Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: April 2015

Eutanasierea copiilor

Eutanasierea copiilor

Parlamentul Belgiei a adoptat joi, în formă definitivă, proiectul de lege care permite eutanasierea minorilor.

Minorii care suferă de boli incurabile vor putea opta pentru eutanasie, conform unei legi contestate de unii pediatri şi de Biserica Romano-Catolică.

mai mult…

Sfânta Treime sau la început a fost iubirea – Dumitru Stăniloae

Sfânta Treime sau la început a fost iubirea – Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae (16 Noiembrie 1903, Brașov – 5 octombrie 1993, București) este o personalitate importantă a teologiei românești. De-a lungul timpului acesta s-a remarcat prin calitățile sale excepționale de profesor, teolog, traducător, preot, publicist. Un factor important care a contribuit la dezvoltarea unei personalități atât de complexe este reprezentat de educația și formarea continuă ce a urmat studiilor superioare în facultățile din Berlin, Munchen, Atena, Paris. Prin dedicarea și munca sa, Dumitru Stăniloae ne-a lăsat o vastă operă teologică. Dintre lucrările sale menționăm: Teologia dogmatică ortodoxă, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Isus Hristos sau restaurarea omului, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea etc. De asemenea, prin munca sa, avem astăzi tradusă în românește celebra culegere de texte Filocalia, scrisă de pustnicii și monahii creștini din sec. IV – XV.

În toate lucrările prof. D. Stăniloae se poate observa că există o linie de forță care încheagă gândirea sa teologică. Este vorba despre învățătura despresfanta_treime_sau_la_inceput_a_fost_iubirea Sfânta Treime. Autorul așează în centrul gândirii creștine taina Sfintei Treimi, pe care o prezintă atât conceptualizat (atât cât este posibil de o persoană), cât și în formule poetice, intuitive extraordinare (care arată că taina ființei lui Dumnezeu nu poate fi epuizată de ființa umană).

Deși de mici dimensiuni, cartea Sfânta Treime sau la început a fost iubirea este o adevărată operă teologică care tratează mai multe subiecte fundamentale: ce este Dumnezeu?; cum este Dumnezeu?; ce putem cunoaște ca ființe create despre ființa necreată a lui Dumnezeu?; există trei ființe dumnezeiești diferite pentru Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt?; cum împăcăm teza dumnezeului unic cu diferențele care apar între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt etc. Pe parcursul întregii lucrări, strădania lui Dumitru Stăniloae (căci este o strădanie mare) este aceea de a proclama cu tărie adevărul creștin despre Dumnezeu: el este unul în ceea ce privește natura sa, nu există trei dumnezei sau mai multe ființe dumnezeiești, așa cum era la greci; dar există trei persoane divine care au aceeași fire dumnezeiască și care sunt într-adevăr diferite în ceea ce privește proprietățile sau caracterul lor ipostatic. Pentru a înțelege mai bine această distincție, se face analogie cu omul. La nivel uman, putem spune ca avem o singură natură, caracterizată prin faptul că gândim, vorbim, înțelegem, acționăm etc., dar există mai multe persoane care sunt diferite unii gândim, vorbim, acționăm întru-un fel, iar alții în alt fel. Așadar, la nivelul lui Dumnezeu avem o singură natură și trei persoane, iar la om avem o singură natură și o multitudine de persoane. Această distincție dintre natură și persoană este esențială în gândirea teologică a lui Dumitru Stăniloae.

Gândirea teologului român are repere esențiale din patristică. Autorul rămâne fidel marilor părinți capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz), care au elaborat distincția natură – persoană în contextul marilor dispute teologice cu arienii și eunomienii, cei care afirmau că Hristos este o creatură. Pe linia părinților greci, Dumitru Stăniloae așează ca punct de pornire al gândirii despre Dumnezeu conceptul de persoană și nu de la cel de natură. Fiind creați, noi oamenii avem posibilitatea să cunoaștem, atât cât este posibil, persoanele Sfintei Treimi din faptul revelației personale al fiecăreia, așa cum ne arată Scriptura.

