Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: October 2013

Conştiinţa istorică în creştinism

Conştiinţa istorică în creştinism

Aşa cum bine remarcă filosoful N. Berdiaev, în istoria spiritului uman, evreii sunt cei care au introdus ideea unei împliniri a istoriei, adică au introdus ideea de conştiinţă istorică. Această conştiinţă se creionează prin revelaţia biblică încă de la începutul procesului de formare a naţiunii Israel şi se dezvoltă ulterior în diferite etape ale acestei istorii. Analizând textul biblic, se poate deduce că la poporul evreu conştiinţa istorică a însemnat o triplă orientare.

Mai întâi este vorba despre o privire întoarsă spre origini, spre trecut. Revelaţia biblică dezvoltă o asemenea logică a orientării spre rădăcini prin modul în care este prezentată istoria poporului evreu ca o istorie a unei familii, cu toată iconomia primirii şi predării unei moşteniri, a unui sistem de valori, a unei promisiuni divine. În acelaşi timp, această istorie este încadrată într-un plan mai mare, într-o istorie mai mare a originilor lumii şi a omului, cu o viziune care subliniază ideea unei scheme sau a unui plan divin pentru istorie în care fiecare popor este invitat să joace un rol. Dealtfel, textul biblic al Vechiului Testament punctează în câteva rânduri contribuţia diferitelor popoare la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei antice.

În al doilea rând, avem o orientare spre prezent care are darul să funcţioneze atât în plan identitar, ca o formă de discernământ şi de protecţie, cât şi ca o modalitate de afirmare a acesteia, de acţiune şi de participare la mersul istoriei. Revelaţia biblică ne arată că Israel a fost ales de Dumnezeu să fie ca un semn între popoare, o lumină pentru neamuri, o prezenţă vie, activă, revelatoare care să dea seama despre existenţa unui sens al istoriei, despre existenţa unicului şi adevăratului Dumnezeu care este prezent activ şi eficient în istorie.

În final, vorbim despre o orientare spre viitor, spre acel sens al istorie, spre un punct culminant, de împlinire a ei. Această dimensiune este dezvoltată prin iconomia promisiunii divine care orientează experienţa umană spre un viitor care este considerat mai bun, superior calitativ, şi de aceea de dorit, de aşteptat. Unele promisiuni se împlinesc de-a lungul istoriei cu rolul de a pregăti omul pentru acel punct de cotitură şi de a-i confirma vocaţia, iar altele vizează tocmai finalul sau sfârşitul istoriei, cel puţin în ipostaza ei pe care o cunoaştem acum. Promisiunile lui Dumnezeu conduc la această raportare la viitor şi se concretizează într-o tensiune creativă de a înţelege şi de a participa la fiecare etapă de dezvoltare a procesului. De asemenea, aceasta produce şi o aşteptare, o dorinţă de a avansa spre acel punct de împlinire al istoriei. Trebuie să subliniem aici că această perspectivă asupra viitorului a fost substanţial influenţată de întâlnirea iudaismului cu filosofia şi religia perşilor, în perioada exilului babilonian. Prin această întâlnire, în spiritul evreu se dezvoltă o conştiinţă eshatologică potrivit căreia sfârşitul istoriei presupune intrarea într-o nouă ordine a existenţei, marcată de o experienţă excepţională a învierii celor care au murit şi deschiderea unei existenţe eterne a omului alături de Dumnezeu.

Dezvoltarea conştiinţei istorice atinge apogeul în creştinism. Prin gândirea creştină nu numai că se definitivează experienţa revelatoare din poporul evreu cu privire la istorie, ci se produce şi un salt calitativ imens. Acest salt înseamnă şi o ruptură definitivă faţă de ontologia şi cosmologia antică dominantă, cea care este propusă de filosofia greacă. Amintim aici două dintre coordonatele fundamentale pe care le aduce creştinismul cu privire la conştiinţa istorică.

