Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: November 2014

Marele Cuvânt Catehetic – Grigore de Nyssa

Marele Cuvânt Catehetic – Grigore de Nyssa

Marele cuvânt catehetic este prima carte pe baza căreia am început discuţiile anul acesta la grupul de lectură. Este scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa Marele Cuvant Catehetic(330-395), unul dintre cei trei Sfinţi Părinţi Capadocieni din secolul al IV-lea. Datorită implicării sale în apărarea şi slujirea Bisericii, a fost supranumit Părintele Părinţilor şi recunoscut ca cel mai profund gânditor creştin al timpului. Printre numeroasele sale scrieri se numără şi Marele cuvânt catehetic sau Despre învăţătura creştină, din anul 385. Este o lucrare de referinţă a Sfântului Grigorie şi face parte din textele dogmatice, alături de Tratatul contra lui Eunomie şi Despre suflet şi înviere. Cartea este o prezentare sistematică a învăţăturilor creştine, constituind un ajutor pentru învăţătorii responsabili de explicarea creştinismului. Aşa cum sugerează şi titlul, este destinată catehumenilor care erau educaţi în spiritul credinței creștine. În acelaşi timp, are şi un caracter polemic, deoarece cartea s-a format ca răspuns la marile erezii din perioada respectivă, având un rol esenţial pentru combaterea afirmaţiilor venite din partea lui Eunomie sau Arie. În acest sens, scrierea îşi atinge scopul de a apăra Biserica creştină în faţa autorităţilor păgâne, iudaice sau eretice.

Nu este mare ca dimensiune în raport cu alte scrieri care abordează acelaşi subiect, este structurată în 40 de capitole scrise în doar 60 de pagini. Sunt capitole mici ca dimensiune, dar mari prin complexitatea ideilor prezentate. Ceea ce este de remarcat este faptul că transmite o învăţătură creştină sub o altă formă decât cea bazată pe limbajul textului biblic. Autorul – cunoscător al filozofiei clasice – apelează la o structură filozofică pentru explicarea principiilor fundamentale ale creştinismului. Textul este caracterizat de un limbaj accesibil, concis, plin de semnificaţie, iar construcţia acestuia se face printr-o argumentare logică şi prin exemple sugestive preluate din contextul realităţii. Datorită acestei forme sub care este transmis mesajul creştin, Sfântul Grigorie reuşeşte să fie mai aproape de viitori creştini marcaţi de educaţia elină. Profunzimea expunerii reiese din faptul că sunt puse în discuţie teme ale existenţei umane şi ale relaţiei acesteia cu divinitatea. Este o prezentare concentrată care cuprinde răspunsuri la întrebări legate de crearea omului, scopul aducerii acestuia în lume, despre viaţă, moarte şi despre Persoana care le transcende. Se accentuează, de asemenea, şi tipul de relaţie dintre persoanele Sfintei Treimi ca model suprem de relaţionare pentru oameni, iar o mare parte din capitole vorbesc despre întruparea Fiului lui Dumnezeu ca evenimentul major (sau declanşator) al procesului de restaurare a omului. Pe parcursul întregii cărţi, cititorul – indiferent de forma religioasă pe care o susţine – are posibilitatea să înţeleagă foarte bine că întreaga noastră existenţă şi tot ce ţine de ea, are însemnătate plenară dacă este văzută din perspectivă creştină.

Prima temă pe care o tratează Sfântul Grigorie este unitatea dumnezeirii şi prezentarea persoanelor din Sfânta Treime. Prin unitatea Sfintei Treimi se înţelege că Dumnezeu este unic prin natura pe care o are, dar prezent în trei persoane: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Pentru definirea mai clară a raportului dintre Dumnezeu şi om, dintre creat şi necreat, desemnarea persoanelor trinitare se face diferenţa dintre noţiunea de persoană şi cea de natură. Susţinerea unităţii dumnezeirii era necesară deoarece vorbim de o perioadă istorică caracterizată de marile erezii care fie susţineau împărţirea lui Dumnezeu în mai multe fiinţe (păgânii care promovau politeismul), fie nu acceptau distincţia persoanelor dumnezeieşti şi a existenţei Fiului şi Sfântului Duh ca persoane diferite ale aceleaşi naturi divine (iudeii care nu credeau în treimea Persoanelor).