Dacă este să observăm cartea prin capitolele sale, observăm o structură care are rolul să ne conducă de la teme de ordin general spre punctele specifice ale gândirii creștine. Dumitru Stăniloae își începe cartea prin punerea în antiteză a existenței conștiente și libere, fără început și fără cauză, care este Dumnezeu, cu existența începută și creată a omului. Astfel, avem două mari planuri: un plan necreat, în care se situează Dumnezeu, care este din veșnicie, nu are cauză și început; urmează un plan creat, în care încadrăm omul, care are un început în timp, o cauză. Întrebarea care se pune în acest context este ce putem cunoaște ca persoane create despre Dumnezeu cel necreat? Dumitru Stăniloae, pe baza scrierilor Sf. Grigore de Nazianz, prezintă două mari căi de cunoaștere a lui Dumnezeu: catafatică și apofatică. Prima dintre ele este calea afirmațiilor, care surprinde o serie de caracteristici ale lui Dumnezeu și se bazează pe următoarea logică: dacă observăm la persoanele umane vicleșug, furie, răutate etc., Dumnezeu este sfânt, drept, bun. Cea de-a doua cale, apofatică, este calea negațiilor, care pune accentul pe ce nu este Dumnezeu și încurajează căutarea unei experiențe personale. Astfel, dacă omul este muritor, mărginit, limitat, Dumnezeu este nemuritor, nemărginit, nelimitat. În efortul cunoașterii, trebuie să ținem cont de faptul că omul nu îl va putea cuprinde pe cel etern în limitele sale. Dumitru Stăniloae, îl citează în acest sens pe Sf. Grigorie de Nazianz, care spune: “a exprima pe Dumnezeu este cu neputință, dar a-L înțelege este și mai imposibil”.

Într-un alt capitol, Dumitru Stăniloae introduce o altă antiteză, cea dintre plinătatea existenței prin sine și nemărginită și existența omenească, mărginită, însetată după nemărginire. El precizează trei mari conținuturi ale ființei dumnezeiești: bunătatea nemărginită, atotputernicia și cunoașterea tuturor lucrurilor, care se află în unitate, nu putem vorbi despre Dumnezeu despărțindu-le. Aceste caracteristici pot slăbi doar la nivelul persoanei umane, de aceea ținta sau modelul omului, spune Stăniloae este Dumnezeu, acea existență desăvârșită, fericită în ea însăși, care alege mereu binele. Tot în acest context, Stăniloae afirmă că chiar dacă omul își construiește o mulțime de relații cu alți oameni, va tinde mereu spre relația cu Dumnezeu, va tânji mereu după această relație care îi deschide perspectiva unei iubiri infinite. Ajunși în acest punct se pune întrebarea: dacă Dumnezeu este unul la nivelul ființei, prin ce se deosebesc persoanele Sfintei Treimi? Răspunsul dat de Stăniloae vizează câte o caracteristică ipostatică a fiecărei persoane, care nu se întâlnește la celelalte două: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul este purces. Aceste caracteristici ne sunt date nu ca să explorăm originea persoanelor divine, ci distincția lor, specificul și unicitatea fiecăreia. Explorarea mai adâncă a acestor caracteristici ipostatice este grea pentru capacitatea de cunoaștere a omului. Aici se potrivesc cuvintele Sf. Grigore de Nazianz adresat celor care îmbrățișau erezia eunomiană : “spune-mi tu ce înseamnă nașterea Fiului și îți voi zice și eu ce înseamnă nenașterea Tatălui și purcederea Duhului și vom delira amândoi crezând că descoperim tainele lui Dumnezeu”.

