Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: May 2015

Prelegeri Schuman: Vasile Ernu – REGIMURI POLITICE ȘI FORME DE REZISTENȚĂ…

Prelegeri Schuman: Vasile Ernu – REGIMURI POLITICE ȘI FORME DE REZISTENȚĂ…

Vineri, 29 mai 2015  vă invităm la o nouă prezentare  din seria “Prelegerilor Robert Schuman”:

”REGIMURI POLITICE ȘI FORME DE REZISTENȚĂ. SECTANȚII ÎN SEC. XX, CAZUL BASARABIA”, susținută de scriitorul și analistul Vasile Ernu.

Vasile Ernu este autorul faimoasei carti ”Născut în URSS” – pentru care a primit numeroase premii – și a recentei apariții de la Editura Polirom, ”Sectanții”, de a cărei lansare vom avea parte la Iași în 27 mai și care se anunță a fi primul volum dintr-o ”Mică trilogie a marginalilor”.

Activ intelectual de stânga, membru al platformei CriticAtac, Vasile Ernu se distinge prin analiza detașată si obiectivă la adresa tuturor sistemelor, fie ele politico-economice sau de alt fel, ceea ce-l face indezirabil patimașilor de dreapta și foarte frecventabil celor de stânga, iar religioșilor le dă bătăi de cap prin aceea că e respectuos cu cele sfinte, fără a fi așezat în forme. Vasile Ernu se pozitionează întotdeauna în opoziție cu puterea de orice tip fără a deveni anarhic, păstrându-și luciditatea, pledând pentru ea. Deși cuceritor în discurs, V. Ernu riscă mereu o receptare superficială; el trebuie ascultat cu atenție, până la capăt, apoi întrebat, iar răspunsurile lui vor deschide mereu un orizont nou. Nu ratați această întâlnire!

Data: Vineri, 29 mai 2015
Ora: 17:30 – 19:00
Loc: Muzeul Literaturii Române Iași (Casa Pogor)

Lansare carte: Sectantii de Vasile Ernu

Lansare carte: Sectantii de Vasile Ernu

Joi, 28 mai, de la ora 18.00, la Librarium Palas (Str. Palas nr. 7A), din Iaşi, va avea loc o discuţie pornind de la cel mai nou volum semnat de Vasile Ernu, Sectanţii, apărut în colecţia „Ego-Grafii”.

Invitaţi, alături de autor: George Bondor, Bogdan Creţu, Ovidiu Gherasim-Proca, Vasile Dănuţ Jemna

Moderator: Adrian Botez

Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea  Bandiţii şi Izgoi-Jidî.

Cuvântări teologice – Grigorie de Nazianz

Cuvântări teologice – Grigorie de Nazianz

Sf. Grigorie de Nazianz (aprox. 329 – 390 A.D.), cunoscut și sub numele de Grigorie Teologul, este alături de Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Vasile cel mare un important apărător al credinței creștine din secolul IV. Acesta s-a format atât ca teolog, cât și ca bun cunoscător al filozofiei grecești, în școlile din Cezareea Capadociei (aici îl întâlnește pe Vasile cel Mare, alături de care leagă o strânsă prietenie), Cezareea Palestinei, Alexandria și Atena. Unul din meritele sale ca teolog și apărător al credinței este acela că s-a dedicat luptei îndârjite de a forma și păstra învățătura creștină despre Dumnezeu în unitatea și Treimea Sa, într-un context destul de sensibil pentru Biserică. În secolul IV, erezia ariană își găsea o nouă formulă în lucrările marelui învățat Eunomie. Această doctrină se infiltra cu dibăcie în interiorul Bisericii. Teza fundamentală a acestei erezii susține că persoana a doua a Treimii, Hristos, este o creatură, că există un unic Dumnezeu care este Tatăl. De asemenea, eunomienii afirmau că omul poate cunoaște pe Dumnezeu așa cum el însuși se cunoaște și că omul poate exprima pe Dumnezeu prin limbaj, cu ajutorul ideilor. Tot în acest context tulbure prin care trecea Biserica se remarcă și erezia pneumatomahă, o învățătură care nega dumnezeirea Duhului Sfânt. Într-un asemenea context, Sf. Grigore de Nazianz rostește public aceste Cuvântări, cel mai probabil în anul 380, la Constantinopol, un oraș mare, cu piețe publice, spectacole, sărbători etc. Aceste cuvântări teologice au avut rolul să reașeze învățătura creștină în adevărul ei, Sf. Grigorie de Nazianz analizând și desființând fiecare teză a eunomienilor și pneumatomahilor.

Acest Părinte observă că ereticii aduceau texte din Scriptură care, la prima vedere, păreau să nege divinitatea Fiului și a Sfântului Duh. Autorul cuvantari-teologiceCuvântărilor ne învață să găsim viciile de interpretare sau de logică ale ereticilor, faptul că foloseau Scriptura ca paravan pentru tezele lor gata făcute și fără un real suport biblic. Un text important pe care era fundamentată erezia eunomiană este cel din Proverbe: “Domnul m-a zidit începutul căilor lui, spre lucrările lui”. Pe baza acestui text, eunomienii au tras concluzia că Fiul este o creatură, deoarece, zic ei, aici scrie clar că Fiul a fost zidit, adică este făcut, creat. Răspunsul Sfântului Grigorie de Nazianz este construit pe următoarea logică: textele din Scriptură în care este menționată și cauza lucrurilor trebuie să le atribuim naturii omenești a lui Hristos, iar textele în care nu este menționată cauza lucrurilor trebuie să le atribuim naturii sale dumnezeiești. Mergând pe această logică, este clar că acest text se referă la umanitatea lui Hristos.