Vorbind în continuare despre Dumnezeu ca unitate de trei persoane distincte prin identitatea fiecăreia, Sfântul Grigorie prezintă Logosul ca fiind cea de-a doua persoană şi Sfântul Duh, cea de-a treia. Maniera prin care este indicată persoana Fiului este dată de introducerea termenului de Logos, preluat din filozofia greacă a vremii. Logosul este folosit aici pentru a se putea comunica mesajul creştin făcând apel la cunoştinţele pe care le aveau grecii. Dacă la greci Logosul era principiul care guvernează totul şi care stă la baza tuturor lucrurilor, principiul ordinii în univers (potrivit filozofiei lui Heraclit), Sfântul Grigorie îl introduce în creştinism desemnând pe cel prin care toate au luat fiinţă, raţiunea tuturor lucrurilor. În acest mod, Logosului grecesc îi este asociat acum un alt înţeles, cel al persoanei dumnezeieşti. Şi pentru că există trei persoane, caracterizate de aceeaşi fire dumnezeiască (fiecare persoană are existenţă proprie, voinţă liberă, acţiune liberă), textul continuă cu descrierea celei de a treia persoană din trinitate. La fel cum s-a ajuns la concluzia că Fiul lui Dumnezeu, Logosul, reprezintă o persoană diferită de Dumnezeu Tatăl, dar cu aceleaşi însuşiri dumnezeieşti, la fel trebuie să credem în existenţa Sfântului Duh – cel responsabil de activitatea Logosului. Ceea ce trebuie înţeles din această parte a cărţii este că Duhul Sfânt şi Fiul lui Dumnezeu sunt persoane din Sfântă Treime, care au aceeaşi natură cu Dumnezeu Tatăl.

Următoarea parte a discursului argumentativ se îndreaptă spre om și spre lume, ca rezultat al creaţiei Cuvântului. Sunt capitolele care se adresează în mod special celor care refuzau să creadă că universul, lucrurile care îl înconjoară pe om au un Creator. Sfântul Grigorie de Nyssa recurge la o afirmație logică, aparent simplă, dar care pune în valoare adevărul necesar pentru a-i convinge. Ipoteza de la care porneşte este că atâta timp cât omul are capacitatea de a observa ordinea care caracterizează întreaga creaţie, atunci înseamnă că poate să conştientizeze că lumea a fost făcută de o minte înţeleaptă, cu o înţelepciune neîntrecută. Şi aşa ajunge la concluzia că există cineva care este înţelept şi care creează, indiferent ce nume i-am da: Înţelepciune, Putere Nesfârşită sau Cuvânt. Iar dacă ţinem cont că Înţelepciunea este Dumnezeu, Bunătatea cu desăvârşire, atunci vom fi de acord că el a creat şi omul, şi, conform cu gândirea Sfântului Grigorie, el este cel care a chemat omul la viaţă numai şi numai dintr-o revărsare a dragostei sale. Astfel credem că am fost creaţi pentru a ne face părtaşi la bunătăţile dumnezeieşti şi că suntem capabili de a ne bucura de acestea. Textul spune, în acest sens, că omul trebuie să aibă sădit în el o înrudire firească cu cel din care se împărtăşeşte, „de aceea a fost înzestrat cu raţiune, cu înţelepciune şi cu toate bunătăţile pe care numai firea dumnezeiască le are, pentru ca fiecare dintre acestea să trezească în el dorul după Dumnezeu, cu care se ştie înrudit”. Biblic, “dorul continuu după veşnicia dumnezeiască” poate fi exprimat prin sintagma „ [omul a fost] creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Făcând referire la gândirea patristică, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ar putea să însemne caracterul fizic, o formă în planul fizic al omului (Genesa 2,7), sau capacitatea omului de a gândi şi de a cunoaşte lumea, de a se cunoaşte pe sine însuși şi astfel de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. O ultimă semnificaţie se referă la caracterul de persoană, gânditorii creştini din primele secole vedeau în om capacitatea de relaţionare, de a crea legături cu semenii săi şi de a se îndrepta spre Dumnezeu pentru a-l cunoaşte. Prin viaţa, raţiunea şi înţelepciunea pe care omul le-a primit, el se poate face părtaş bunurilor dumnezeieşti, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie.