Un alt capitol de forță al cărții este reprezentat de tema întrupării lui Hristos. Autorul consideră că întruparea este singurul mijloc de îndumnezeire a omului. Astfel, prin taina întrupării, persoana Fiului se face om și trăiește printre noi în istorie, săvârșind niște evenimente istorice de o mare importanță pentru om (moartea, învierea, înălțarea). Isus este cel care duce omul la maximul realizării sale și de aceea el este cel care ne oferă posibilitatea să ne depășim și noi limitele (cea mai mare fiind moartea), să ne îndumnezeim, să înviem după cum el a înviat. Din acest punct și până la finalul cărții, Stăniloae insistă asupra relațiilor din cadrul Sfintei Treimi, care au ca dimensiune importantă orientarea spre celălalt. Aceste relații, spune Stăniloae, trebuie văzute ca model pentru relațiile umane și pentru dezvoltarea relației noastre cu Dumnezeu spre care tinde fiecare om.

 Autor: Emanuel Pintilii

Lista evenimente calendar

Lista evenimente calendar

Calendar

Oct 2017

Jun 2015

07Jun2015

May 2015

31May2015

Rusaliile

De la 10.00 la 12.30

Mai multe aici

24May2015
17May2015
03May2015

Apr 2015

26Apr2015
19Apr2015
09Apr2015

Euharistia

Impartasire la masa Domnului

De la 18.00 la 19.00

Mai multe aici

05Apr2015

Mar 2015

29Mar2015

Slujba de Duminică

De la 10.00 la 12.30

At Strada Vanatori

Mai multe aici

22Mar2015

Slujba de Duminică si Euharistia

De la 10.00 la 12.30

At Strada Vanatori

Mai multe aici

15Mar2015

Sluba de Duminică

Slujba de Duminica

De la 10.00 la 12.30

At Strada Vanatori

Mai multe aici

Bioetică: Copii cu trei părinți

Bioetică: Copii cu trei părinți

Marti pe 3 februarie 2015, Parlamentarii Camerei Comune a Marii Britanii au votat în favoarea crearii copiilor cu ADN de la doua femei  și un barbat.

În urma votului clinicile de fertilizare vor putea să deruleze procedura numită „donație mitocondrială”.

Copiii creați prin fertilizare in vitro ar avea astfel material genetic provenit de la 3 părinți biologici – mama, tatăl și un donator femeie. Aceasta pentru a preveni ca mama să „dea” copilului o boală mitocondrială, care se transmite genetic pe linia feminină. Procedura presupune folosirea unui ovul donat în care se introduce nucleul ovulului prelevat de la mamă. Ovulul modificat va fi apoi fertilizat in vitro cu gameții masculini ai tatălui.

Modificările genetice pe linie germinală (care se transmit ereditar) sunt interzise în țările europene care au semnat si ratificat Convenția pentru protecția drepturilor omului și demnității umane cu privire la aplicarea biologiei și medicinei. România este una dintre aceste țări, însă nu și Marea Britanie.

sursa: BBC news

 

Urmarea modelelor

Urmarea modelelor

Urmarea modelelor reprezintă o temă actuală de care se interesează tot mai mulți, însă pentru cei credincioși putem spune că este o veche și mereu actuală disciplină a spiritualității creștine. Începem discuția cu o trimitere la o carte celebră. Există o carte despre care se spune că este cea mai citită carte creştină după Biblie. Este posibil să fie mai multe versiuni cu privire la această carte, însă, din versiunea pe care o știm, este vorba despre Imitatio Cristi. Cartea nu are un autor cert și este atribuită lui Thomas Kempis. Titlul acestei cărţi are o traducerea simplă și înseamnă imitarea sau urmarea lui Cristos.