Un alt suport folosit de eunomieni pentru demonstrarea caracterului de creatură a Fiului este titulatura de rob dată de Scriptură lui Hristos. Răspunsul Sf. Grigorie de Nazianz vizează dimensiunea soteriologică, a mântuirii. Hristos s-a făcut rob pentru folosul și mântuirea noastră și că nu există nimic mai înalt decât această umilință prin care Hristos s-a unit cu omul, aducându-i acestuia posibilitatea îndumnezeirii.

Un alt text preferat de eunomieni este din evanghelia după Ioan: “Fiul de la sine nu face nimic, dacă nu vede pe Tatăl făcând”. Interpretarea eunomienilor este simplă: Fiul este inferior Tatălui pentru că mimează lucrarea lui și nu are nici o putere în sine. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că acest text arată voința identică a Fiului cu Tatăl, că toate acțiunile întreprinse de Fiul sunt în acord cu voia Tatălui și că desăvârșirea lor este egală.

Tot în același demers de a demonstra faptul că Fiul este o creatură, eunomienii utilizau argumentul sfârșitului împărăției lui Hristos pe baza următorului text : “Căci trebuie ca el să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele sale.” Greșeala eunomienilor, spune Sfântul Grigore, se referă la faptul că, deși eunomienii erau conștienți de eternitatea împărăției lui Dumnezeu, căci Scriptura lămurea acest lucru, ei nu interpretau corect expresia “până când”. Este clar că este o formulă referitoare la timp, dar care nu exclude ideea de continuitate, de viitor.

În ceea ce privește discursul împotriva ereziei pneumatomahe, Sf. Grigorie de Nazianz spune că Duhul Sfânt nu trebuie considerat un accident sau o energie a Tatălui, ci o persoană distinctă, care are aceeași natură cu Tatăl. Duhul Sfânt nu poate să lipsească din dumnezeire, deoarece acesta este prin însăși persoana sa sfințenia, care nu ar putea lipsi din dumnezeire. Unitatea ființială a celor trei persoane dumnezeiești nu poate fi fracționată. Ființa lui Dumnezeu rămâne una, dar este în trei ipostasuri diferite. Denumirile pe care le utilizăm pentru persoanele din Treime vin din proprietățile lor ipostatice, din caracteristicile unice ale celor trei persoane care intră în relație una cu alta. Astfel, una dintre persoane are atributul de nenăscută și primește numele de Tatăl; alta este născută și primește numele de Fiul; cea de a treia este purceasă și primește numele de Duh Sfânt. În acest mod s-a păstrat, pe de o parte, unitatea ființială, iar, pe de altă parte, distincția dintre persoane. Frumusețea acestor cuvântări rezidă în măiestria sfântului Grigorie de Nazianz de a exprima în cuvinte, atât cât a fost posibil, taina unității ființei dumnezeiești și distincțiile ce apar la nivelul persoanelor Sfintei Treimi.

Autor: Emanuel Pintilii

Luca 1:57-80

Luca 1:57-80

Așa cum bine știți, citim împreună Evanghelia după Luca și suntem la finalul primului capitol, un pasaj unde ni se prezintă evenimentul nașterii lui Ioan Botezătorul. Dacă ne uităm cu atenție la text, putem observa că avem două pasaje foarte diferite atât ca stil literar, cât și ca orizont și încărcătură. Sesizăm mai întâi un plan individual al unei familii unde se întâmplă câteva evenimente care țin de normalitatea vieții evreiești din epocă: se naște un fecior, iar după tradiție trebuie să i se pună un nume; cum numele este important și este legat de istoria familiei, apare o intrigă; lucrurile sunt puțin mai complicate pentru că tatăl nu poate vorbi și nu poate explica de ce preferă numele Ioan, în ciuda opoziției membrilor familiei. De cealaltă parte, identificăm al doilea plan, deschis de o minune (tatăl își capătă vorbirea) și este urmat de o profeție. Băiatul nu a venit pe lume doar ca să împlinească destinul unei familii, ci să fie profet al lui Dumnezeu. Apoi, orizontul se lărgește la nivelul cel mai mare, de la mântuirea poporului Israel, până la tema mântuirii tuturor, potrivit cu îndurarea lui Dumnezeu.

Așa cum am încercat să subliniem în introducerea la această evanghelie, Sf. Luca are câteva elemente specifice pe care dorim să le identificăm și să le actualizăm pentru experiența noastră de zi cu zi. În acest caz, putem vorbi despre un joc al planurilor. Invitația pe care ne-o oferă Scriptura este să vedem cum anume planul personal sau al familiei (în care ne regăsim fiecare dintre noi, cu propria istorie) poate fi pus în dialog cu un plan mai mare. Vorbim despre iconomia lui Dumnezeu sau istoria mântuirii, opera lui Dumnezeu în lume care trece dincolo de orizontul percepției noastre și al experienței individuale. Suntem invitați să vedem cum putem conecta lucrurile specifice unei experiențe umane obișnuite (cu interesele, slăbiciunile, întrebările, crizele și poticnelile noastre) cu ceea ce lucrează Dumnezeu în lume, cu o istorie a binecuvântării în care suntem înglobați și în care trebuie să ne regăsim. Mai precis, vorbim despre maniera în care reușim să semnificăm sau să încărcăm tensional experiența noastră personală din acest plan mai mare al operei divine.