Prima coordonată o putem intui ca pe o deschidere spre universalitate a ceea ce s-a primit din iudaism. Dacă la evrei conştiinţa istorică este legată de alegerea lui Israel şi de existenţa unei vocaţii a acestui popor în iconomia lumii, creştinismul propune un alt tip de întemeiere care are la bază o serie de evenimente istorice hotărâtoare. Este vorba despre evenimentele mântuirii care se realizează în persoana Mântuitorului Isus Hristos. Aceste evenimente sunt hotărâtoare nu numai pentru un număr de oameni contemporani cu Mântuitorul sau pentru etnia lui Israel, ci devin fundamentale pentru întreaga istorie a omenirii, pentru toţi oamenii şi pentru întreg universul. În această viziune, evenimentele mântuirii, ca evenimente istorice obiective, nu rămân doar o secvenţă a istoriei, a trecutului, ci sunt mereu actualizate şi devin participative pentru fiecare generaţie, pentru fiecare spaţiu social şi geografic. Actualizarea lor presupune o participare la eficienţa şi eficacitatea rezultatelor dobândite de Isus Hristos în experienţa sa umană în lume. O dată cu creştinismul, axul central al istorie devine evenimentul Hristos. Nu este vorba despre faptul că împarte istoria în două epoci, ci că el dă istoriei înţeles şi împlinire, îi dă ritm şi dinamică. Depăşind iudaismul, creştinismul anunţă că orice om şi orice generaţie îşi poate atinge destinul în Hristos şi prin Hristos şi că astfel orice istorie locală şi particulară este integrată într-o experienţă universală a iconomiei divine. Evenimentele mântuirii devin fondatoare pentru o nouă identitate, care depăşeşte etnia, poporul sau rasa, care transcende orice tip de divizare.

În al doilea rând, creştinismul a anunţat că Isus Hristos a adus zilele de pe urmă, că sfârşitul istoriei a început deja, a fost inaugurat prin evenimentele fundamentale realizate de Mântuitorul. Într-o asemenea perspectivă, cursul istoriei se deschide către o scenă a iconomiei divine cu totul specială în care evenimentul final al acesteia este anunţat şi aşteptat ca o revenire a lui Isus Hristos. El vine să închidă un proces deschis la întâia sa venire şi să deschidă o nouă dimensiune a existenţei pe care Biserica o anunţă mereu dar o şi întrupează şi o actualizează deja în istorie. Epoca dintre cele două veniri ale lui Isus Hristos este o vreme a unei prezenţe speciale a lui Dumnezeu în lume şi a unei lucrări care vizează unirea tuturor lucrurilor cu sine în Isus Hristos. Este vorba despre epoca Duhului Sfânt, vremea zilelor de pe urmă, marcate de o tensiune a lui „deja”, dar „nu încă”. Indiferent cât va dura această perioadă, ea reprezintă o intrare a istoriei pe linia dreaptă către consumarea ei. A avea conştiinţă istorică presupune a intra în dinamica iconomiei divine care duce istoria către acest punct al reîntâlnirii cu Isus Hristos. Asta înseamnă asumarea rolului de odinioară a lui Israel de a fi sare şi lumină, de a lucra împreună cu Dumnezeu la proiectul mare de a întoarce lumea către destinul ei, către împlinirea ei, adică către Dumnezeu.

Istoria creştină ne arată că această conştiinţă istorică a fost mereu subminată de o serie de influenţe, astfel că Biserica a avut de suferit deseori din pricina diluării ei. Deşi din punct de vedere filosofic creştinismul se rupe de lumea greacă, influenţele neoplatonice, şi mai apoi de altă factură, pătrund adânc în sânul comunităţii creştine şi slăbesc această conştiinţă prin: abordări dualiste asupra realităţii, detaşarea faţă de problemele lumii, înclinaţii docetice, promovarea unui fals conflict cu ştiinţa, mariaje îndoielnice cu sfera politică, tăceri conspirative şi lipsa de atitudine în momente dificile ale istoriei etc.

Pentru omul de astăzi, aducerea în discuţie a temei conştiinţei istorice şi a rolului acesteia pentru identitatea creştină ar avea darul să ajute la clarificarea unor dileme specifice acestei epoci. Ne este de folos aici să apelăm la cele trei niveluri de lectură pe care le propune P. Ricoeur asupra sensului istoriei din perspectivă creştină: nivelul abstract al progresului, cel existenţial al ambiguităţii şi cel misterios al speranţei.

Din perspectiva revelaţiei creştine, nu există nici un conflict între realizările omenirii de-a lungul istoriei şi sensul final al acesteia. Dimpotrivă, acestea pot fi văzute ca posibilităţi sau căi de împlinire ale omului, însă trebuie asumate într-o experienţă mai mare, ca parte integrantă a unui drum şi a unui destin de atins. De aceea, pentru creştini, dilema raportării la ştiinţă şi progres este falsă, iar condamnarea acestora, izolarea sau utilizarea lor fără discernământ reprezintă semne ale diluării conştiinţei istorice. Efortul creştin nu poate rămâne nici în zona realizării progresului şi nici în cea a negării lui, ci vizează sarcina de a salva, de a aduce aceste realizări în ecuaţia mântuirii realizate de Hristos. În felul acesta, atingem o altă zonă a dilemelor legate de implicarea socială, de practicarea profesiilor şi artelor, de cheltuirea energiei cu ştiinţa şi frumosul. Pentru un creştin care are conştiinţă istorică este clar că orice dilemă legată de implicarea efectivă în acest efort este falsă. Este adevărat că istoria are o dimensiune efemeră, pieritoare, că orice operă umană are limite şi este supusă ratării, însă asta nu înseamnă că ceea ce omul realizează nu are valoare, nu poate rămâne sau nu poate fi salvat de la pieire. În termenii lui Berdiaev, istoria este locul unde se afirmă nu numai revelaţia lui Dumnezeu, ci şi cea a omului, pe care, dealtfel, Dumnezeu o aşteaptă cu interes. Din perspectivă creştină, orice realizare umană poate fi înrădăcinată în eshaton, poate fi asumată destinului său şi împlinirii istoriei ca realitate salvată, recuperată în Isus Hristos.