Încercăm să prezentăm câteva lucruri despre această temă în trei pași. Mai întâi, este indicat să facem un survol asupra Noului Testament să vedem ce ne indică textul biblic despre această disciplină. Apoi, este nimerit să arătăm cum funcţionează această disciplină, pe care o putem considera o constantă universală, o valoare care se aplică la oamenii din toate vremurile și de toate vârstele. În final, ne oprim la o serie de dificultăți sau probleme care privesc înțelegerea și practicarea acestei discipline.

A. La o lectură atentă a Noului Testament, putem sesiza că textul biblic utilizează doi termeni pentru ceea ce numim în general urmarea unui model. Un prim termen este specific Evangheliilor şi are o notă interesantă, mai ales cu privire la viața și opera lui Isus. În foarte multe rânduri găsim în Scriptură formula aproape magică a lui Isus Cristos care spune: Vino şi urmează-mă!, Vino după mine! A spus-o lui Matei, a spus-o diverşilor ucenici pe care i-a întâlnit, diverşilor oameni care veneau să îl asculte. Acest termen apare cu o frecvenţă mare în Evanghelii, cu densitate mare în zona aceasta a apelurilor făcute de Mântuitorul către oameni de a-l urma. Sensul primar al termenului înseamnă a merge cu cineva, a-l însoţi, a fi cu el, a-l acompania, a merge cu el pe drum. Sigur că există şi sensul celălalt, figurat, care se referă la ideea de a-l urma pe Isus în sensul de a deveni ucenicul lui, de a accepta învățătura lui. Este destul de clar că în textul biblic întâlnim ambele sensuri, iar cel primar pare să fie unul foarte important. În cadrul acelei epoci, ideea de a-l cunoaşte pe Isus, de a deveni ucenicul lui presupunea, mai întâi de toate, acțiunea concretă de a-l acompania, de a călători efectiv cu el. Acesta era tiparul misiunii lui Isus: umbla de ici colo, făcea diverse lucruri și spunea diverse lucruri astfel încât oamenii să îl audă și să îl vadă. Ca să poţi să fii ucenicul lui trebuia să umbli cu el, să îl însoțești în călătoria lui. Acest sens primar al termenului este foarte important nu numai în contextul epocii, ci are implicații și în prezent. E clar că nu a inventat Isus această practică. În epoca antică exista o tradiţie a peripateticilor, a filosofilor care mergeau pe jos şi care-şi luau ucenicii după ei. În aceste plimbări ei își prezentau ideile, îşi predau filosofia, și chiar îi expuneau pe ucenici la anumite lucruri, la situaţii reale, la dialog cu oamenii etc. Experiența aceasta a lui Isus a fost preluată apoi și de ucenicii lui. Este o practică pe care o găsim la Sf. Apostol Pavel și la alţi ucenici și urmaşi ai lor, la Părinţi Bisericii. Exista acest obicei ca maeștrii să fie urmaţi la propriu de ucenici şi de a-i vedea lucrând sau spunând şi, în acelaşi timp, de a avea oportunitatea să lucreze şi ei. În actualitate, această experiență concretă de a fi în proximitatea maestrului, de a-l vedea la lucru rămâne o dimensiune formativă esențială (e suficient să ne gândim la meseriași, artiști etc.). La acest nivel, disciplina urmării modelelor trebuie să presupună din partea noastră un gen de deschidere la o prezenţă, de aproape sau la distanţă, un tip de accesibilitate, de disponibilitate de a lăsa cuiva loc în preajma ta, în viaţa ta, în interioritatea ta, oriunde ar fi nevoie. O asemenea prezenţă presupune apropierea fizică, dar trece și dincolo de ea. Uneori, modelul îţi cere să mergi după el, să stai cu el, iar alteori îţi cere să-l laşi să vină cu tine, să fie prezent în viaţa ta, de la distanță, prin valorile sale, prin așteptările pe care le are etc.