Dacă citim primul pasaj care ne vorbește despre nașterea lui Ioan Botezătorul, specificul Sf. Luca se vede imediat. El oferă câteva conotații speciale acestui eveniment tocmai ca să pregătească acea încărcare, acea semnificare despre care am vorbit mai sus. De exemplu, textul ne spune că acest eveniment (nașterea lui Ioan Botezătorul) este rezultatul marii îndurări a lui Dumnezeu. Este un prilej de mare bucurie, ne spune textul. De asemenea, este însoțit de o intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu. Pe lângă experiența extraordinară a tatălui, ni se vorbește despre reacția oamenilor: mirare, frică, chiar o interogație despre viitor, despre ce va fi cu pruncul născut. Întreaga scenă prezentată în evanghelie este încărcată cu tensiune. Deși vorbim despre un tablou obișnuit din viața unei familii de evrei, lucrurile par a fi mai mult de atât, par a fi conectate la un alt nivel de realitate.

Sf. Luca ne pune lucrurile la vedere și ne este ușor să vedem de unde și cum vine tensiunea din text. Un prim nivel de încărcare este dat de așteptarea părinților ca profeția să se împlinească. Evenimentul este anunțat. Familia aceasta deja trăia o tensiune, o așteptare a împlinirii a ceea ce le-a fost promis. Dumnezeu le-a vorbit că se va naște acest fiu. În al doilea rând, vorbim despre un orizont al surprizei, al neașteptatului. Avem de a face cu o sarcină neprevăzută la un cuplu în vârstă și la o femeie bătrână și stearpă. Această situație mărește tensiunea. În al treilea rând, avem de a face cu un nume neașteptat, este o surpriză la care toată lumea se întreabă: „de ce numele acesta?”, „de ce nu se respectă tradiția?” etc. Nu în ultimul rând, vorbim despre prezența lui Dumnezeu care dă tensiune maximă evenimentului. Dumnezeu intervine și preotul Zaharia se vindecă, vorbește. Pe lângă mirare apare teama, ca reacție a omului care se vede plasat în prezența manifestă a lui Dumnezeu. Este clar că această tensiune pe care o avem la nivelul textului are de-a face cu acest plan mai mare al iconomiei divine. Ecuația se lărgește; de la o familie și un fiu născut în mod miraculos lucrurile se mișcă spre o istorie care privește mântuirea poporului Israel și împlinirea profețiilor lui Dumnezeu cu privire la trimisul său în lume.

Prin însăși structura lui, textul ne ajută să înțelegem și să intrăm în acest joc al planurilor. În primul rând, menționăm că în construcția pasajului, de la versetul 68 până la 70, avem o benedicție tipică evreilor care începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul lui Israel!”. Versetul următor aduce în discuție tema izbăvirii și este foarte clar că planul se lărgește. Textul vorbește mai întâi despre mântuirea lui Israel, iar apoi este prezentat agentul ei, personalitatea lui Mesia. Planul mesianic este cel mai larg, pentru că înglobează întreaga realitate. Textul leagă planurile prin personajul Ioan, copilul născut în familia preotului Zaharia și care are vocația de a deveni profet al celui Prea Înalt. Prin urmare, textul ne indică atât cele două planuri (personal și universal), precum și elementul de relație dintre ele, anume pruncul. Rezultă că Ioan nu este numai fiul lui Zaharia, un fiu așteptat, dorit, ci și un om cu o chemare specială de a fi profetul lui Dumnezeu, cel care să pregătească calea Domnului. Relația dintre cele două planuri apare ca o întâlnire fericită între dorința unor oameni credincioși, care își pun nădejdea în Dumnezeu pentru viața lor, dar care, în același timp, trăiesc cu nădejdea mântuirii poporului lui Israel.

Pe lângă structură, dimensiunea tematică ne ajută să vedem ușor relația dintre cele două planuri. Un exemplu îl constituie tema îndurării. Despre prunc se spune că este rezultatul îndurării mari a lui Dumnezeu față de această familie. În profeție însă ni se spune că această îndurare a lui Dumnezeu se lărgește; ea este pentru tot Israelul, este pentru toată lumea, pentru ca toți cei chemați să fie sloboziți, să fie mântuiți. Un alt exemplu este dat de dimensiunea profetică. Pruncul este împlinirea unei profeții, a unei făgăduințe a lui Dumnezeu față de această familie, dar în același timp el apare ca subiect al unei profeții care privește întregul popor al lui Israel. O profeție mai veche ne vorbește despre el că va merge înaintea Domnului să fie „vocea din pustie” care trebuie să pregătească venirea Mântuitorului.