Urmând firul argumentativ, întrebarea inevitabilă este: de ce omul este nefericit? Dacă Dumnezeu este Binele şi autorul lumii şi al omului, aceasta înseamnă că totul trebuie să fie bun, de unde atunci prezenţa răului în lume? Pentru a răspunde, Sf. Grigorie de Nyssa ne aminteşte că omul – creat să poată participa, prin relaţionare, la dumnezeire – a primit darul libertăţii, adică posibilitatea de a alege să participe la ceea ce, prin definiţie, este pentru el, sau să refuze, să respingă binele. Altfel spus, am ajuns în starea actuală de nefericire şi răutate prin alegerea noastră de a ne depărta de bine, făcând astfel loc răului. Pentru că răul nu poate fi înţeles decât ca o lipsă a binelui. Nimic rău nu există decât în urma alegerii noastre de a nu face binele, pentru că ceea ce nu există nu poate avea realitate, iar ceea ce nu are realitate, nu poate fi opera celui care a creat realitatea. Folosindu-se de acelaşi raţionament, Sfântul Grigorie explică şi prezenţa păcatului sau căderea în păcat a omului. Atâta timp cât răul nu are existenţă proprie, ci este o ratare a binelui, păcatul nu poate fi conceput ca având realitate proprie. Intrarea păcatului în viaţa omului este exprimată într-un mod mai poetic astfel: „şi-a închis ochii spre bine şi atunci a dat de invidie, ca şi omul care, uitându-se spre soare şi închizându-şi pleoapele vede numai întuneric”. Astfel se înţelege neputinţa omului care şi-a pierdut legătura cu divinitatea.

Densitatea ultimei părţi a cărţii constă în prezentarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, un eveniment definitoriu pentru creştinism, care rămâne în istorie ca misterul ce a marcat întreaga creaţie. Persoana dumnezeiască ia forma omului pentru a restabili raportul dintre creat şi necreat. Vorbind în termeni medicali, precum o face şi autorul, spunem că prin întrupare omul a fost vindecat. Conform cu această analogie, păcatul este văzut ca o boală a omului, iar pentru însănătoşire era nevoie de un medic care să cunoască boala şi să cunoască omul. Şi cine altcineva ar fi fost în măsură să rezidească chipul omului, dacă nu cel care i-a dat un chip? Întruparea lui Hristos vindecă omul şi de ultimul efect al bolii, de moarte, şi îi dă posibilitatea să se unească cu Dumnezeu. Din dragoste pentru fiinţa umană, Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru ca omul să aibă posibilitatea să fie fiul lui Dumnezeu. Prin voinţa şi libertatea pe care le are, omului îi este dată, prin întruparea lui Dumnezeu, posibilitatea de alege să se îndumnezeiască sau să devină propriul său ucigaş. În acest mod se poate împlini omul şi poate să devină ceea ce a fost creat să fie, adică îşi poate găsi sensul doar prin Hristos.

Autor: Anca Piscuc

Religia nu mai este obligatorie în şcoală

Religia nu mai este obligatorie în şcoală

Curtea Constitutionala a decis in data de 12 noiembrie 2014 ca este neconstitutional articolul din legea educatiei care spune ca “La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie”. Judecatorii Curtii au apreciat ca cei care trebuie sa faca o solicitare sunt parintii care doresc ca aceste cursuri de Religie in scoala sa fie urmate de copiii lor, transmite Agerpres. Argumentatia Curtii porneste de la ideea ca cel care vrea sa faca ceva trebuie sa ceara acel lucru, si nu cel care nu vrea.

Curtea Constitutionala a Romaniei (CCR) anunta intr-un comunicat de presa ca astazi, 12 noiembrie 2014, “a luat in dezbatere exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii invatamantului nr.84/1995 si ale Legii educatiei nationale nr.1/2011”.

“In urma deliberarilor, Curtea Constitutionala, cu majoritate de voturi, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.9 alin.(2) teza intai din Legea invatamantului nr.84/1995 si dispozitiile art.18 alin.(2) teza intai din Legea educatiei nationale nr.1/2011 sunt neconstitutionale”, anunta CCR.

sursa hotnews.ro