Al doilea termen biblic la care ne referim aparține în mod special textelor pauline. Apare în formă verbală doar de trei ori în Noul Testament, iar restul, cu o densitate mare, apare în forma substantivală mimetes: urmaşi, ucenici, imitatori. Este cunoscut celebrul text din 1 Corinteni 11:1 – Fiţi imitatori ai mei, precum şi eu sunt un imitator al lui Cristos. La prima vedere, acest termen pare ambiguu. În epocă el are o valenţă sau un sens care ne trimite la actori, la jocul de rol pe scenă. Actorii sunt cei care mimează când joacă un rol, reproduc un comportament. Pentru actor este important să fie fidel operei sau textului ei, iar a mima bine înseamnă a fi cât mai fidel caracterului reprodus. Însă, în textul biblic nu acesta este sensul pe care l-a transmis Apostolul. A urma modelul nu înseamnă a juca un rol după un text sau o scenă văzută undeva. Deși, până la un punct, o componentă de imitare prin repetare există (de exemplu, să înveţi să faci văzând pe altul cum face, să repeți după el), urmarea modelului, imitarea modelului nu se reduce doar la o mecanică de a reproduce ceea ce face celălalt. În tradiţia creştină, ideea imitării modelelor privește o exigență dublă. Modelul este o persoană sau o existenţă care arată un conţinut, trădează o identitate, indică un sistem de valori, arată o ştiinţă, o meserie, o artă etc.; vorbim despre un conţinut, despre o identitate care trebuie primită și asumată și care se poate formaliza, se poate așeza într-un crez, sistem axiologic sau spiritualitate. Dar, în acelaşi timp, modelul este cel care încarnează acea ştiinţă, acea identitate, acele fundamente, acel sistem de valori. El trăiește în acord cu acele standarde, se pune pe sine în ecuația afirmării lor. Acest lucru presupune efort, asumare, dar și personalizare, afirmarea valorilor într-o experiență proprie, unică. Astfel, modelul creștin răspunde la aceste două așteptări: vizualizează un conținut; arată expresia încarnată a acestuia, îl arată cum funcționează în propria viață. În creștinism, modelul invită pe cel care-l urmează să facă acelaşi lucru: întâi să fie receptiv, atent și să dibuiască această identitate; apoi să fie dispus să o pună la lucru în propria existenţă. Rezultă că ideea de a imita modelul scapă de sub sensul de reproducere mecanică a ceea ce face sau este cineva. Oricum o asemenea mecanică este imposibilă, pentru că orice experiență este unică și irepetabilă. În același timp, asta nu înseamnă că mimetismul cu sensul de a repeta, de a face la fel este exclus complet. Cel puțin în faza de început, când ucenicul își începe aventura, el este încurajat să facă ceea ce vede pe maestru făcând, adică să imite.

În textul biblic unde apare această formulă, fiţi imitatori, fiţi urmaşi, textul nu se rezumă doar la Cristos și ucenicii lui. Apostolul Pavel spune deseori: “fiţi imitatori ai lui Dumnezeu”, “fiţi imitatori ai lui Cristos”, dar și “fiţi imitatori ai Apostolilor”, “fiţi imitatori ai mei”, “fiţi imitatori ai mai marilor voştri”, “fiţi imitatori ai credinţei lor” (a se vedea, de exemplu, 2 Tesaloniceni 3: 7-9; Evrei 13:7; 1 Corinteni 4:16; 1 Corinteni 11:1; Efeseni 5:1, Evrei 6:12; 1 Tesaloniceni 1:6 şi 2:14; Filipeni 3:17 etc.). În unele din aceste texte, apare această idee a urmării maeştrilor și înaintaşilor în relaţie cu un alt termen biblic important: paradosis. Această asociere este esențială pentru că arată de fapt matricea unde se dezvoltă și unde se exprimă disciplina urmării modelelor. Imitarea lui Cristos și a ucenicilor lui se constituie în cadrul unei predări, a unei transmiteri continue de la o generaţie la alta a unui conţinut, a unei moșteniri care este tocmai credința creștină, viața cu Cristos. Aceasta este de fapt definiția conceptului de Tradiţie, ca o realitate vie a credinței care se transmite mai departe în iconomia Sf. Duh. Ce înseamnă un model, așadar? Este acea existenţă care încarnează conţinutul transmis de înaintași. Astfel, tradiţia creştină nu e altceva decât o înlănțuire de experiențe care leagă maeștri de ucenici, modelele de imitatorii lor. O generaţie se raportează la cealaltă privind la modul în care înaintașii au trăit credinţa în datele epocii lor, cu probleme lor etc. Experiența lor autentică face vizibile valorile credinței și dă curaj celor ce vin să le trăiască în propria lor viață, în date noi, diferite.