Este dificil să spunem dacă Zaharia și Elisabeta conștientizau și se vedeau implicați la intersecția acestor planuri. Probabil că cel mai important este să observăm că acești oameni erau credincioși, serioși cu Dumnezeu. Evanghelia îi prezintă ca fiind sfinți, fără prihană, că așteptau mântuirea și se rugau necontenit pentru dorința lor de a avea un urmaș. Zaharia slujea cu seriozitate la Templu, își făcea bine treaba de preot. Concluzia este că la nivel personal și de familie putem vedea la lucru principiile împărăției lui Dumnezeu, trăsături ale iconomiei lui Dumnezeu care funcționează nu numai aici, ci și la un nivel mai mare. Glisarea dintre planuri este posibilă din pricina acestui teren comun. Prin consistența cu care își trăiau viața, Zaharia și Elisabeta devin exponenți ai iconomiei lui Dumnezeu în lume, iar viața lor iese din izolare, capătă o extensie pe care ei nici nu au gândit-o. Lecția acestei familii sfinte nu este o invitație la excepțional, ci la a ne trăi serios viața cu Dumnezeu și credința că viața noastră se deschide și devine parte a unei istorii nevăzute și cu implicații dincolo de planul nostru personal. Cum leagă Dumnezeu detaliile unei istorii personale cu iconomia sa mai mare, nu mai este treaba noastră. Nouă ne rămâne credința și deschiderea spre acest plan mai mare, convingerea că există această istorie sfântă și că ea are darul să potențeze istoriile personale ale celor credincioși, să le deschidă.

Ca cititori ai evangheliei, tema de reflecție din pasajul analizat ne ridică întrebarea: cum anume planul acesta mai mare, iconomia lui Dumnezeu, încarcă tensional planul personal? Cum anume putem gândi viața noastră, cum o putem așeza în această dinamică creativă care vine din planul iconomiei lui Dumnezeu? Pe seama acestei teme dorim să facem câteva observații în cele ce urmează.

O primă observație este legată de acest caracter provocator, surprinzător al iconomiei divine. Aici este bine să avem în vedere o greșeală pe care o putem face uneori cu privire la realitatea din jurul nostru. Deseori suntem tentați să atribuim răului mai mult decât trebuie. Însă, este bine să subliniem că răul nu poate fi surprinzător, nu poate fi creativ. Răul este plat, se deconspiră ușor, pentru că este o prezență care se afirmă prin defăimare și amăgire, nu prin ceva care are substanță și sens. Dimpotrivă, surpriza, creativitatea, dinamica productivă sunt rodul binelui. La polul opus avem platitudinea, stagnarea, mediocritatea, lucruri care nu vin de la Dumnezeu, nu vin din bine.

Când vorbim despre acest caracter neașteptat, surprinzător, creativ, despre această tensionare, întrebarea care vine în plan personal este următoarea; „Câtă receptivitate există în noi?”; „Câtă tensiune există în noi?”; „Câtă tensiune se conturează în noi ca receptivitate pentru valoare?”.  Întrebarea este dacă într-adevăr viața noastră trăiește o asemenea tensiune ce apare din deschiderea ființei către valoare, creativitate și frumos, adică spre tot ce înseamnă termenii binelui. Această tensiune ar trebui să încarce existența noastră și să conducă la ceea ce numim generic „lumina lumii”. Iată un răspuns clar la întrebarea „Ce înseamnă să fim lumină?”. Dacă oamenii văd în noi o tensiune, anume că suntem receptivi la frumos, adevăr și bine, înseamnă că viața noastră este lumină, oferă celorlalți un sens. Înseamnă că în viața noastră sunt elemente care ne întind, care ne fac să nu stăm pe loc, să nu stagnăm, să nu fim indiferenți. Creștinii ar trebui să fie receptorii cei mai atenți în materie de bine, frumos și adevăr în lume. Această stare este dată tocmai de faptul că ei sunt atenți la planul mai mare al operei lui Dumnezeu. Cei credincioși arată mereu că dincolo de orizontul personal există planul iconomiei divine și că între cele două planuri nu există o ruptură.