Citită în alt plan, istoria este un ansamblu complex de crize, probleme, decalaje şi discontinuităţi pe care cu greu le poate cineva înţelege sau descurca. În faţa acestui tablou, apar tot soiul de dileme legate de: existenţa cu adevărat a lui Dumnezeu; ideea unei logici deterministe care guvernează istoria (soarta); cine conduce lumea; unde este Dumnezeu când ai nevoie de el; cum se implică în lume; de ce nu pedepseşte răul etc. În ciuda acestei aşa-zise lipse de logică, a aparentei absurdităţi şi a lipsei unei dreptăţi sau responsabilităţi istorice, creştinul crede că istoria este pe drumul său, se mişcă spre destinul său final. Asta implică asumarea faptului că procesul istoric şi iconomia divină admit un tip de elasticitate şi un parteneriat divino-uman potrivit căruia binele se realizează întotdeauna ca un act de libertate pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la om. Pentru creştin, o asemenea lume cu crize şi decizii, cu acţiuni care au impact şi uneori o miză colosală este o lume posibilă tocmai pentru că există Dumnezeu şi pentru că omul este o fiinţă creată să fie liberă şi să îşi urmeze destinul ca un act de libertate. Aşa cum spune Berdiaev, istoria este nu numai o dramă a omului, ci şi a lui Dumnezeu. Aceasta îşi urmează cursul către un destin final, însă procesul în sine, drumul până acolo îl implică pe om în totalitate, indiferent de modul în care acesta alege să participe la dezvoltarea ei. Ca un rezultat imediat, o asemenea înţelegere înseamnă a admite şi riscul unor decizii care intră în conflict cu sensul creştin al istoriei, cu iconomia lui Dumnezeu în lume. Însă, în acest proces creştinul ştie că există ceva deja câştigat, o victorie asupra haosului, răului şi ambiguităţii, chiar dacă nu beneficiază de ea încă plenar aici şi acum. De aceea, este nevoie şi de al treilea plan al lecturii istoriei, care este cel al speranţei creştine.

Creştinul crede că iconomia lui Dumnezeu este să întoarcă lumea la sine, chiar dacă ea se desfăşoară uneori prin evenimente aproape imposibil de înţeles sau de acceptat. Creştinul crede că există un fir şi o logică a istoriei care, chiar dacă omului îi scapă, în mod cert nu îi scapă lui Dumnezeu. În acest punct, pentru un creştin conştiinţa istorică devine conştiinţă profetică, capacitatea de a întrezări, măcar pe alocuri, din planul mai mare, din logica divină care pune împreună evenimentele istoriei pe drumul către împlinirea ei. Beneficiind de această lumină, învăluită totuşi în mult mister, creştinul are curajul şi încrederea să se implice în evenimentele istoriei conştient de faptul că acestea contează. Orice lipsă de implicare, orice delăsare sau izolare poate fi o frână, un obstacol, o paranteză care poate aduce şi efecte negative importante. Conştiinţa istorică aduce cu sine responsabilitate şi implicare istorică, cu această speranţă că lumea se poate schimba, că Dumnezeu lucrează la asta, chiar dacă deseori căile binelui aproape că nu se mai văd. Cu o asemenea viziune, comunitatea creştină ar trebui să fie capabilă să depăşească alte dileme care o macină din interior, aşa cum ar fi, de exemplu, confesionalismul sectar, fundamentalismul, antiintelectualismul, amatorismul. Dacă istoria merge spre un final al ei, iar Dumnezeu se implică activ să o conducă acolo, atunci comunitatea creştină, în toată diversitatea ei, trebuie să fie solidară, puternic implicată în acest demers, conştientă de propria răspundere, dar şi de puterea pe care o are de a produce importante schimbări prin acţiunile sau faptele pe care le poate realiza în lume.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 26 octombrie 2013 modificat:26 octombrie 2013