Din cele prezentate, rezultă o implicație pe care este bine să o subliniem. Dacă înțelegem modelul ca o experiență reală, concretă, care pune în act un sistem axiologic, un crez, un adevăr, atunci ieșim din capcana idealismului. Întotdeauna când ne gândim la model, noi avem tendinţa să idealizăm, să spunem că modelul este desăvârşirea, este ceva la care nu putem ajunge. Din această pricină, raportarea la model creează distanţă, conflicte, neputință etc. În creştinism, când vorbim despre urmarea unui model ne gândim la oameni reali care au trăit credinţa cu provocările ei, cu problemele ei. Înseamnă că avem de a face cu ceva la care avem acces, că suntem chemaţi să trăim, să experimentăm ceva real, că acel conţinut e posibil de pus în ecuaţia existenţei și nu ne este refuzat. Spiritualitatea creştină înseamnă urmarea lui Cristos și a ucenicilor lui, a ucenicilor lor, a sfinţilor care au trăit în lume în diverse contexte.

B. Urmează să spunem acum câte ceva despre funcţionalitatea acestei discipline a urmării modelelor. Ideea de disciplină trebuie asumată în parametrii de bază ai definiției conceptului de disciplină în creștinism. Disciplina vizează un efort, un proiect, constanță și ritm, standarde și obiective de atins etc. În privința urmării modelelor putem analiza subiectul la cel puțin trei niveluri. (1) Primul nivel este cel al vieţii noastre obişnuite, cu etapele ei. Raportarea la modele este o constantă universală. Ca oameni, noi funcţionăm aşa. Ne uităm mereu la repere, la modele. În faza copilăriei, de exemplu, ne uităm la părinţi, la bunici. Suntem fiinţe mimetice. Aşa ne dezvoltăm, aşa căpătăm curaj, aşa avem îndrăzneală și aşa ne conturăm propria identitate, propria personalitate. Nu se poate altfel. Căpătăm încredere să relaţionăm cu lumea văzând pe alţii făcând, imitându-i, punându-ne sub umbrela lor. În etapa adolescenţei, cu tribulaţiile ei, procedăm la fel. Îi auzim pe tineri spunând: „Ce idoli ai?” Care sunt idolii tăi? Sunt personalităţi publice în general, care au impact, care spun ceva prin prezenţa lor în diverse domenii (în muzică, filme, politică etc.). Vip-urile de acest tip atrag şi reprezintă o sursă de inspiraţie, reprezintă un reper pentru tineri pentru că le oferă ceva din ce au nevoie în această faza de formare a personalităţii; acele personalităţi tari, mari, puternice marchează și atrag, stimulează și dezvoltă energii, idealuri. Da, tinerii vor să fie marcaţi, au nevoie de această scânteie. De asemenea, la maturitate continuăm să funcţionăm la fel, chiar dacă ne-am aşezat, suntem maturi și avem de toate. Poate acum ne uităm la oamenii realizaţi, poate acum măsurăm într-un fel diferit lucrurile raportându-ne la unii oameni care au realizat ceva în viață.