O a doua observație s-ar putea contura în jurul a ceea ce facem și asupra modului în care ne trăim viața. Ceea ce facem strict pentru noi moare odată cu noi, însă ceea ce facem pentru alții se salvează pentru eternitate. Iată un alt tip de tensiune care ar trebui să apară în viața noastră dacă intrăm în acest joc al planurilor, despre care am amintit mai sus. Tensiunea aceasta a planului divin conduce la scoaterea experienței noastre din propria limitare, din propriul orizont. De obicei, tindem să ne fixăm în planurile noastre și asta conduce la o închidere în care ne lovim mereu de neputințele noastre. Textul biblic analizat ne arată că familia lui Zaharia depășește această închidere prin actul credinței și prin seriozitatea cu care viața obișnuită se așează în parametrii iconomiei divine. Privită doar într-un singur plan, această familie pare extrem de închisă, într-o situație foarte proastă, dacă judecăm după exigențele contextului iudaic. Pentru o femeie ca Elisabeta, a fi stearpă, a nu avea un copil de oferit soțului ei și un urmaș familiei înseamnă aproape un blestem. La fel este și pentru un preot care nu are urmași care să-i ducă slujba mai departe. Deși oamenii sunt neprihăniți, sunt serioși cu viața lor, lucrurile par a fi închise și merg spre un sfârșit trist. Interesant este că acești doi soți continuă să aibă speranță, iar credința lor nu se leagă doar de o soluție în plan personal, ci de promisiunea lui Dumenzeu pentru întreg poporul. Iată cum lucrurile se deschid, prin așezarea propriei experiențe în iconomia lui Dumnezeu. Sigur, nu trebuie să ne gândim că asta presupune neapărat rezolvarea problemelor personale. Viața are sens dincolo de acest orizont. Însă, cel credincios are mereu curajul să își vadă propria experiență integrată în planul mai mare al lucrării lui Dumnezeu în lume. Angrenați într-o operă restauratoare, recuperatoare a iconomiei divine, cei credincioși au nădejdea că viața lor contează, că planurile și rugăciunile cu privire la acestea contează și că Dumnezeu leagă istoriile personale în ecuația sa mai mare. Evanghelia ne îndeamnă să ne rugăm pentru toate lucrurile, să facem toate lucrurile ca pentru Dumnezeu. Iată un exercițiu concret în care putem să reflectăm mai larg (și putem să reflectăm mai bine), un pas care să ne facă capabili să ne vedem experiența noastră individuală (proiectele și idealurile noastre) ancorată, pusă în dialog cu istoria mântuirii. Modul în care iconomia lui Dumnezeu tensionează experiența vieții noastre este că ne dă mereu putința, înțelegerea să vedem dincolo de aceste limitări, dincolo de orizontul propriu. Uneori e greu să înțelegem și avem întrebări de genul: „Dacă fac cutare școală?”, „Dacă merg la cutare loc de muncă?”, e oare voia lui Dumnezeu?. Alteori ne întrebăm „Care e voia lui Dumnezeu pentru această problemă?”. Dacă gândim în paradigma biblică pe care ne-o oferă evanghelia de astăzi, lucrurile se simplifică. Voia lui Dumnezeu este acolo unde există creativitate, acolo unde este valoare, muncă, frumos; acolo unde este izbăvire; unde planurile noastre sunt construite ca să treacă dincolo de propriul interes și orizont, de propria îngustime. Voia lui Dumnezeu este ca lumea aceasta să se întoarcă spre el, iar în momentul în care noi ne plasăm viața și proiectele în acest orizont suntem deja în voia lui, restul fiind detalii care fac parte din proces.

Încercând să facem o concluzie a celor discutate, evanghelia ne pune întrebarea: „Care este tensiunea cu care ne trăim viața?”. Cu alte cuvinte, nu este foarte important câți ani am trăit, câți ani vrem să trăim, ci, cel mai important, câtă viață reușim să punem în anii pe care îi trăim. Această viață este tensiunea despre care vorbeam. De asemenea, important e să înțelegem că această viață, această tensiune nu poate proveni din planul propriu, nu poate să se nască din plan individual. Ea este întotdeauna o proiecție a împărăției lui Dumnezeu în viața noastră și ea apare în momentul în care noi ne deschidem spre iconomia lui Dumnezeu.

În ciuda acestei științe pe care o avem, pare că în comunitățile creștine există mai degrabă secătuire și apatie decât o asemenea tensiune. Mulți sunt critici la adresa creștinismului afirmând că acesta a ajuns o poveste raționalistă seacă. Adică mergem la biserică, dăm afirmativ din cap la un discurs pe care îl ține un tip inteligent și cam atât. Tot mai mult se aude ideea că nu există vlagă, că lipsește tensiunea, că nu vedem cum anume planul acesta divin potențează experiența noastră. Este posibil ca anumite critici să fie întemeiate și să fie nevoie să evaluăm ce se întâmplă. Probabil că una din explicațiile care se dau acestui tip de secătuire, pe lângă raționalismul teologic, este individualismul experienței creștine. Suntem ispitiți și încurajați de datele societății actuale la a ne defini existența în raport cu un proiect strict individual. Evanghelia de astăzi ne invită însă la altceva, ne stimulează curajul de a ieși din acest orizont, în a ne expune viața, a ne deschide. Cu pași mai mici la început, această deschidere se face către prieteni, apoi către comunitatea creștină locală etc. În momentul în care se fac primii pași, apare și tensiunea de care vorbim, începem să funcționăm. Chiar dacă uneori nu întelegem bine, chiar dacă uneori modul în care funcționează lucrurile nu ne convine (de exemplu, se văd lucrurile noastre mai puțin confortabile – problemele, slăbiciunile noastre etc.), esențial este ca procesul să continue.

Ne apropiem de final cu acest gând, cu această invitație spre reflecție pentru fiecare dintre noi: „Cu ce tensiune ne trăim viața?”; „Ce încarcă viața noastră la acest nivel?”. Am putea să ne întrebăm de ce trăim așa de rar cu tensiune (când ne moare cineva, când se întâmplă un cataclism, când apare abrupt în viața noastră un eveniment din acesta radical). Lucrurile nu trebuie să fie așa. Practic, viața creștină ar trebui să fie un continuum în care această potențare a împărăției lui Dumnezeu, a planului mai mare, să fie simțită mereu. Este vorba despre o coordonată a vieții creștine care produce vigilență, creativitate, expresivitate.

Invitația este să recitim povestea acestei familii sfinte, a lui Zaharia și Elisabeta. Intrând mai profund în poveste, putem identifica focul din viața lor, anume că ceva se întâmplă dincolo de ce apare la prima vedere. Nu este doar drama unei familii neîmplinite care se roagă la Dumnezeu, ci și deschiderea de a sluji, dorința ca promisiunile lui Dumnezeu să se împlinească în viața poporului și ei să fie parte la realizarea lor. De aici vine sentimentul împlinirii, sentimentul pe care trebuie să-l trăiască orice creștin, anume că viața lui are rost dincolo de planurile individuale (care e posibil să nu se realizeze în totalitate), că e așezată în Dumnezeu. Cu o asemenea înțelegere, planul individual este mereu dinamic și în tensiune creatoare, pentru că se deschid mereu căi și soluții, planuri noi și realizarea lor. Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să ne putem evalua în acest orizont al tensiunii cu care ne trăim viața și asupra modului în care împărăția lui Dumnezeu tensionează planul nostru, ca să fim ceea ce am fost chemați să fim, fii ai lui Dumnezeu în această lume.

