf. Ap. Pavel ucenicilor săi a însemnat o rigoare care să evite ambele ispite, ambele căderi. Cel care proclamă trebuie să fie pregătit, să fie capabil să prezinte mesajul divin unui destinatar diversificat şi aflat în contexte sociale şi istorice diferite. Interesul poate avea justificări, şi de cele mai multe ori are, însă el devine patologic când nu este evaluat la vedere, comunitar, în relaţii cu ceilalţi parteneri de slujire. Atunci când se predică propriul mesaj se eludează faptul că cel care proclamă are menirea să rostească cuvântul altuia, mai precis al lui Dumnezeu, şi că acest mesaj se primeşte printr-un proces de transmitere. Este vorba despre un proces care implică o predare – primire, o relaţie de ucenicie, de autoritate. De asemenea, este vorba despre o validare şi o autentificare a conţinutului primit, despre o articulare a acestuia într-un spaţiu comunitar şi cu o participare a mai multor harisme în exerciţiul misionar.

Cealaltă serie de exemple se referă la destinatari şi la modul de receptare a Evangheliei. Lipsa lor de interes pentru un creştinism autentic, coordonatele unui anumit mod de viaţă, de regulă de factură individualistă, fac procesul proclamării Evangheliei să fie unul artificial, de formă. Aşa cum subliniază şi S. Kierkegaard, analizând protestantismul secolului al XIX-lea, se ajunge la un soi de convenţionalism, de ruptură dramatică între ceea ce se spune şi ceea ce se face, între ceea ce este cu adevărat important şi ceea ce trebuie bifat într-un cadru formal. Cuvântul nu mai are putere, este o parte a unei rutine, a unei convenţii mutual acceptate de ambele părţi, de cel care transmite şi de cel care aude. În aceste condiţii, rostirea Evangheliei se reduce la cuvântul omului, pentru că nu există angajare, disponibilitate ca acest cuvânt să fie activ şi să producă efecte. Mai există şi situaţia des întâlnită în poporul Israel, când profeţii vesteau cu tărie un mesaj, însă auditoriul îl trata cu dispreţ, iar pe misionar ca pe un tip ciudat, care eventual are probleme de integrare în comunitate. Chiar dacă cel care proclamă Evanghelia este serios şi responsabil, însă dacă destinatarii privesc cu distanţă, eventual doar cu o curiozitate rece, intelectuală şi nu reacţionează la mesaj, asistăm tot la un caz negativ. Este vorba despre un caz tipic pentru o societate care refuză dimensiunea autorităţii, raportul comunitar în care se exprimă harismele Duhului Sfânt, deschiderea faţă de ceilalţi şi înţelegerea mântuirii ca un proces care nu se poate realiza pe cont propriu.

Încheiem cu o sugestie de analiză care vizează ceva din profunzimea creştinismului. În distincţia cuvântul omului – cuvântul lui Dumnezeu (care se referă la mesaj, la un conţinut) există un teren comun, care este „cuvântul omului” în calitate de vehicol care face posibilă transmiterea mesajului. În ambele cazuri, vehicolul suportă orice tip de încărcătură şi poate fi folosit în diverse moduri. 

Iaşi, 7 octombrie 2012 (modificat: 8 octombrie 2012)