(2) Un alt nivel de analiză, în afară de normalitatea existenţei noastre umane, îl reprezintă rolul și impactul modelelor în perioadele de criză. Se ştie că la toate vârstele există perioade de criză. Pe lângă acestea, există crize punctuale care au mai multe cauze. Modelele au rolul să ne ajute în momentele de criză, să ne orienteze, să ne dea consistenţă, să ne dea răspunsuri sau să ne ajute să vedem cum poate fi depăşită o criză prin care, eventual, au trecut alții înaintea noastră, fără a comite greşeli, fără a cădea sub acea criză. Avem o sumedenie de exemple aici, atât din literatură, cât și din viaţa Bisericii, de la sfinţi. Pentru a vedea mai bine cum funcționează prezența unui model în perioadele de criză, putem apela la cartea lui Philip Yancey, intitulată Cu sufletul rămas în viaţă. În acest volum, autorul prezintă câteva modele, câţiva oameni care l-au salvat în diversele crize ale vieţii lui. Este vorba despre oameni care au funcţionat fie ca modele de la distanţă, prin opera lor, prin biografiile lor, fie prin relații directe cu personalități în viață, oameni cu care a comunicat, cu care s-a întâlnit.

(3) Nu în ultimul rând, un al treilea nivel este cel al proiectului de viață, al formării personale. Modelele sunt foarte importante în formarea noastră, pe fiecare palier, la fiecare nivel al dezvoltării noastre. Orice proiect formativ asumat presupune imediat găsirea unor repere, identificarea modelelor care pot sluji ca exemplu și ca motor al acestei deveniri. În spiritualitatea creștină, conform celebrului text din Evrei cap. 10, se asumă faptul că experiența credinciosului este una mereu asistată de înaintași. Această comuniune cu toți sfinții care au adormit în Cristos dezvoltă un tip de receptivitate față de înaintași ca modele reale care încurajează creștinul să trăiască după standarde și să creadă că e posibilă atingerea lor. Pe de o parte, această prezenţă ne responsabilizează. Modelele, sfinţii lui Dumnezeu, sunt cu noi și ne încurajează să facem ce au făcut ei la vremea lor, să facem chiar mai bine, să le depăşim exemplul. Pe de altă parte, prezenţa lor este una care fundamentează, așează un teren solid pe care se dezvoltă caracterul și viața cuiva. Întotdeauna, această raportare la modele, la sfinţi, a condus practic la dezvoltarea unei conștiințe a prezenţei vii a lui Dumnezeu în lume, un simț care dă capacitatea de a vedea rezultatele iconomiei divine, de a înțelege că viaţa înaintașilor a contat și că ei au adus contribuţii. Realizările lor devin temelie pentru cei care urmează, astfel că ei nu construiesc pe un loc gol. Toate acestea dovedesc că viața creștină nu este doar o idee, nu este o ficţiune, ci o experiență autentică, cu rezultate pe măsură și care nu dezamăgește pe cel ce apucă pe această cale. Sfinţii sunt modele vii şi oferă rădăcini. Așezând temelia, ei ne oferă viitor pentru că viitorul este construit astfel pe un fundament solid.

C. Încheiem cu analiza a două probleme și cu o încercare de soluţii posibile la aceste probleme. (1) Prima problemă: imitarea modelelor poate lua forma mimetisului doar la acest nivel al reproducerii mecanice a unor lucruri făcute de alţii. Este varianta jocului de rol sau a clonării unor personaje în altele noi care pretind astfel că sunt ucenici. Există mereu asemenea clone ale leaderi-lor religioşi, politici sau de orice altă natură. Îi vedem cum apar precum caricaturi ce nu pot să spună ceva pe cont propriu, ci reproduc ceea ce au văzut la alții. În domeniul religios apare frecvent această situație, pentru că, prin natura lui, fenomenul religios se pretează poate mai mult la o asemenea ispită. Când noii leaderi religioși sunt clone ale celor dinainte, raportul dintre generaţii sau continuitatea dintre generaţii are foarte mult de suferit. Clonele nu aduc nici un fel de progres, ci doar mențin tipare și modele din trecut care, de altfel, nu mai au impactul și relevanța pe care au avut-o la vremea lor.