Danut Jemna

Introducere la Evanghelia după Luca

Introducere la Evanghelia după Luca

În acest an liturgic (2014-2015) ne propunem să citim în biserica noastră, duminică de duminică, evanghelia după Luca. Pentru început, ideea este de a face o scurtă introducere, o scurtă prezentare a evangheliei. Pe lângă prezentarea unor elemente specifice acestui tip de text, intenția este de a oferi un fel de propunere de abordare a evangheliei, un mod de lectură care are ca scop identificarea unor accente cu privire la persoana lui Isus Cristos. Asemenea detalii apar îndeosebi în anumite pasaje biblice care se găsesc doar la Luca și nu apar nici la ceilalți sinoptici și nici la Ioan. În aceste texte biblice unice, dar și în alte pasaje atent creionate de Sf. Luca, găsim resurse care ne ajută să identificăm fațete ale personalității complexe a Mântuitorului, direcții de dialog pe care le putem explora fiecare în parte, dar și împreună ca o comunitate eclesială, pentru a beneficia de prezența personală reală și transformatoare a lui Isus Cristos în lume.

Despre evanghelie în general, există suficiente lucruri care se știu și fac parte din cultura noastră biblică, atât date despre autor, cât și despre specificul textului lucan în general. Când ne referim la autor, nu putem să nu subliniem că avem de a face cu un evanghelist care nu a fost ucenic al lui Isus, n-a fost apostol, și că este un creștin convertit mai târziu prin misiunea Sf. Apostol Pavel. De asemenea, este un evanghelist care nu provine din poporul evreu, care a scris și a vorbit în limba greacă. Dintre cele trei evanghelii sinoptice, probabil că cea mai bine scrisă din punct de vedere literar este cea a lui Luca. În text se poate vedea o bogăție stilistică, o dimeniune estetică aparte. Rugăciunile, poeziile, cântările, parabolele sunt parte a unui stil distinct, cu o notă elegantă, care invită cititorul să ia act de o construcție literară specifică și cu potențial în planul mesajului. Conform iconografiei tradiționale, evanghelistului Luca îi este asociat un taur înaripat. Avem de a face cu un simbol sacrificial care ar pune accent deosebit pe dimensiunea jertfei lui Cristos, pe umanitatea sa. În mai toate manualele de teologie, când se vorbește despre evanghelia după Luca, se subliniază că, dintre toate figurile lui Isus, autorul explorează cel mai mult pe cea a Fiului Omului.

Deși începutul evangheliei ne poate deruta puțin, textul sacru nu reprezintă o simpă biografie a lui Isus, nu este doar o istorisire cronologică cu privire la cele ce s-au întâmplat cu Isus, detalii pe care oamenii le știau și le-au transmis prin viu grai. Avem de-a face cu mult mai mult. Putem vorbi despre o teologie a Sf. Luca, avem de-a face cu o punere în text în forma aceasta scrisă a unui mesaj gândit, filtrat și care corespunde unui tip de receptare, de înțelegere, dar și unei nevoi a comunității creștine. Există așadar o teologie lucană, o viziune teologică despre Isus specifică, un mod aparte de a înțelege ceea ce s-a întâmplat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și care este sensul evenimentelor pe care el le-a realizat în lume. Asupra acestei teologii există o literatură bogată, iar cine este interesat de mai multe detalii poate accesa asemenea surse.

În această introducere dorim să pregătim și să încurajăm membrii comunității pentru o lectură poate mai diferită decât cele realizate până acum, cu deschidere pentru anumite detalii care rezonează bine și cu epoca pe care o traversăm. Un prim exemplu de element specific pentru textul Sf. Luca este acela că evanghelistul dezvoltă o teologie a istoriei. Se poate observa ușor că el pune mare accent pe încadrarea istorică evenimentelor prezentate în text. Nu este vorba doar despre un reflex al omului de știință (Sf. Luca a fost medic și a avut o pregătire de specialitate din zona științelor). Pentru Sf. Luca, evenimentele care s-au întâmplat sunt evenimente cruciale ale istoriei și de aceea ele au o rezonanță în istorie în întregul ei, nu doar local. Pentru gândirea creștină, evanghelia nu ne pune în dialog cu o serie de evenimente mărunte petrecute într-o provincie romană uitată de lume, ci ne plasează în relație cu realități care au rol hotărâtor pentru istoria omenirii, evenimente fondatoare și deschizătoare pentru o nouă eră. În accepțiunea Sf. Luca, ceea ce s-a întâmplat în Palestina, evenimentele despre care el scrie sunt evenimente cruciale ale istoriei, date care au marcat esențial lumea, care au schimbat istoria. Vorbim despre fapte care au această amplitudine, această dimensiune, cu o anvergură la scara întregii umanități.

Un alt exemplu îl reprezintă viziunea Sf. Luca despre mântuire. În această evanghelie apare explicit termenul Mântuitor pentru Isus, iar viziunea despre mântuire este una complexă, cu deschidere universală. Evanghelistul Luca este cel care ne dă imaginea unei chemări universale a tuturor popoarele la mântuirea realizată de Dumnezeu, accentuând faptul că ceea ce lucrează Dumnezeu nu se rezumă doar la evrei. Un indiciu este acela că autorul face o extensie interesantă a genealogiei lui Isus dincolo de părinții poporului Israel. Pentru Sf. Luca, Isus nu este doar un evreu (celelalte genealogii din sinoptici se opresc la Avraam), ci este fiul lui Adam. Isus este o figură a umanității, el este cel care a venit să aducă mântuirea pentru toți oamenii.

Când e vorba despre dimensiunea escatologică (una foarte bogată în celelalte evanghelii), Sf. Luca nu cheltuie așa mult spațiu cu acest subiect, însă acolo unde îl tratează îi aduce multă culoare prin accente precum bucuria pe care o aduce împărăția lui Dumnezeu, nota solemnă și vitalitatea pe care o conferă venirea ei. Avem în această evanghelie chiar elemente ale unei escatologii prezente, dar într-o notă diferită de ceea ce ne oferă Sf. Ioan. Pentru evanghelistul Luca, împărăția a venit, o trăim deja: “fiindcă împărăția cerurilor s-a apropiat de voi”. Tonul festiv, atmosferă de sărbătoare, de celebrare, trădează faptul că împărăția lui Dumnezeu e deja la noi și aduce bucurie, prospețime, speranță; aduce ceva ce îi lipsește acestei lumi.

Un alt detaliu interesant este acela că Sf. Luca este preocupat să contureze tablouri, profiluri de personalități pe care insistă. Chiar de la început avem cuplul Elisabeta și soțul ei, personalitatea Mariei, mama Domnului, apoi apar surorile Maria și Marta, celebrul Zacheu și alte câteva personaje foarte interesante pe care autorul caută să le contureze și să le ofere spațiu de manifestare în textul său. Construcția subliniază deseori dialogul acestor personalități cu Isus. Dialogul persoanei umane cu persoana divină reprezintă o notă importantă a evangheliei, pentru a sublinia interesul lui Dumnezeu pentru om în calitatea sa de ființă specială și de mare valoare. De asemenea, în această evanghelie avem un accent pe câteva categorii de persoane, care, în raport cu epoca, erau ținute undeva la distanță, erau mereu în umbră. Un exemplu îl reprezintă femeile. În textul Sf. Luca, prezența densă și importantă a femeii sugerează un gest de recuperare a acesteia din punct de vedere teologic și comunitar. Femeile iau parte la cele mai importante evenimente din viața lui Isus, unele dintre acestea având un rol hotărâtor în realizarea lor. Ele sunt prezente și în parabole și în textele cu încărcătură teologică, nu numai în plan narativ. Pe lângă femei, în Luca găsim și un important accent pe copii. Nu este întâmplător faptul că Sf. Luca este singurul care prezintă detalii din copilăria lui Isus (ducerea la templu ca prunc, conform Legii; evenimentul de la 12 ani din Ierusalim). Amintim și detaliile legate de nașterea lui Ioan Botezătorul, dar și alte elemente cu privire la copii și copilărie care par să susscite interes din partea autorului și să sublinieze importanța copiilor în mesajul evangheliei. Nu în ultimul rând, printre persoanele de care se interesează Luca, cu nuanțe interesante, se află cele din categoriile defavorizate: vameșii, femeile păcătoase, cămătarii și alte grupuri care în societatea respectivă erau marginalizate. Sf. Luca face același efort de recuperare și ne arată modul în care Isus se raportează la acești oameni fără distanță și aprecieri discriminatorii, invitându-i să facă parte din împărăția lui Dumnezeu.

Mai sunt și alte teme teologice importante, însă, pe lângă cele expuse, dorim să ne canalizăm atenția asupra figurii lui Isus care admite note specifice în evanghelia după Luca. Am putea porni de la această idee generică, de la accentul pe figura sa ca Fiu al Omului pentru a o explora în plan relațional. Ne interesează să vedem cum anume este creionată această figură a lui Isus și apoi cum anume ea potențează relațional, cum ne-am putea noi plasa în raport cu acest Isus, cum am putea noi citi evanghelia și să-l lăsăm pe Isus să se apropie de noi, să ne vorbească, să vină mai aproape de inima noastră.

Propunem să ne uităm la câteva pasaje semnificative din această evanghelie printr-un exercițiu interogativ și cu un efort de imaginație. De pildă, ne-am putea întreba cum ar fi arătat Isus pe care îl știm noi sau pe care îl predică creștinismul fără parabola samariteanului milostiv, care apare doar în Luca? Începem cu această parabolă pentru că samariteanul, ca figură a lui Isus, este omul prin excelență față de care noi ne simțim aproape, este omul care face parte din viața noastră prin misiunea sa. Isus a venit să ne ia din starea de cădere, să ne scoată din poveri și necazuri, să ne fie aproape în viața pe care o avem de dus, dar fără să o artificializeze sau să o banalizeze, ci să o ia în serios și să îi ofere sens și sprijin. Plasat față de lume ca samaritean milostiv, Isus ne învață să fim oameni, ne deschide resortul relațional spre semeni. El ne învață că aproapele meu este cel care are nevoie de mine, că ucenicul lui Isus este o proiecție a lui Isus în lume, adică un samaritean milostiv care întinde mâna celui căzut, așa cum el a făcut-o și o face constant față de fiecare dintre noi. Noi înșine am fost prima dată într-un astfel de raport față de Isus. El a fost pentru noi prima dată samariteanul milos, iar dacă am înțeles lecția, Isus ne spune :”mergi și fă la fel!”.