(2) A doua problemă o reprezintă cealaltă extremă, care este ispita originalităţii cu orice preț, însoțită cel mai adesea de paricid. În această situație, confruntarea între generaţii ia forma unei rupturi dramatice faţă de cei dinainte, faţă de modele anterioare. Are loc o negare a acestora, o respingere a ceea ce înaintașii au fost și au făcut și sfârșește prin omorârea acelei prezenţe din trecut, retezarea acelui conținut care ar trebui să fie un ferment, care ar trebui să fie un reper sau o temelie. Acest tip de ruptură este, de asemenea, prezent în societatea românească, la nivel religios, academic, politic etc. În România, din pricina păcatelor celor din trecut (compromisuri, căderi etc.), în contextul unei societăți care se dorește a fi diferită, noua generaţie dorește să se delimiteze de asemenea modele, chiar se raportează violent față de trecut, prin ruptură, prin negare. Această situație se cuplează și cu ispita originalității, cu dorința de afirmare rapidă a noilor personalități publice. Însă, ceea ce se petrece cel mai adesea, atunci când rădăcinile sunt retezate, este construirea unor identități slabe, infertile, de fațadă și contextuale, bazate pe tehnologia construirii de imagine publică. Asemenea personalități devin modele de conjunctură, dar fără impact major și care sunt uitate repede sau devin antimodele, pentru că cei care se uită la ei sfârșesc păcătuind în același mod.

Din perspectivă creştină, atunci când vorbim despre disciplina urmării modelelor, problemele acestea pot fi abordate corect și se rezolvă. Punctul de plecare este înţelegerea naturii vieții creștine în lume: creștinii se formează, nu se nasc; vorbim despre un proces ce ține toată viața, despre părinți care contribuie la creștere, de modele care sunt repere, de oameni care pot să îi conducă pe cei mai tineri în credință pe drumul către maturitate. De asemenea, în creștinism este esențială viziunea potrivit căreia menirea fiecărui credincios este să devină la rândul său un model, o călăuză pentru alții. Nu este vorba despre un elitism arid și rezervat unor inițiați, ci despre asumarea unei valori sau a unei coordonate fundamentale a vieții creștine.

Această valoare a urmării modelelor se traduce în practică la mai multe niveluri. Creștinii care au copii trebuie să conştientizeze că ei reprezintă primele modele pentru copiii lor. La acest nivel, mimetismul este mai pronunțat pentru că urmarea modelului presupune sesizarea seriozității cu care cei mari se raportează la Dumnezeu și la valorile creștine. Experiența modelului se traduce cel mai puternic la nivelul copiilor ca încredere și curaj în realitățile despre care vorbește credința creștină. După părinți, un impact în dezvoltarea personalității tinerilor îl au modelele vii din comunitatea creștină locală și personalitățile marcante din trecut, din istoria acelei comunități sau din istoria Bisericii. Tinerii au simț pentru valoare și autentic, iar personalitățile mari ale spiritualității creștine joacă un rol foarte important în a convinge, a prezenta temeiuri solide pentru noile generații. Dorința de originalitate a celor tineri este fecundată de experiențele autentice ale modelelor din trecut și prezent, de creștini care conving prin seriozitatea cu care își trăiesc viața, creativitatea cu care oferă soluții la probleme, naturalețea cu care integrează complexitatea realității în propria lor viață. La maturitate, creștinii se orientează după modele de modele, după experiențe care îi învață să devină adevărați patriarhi, oameni așezați, generoși, care transmit mireasma vieții cu Cristos din împlinirea vieții lor, nu din tehnici artificiale de construcție a unei imagini vandabile.

Dănuț Jemna

03 Aprilie 2015