Similar, am putea să ne întrebăm ce-ar însemna figura lui Isus fără celebrele parabole din capitolul 15 al evangheliei după Luca. Le știm, sunt trei parabole, o înșiruire de istorioare excepționale care au ca puncte de tensiune surpriza, bucuria, întoarcerea, regăsirea, dimensiunea comunitară. Întâi de toate, aici Isus este față de noi tatăl care ne întâmpină, care își întâmpină fiul risipitor. Cu toții am fost în această ipostază față de Isus – noi suntem fii risipitori care am fost așteptați de Cristos să ne întoarcem, să fim reabilitați, să ni se pună inelul, haina, încălțămintea, să fim din nou în relație bună cu Dumnezeu, să fim iertați, îmbrățișați, scoși din mizeriile noastre. Așa ne apropiem noi de Isus, într-o ecuație a regăsirii, iertării, reconcilierii. În același timp, povestea ne invită la un scenariu relațional asemănător, prin raportarea la ceilalți. Asemenea păstorului care-și caută oile pierdute sau gospodinei care își caută banul pierdut, ucenicii lui Isus sunt invitați să facă la fel și să participe apoi la bucuria regăsirii, întoarcerii omului la Dumnezeu. Avem în aceste pilde euforia aceasta tipic lucană a întoarcerii, a bucuriei, a regăsirii, a comuniunii în lumina reînnoirii lucrurilor, a revenirii lor pe făgașul cel bun.

Parabola săracului Lazăr și a bogatului ne arată un alt exemplu despre cum se arată chipul lui Isus spre noi. În esență, Isus este cel care dă speranță celui sărac, celui ce este lipsit și oprimat, celui care se află la periferia societății. În acelaşi timp, el se adresează bogaților să devină înțelepți în raportarea la ceea ce au şi la semenii lor. Avem de a face cu o proiecție escatologică a figurii lui Isus spre omul din lume care se mișcă spre un destin, spre un final al vieții sale. Isus ne așteaptă dincolo de existența noastră, dar, în același timp, escatonul vine înspre istorie, o atinge, îi dă sens și îi oferă o ancoră. Isus ne așteaptă în experiența noastră, oricare ar fi ea, de sărac sau bogat, și ne arată că important este modul în care ne trăim viața în raport cu împărăția lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu ne învață că tot ceea ce facem și gândim în istorie are implicații pentru eternitate, pentru ceea ce vom fi în împărăția Tatălui.

Avem o altă pildă excepțională, prezentă doar la Luca, în capitolul 18 – pilda judecătorului nedrept. Aici ni se vorbește despre îndrăzneala noastră. Credința noastră de a îndrăzni la Dumnezeu este pusă într-o istorie simplă, elementară: o femeie care se duce la un judecător și insistă pentru cauza ei până primește dreptate. Pilda ne îndeamnă să avem curaj, să insistăm la Dumnezeu, să avem credință chiar dacă lucrurile par a fi împotriva noastră. Suntem invitați să privim la figura lui Isus care ne spune că în relația cu Dumnezeu contează convingerea și insistența noastră, îndrăzneala și perseverența. E interesantă această poziționare a lui Isus față de noi care ne arată că în relația cu Dumnezeu trebuie să convingi, să arăți că îți pasă. În momentul în care omul doar expediază spre Dumnezeu niște mesaje, fără să cântărească, fără să îi pese, fără să fie convins, e posibil să își construiască o realitate falsă sau să manifeste o simplă datorie religioasă care ajunge să nu aibă nici o importanță.

O alta situație extraordinară este reprezentată de întâlnirea cu Zacheu. Este o istorie unică, ce apare doar la Luca în capitolul 19. Avem o poveste în care se întâmplă două lucruri şi priveşte doi oameni care se caută reciproc: un om dintr-o clasă socială problematică și Isus. În această poveste, fiecare este entuziasmat de celălalt. Zacheu, omul acela micuț, un vameș bogat, criticat de toată lumea, aude că vine Isus și este gata să facă gesturi care nu mai țin de statutul său social. Este marcat de figura lui Isus deși nu l-a văzut până atunci și este gata să facă orice să-l întâlnească. De cealaltă parte, Isus este la rândul lui provocat, este la rândul lui uimit și surprins plăcut de această figură. Un om în stare să se urce în copac ca să îl vadă pe Isus, gata să își schimbe cursul vieții, să renunțe la avere și să se împace cu semenii – iată un om care stârnește admirația lui Isus. Avem aici o scenă densă, unul din tablourile cele mai profunde ale relației omului cu Dumnezeu: să fii surprins de prezența sa în lume și, în același timp, să îl surprinzi, să îi oferi o replică pe măsură. E important să vedem în Isus pe cineva care așteaptă de la noi gesturi, uneori simple, firești, iar alteori să fie salturi, expresii ale personalității ce se deschide, se depășește pe sine, care e gata să treacă dincolo de cutume și fixări în raporturi reci și formale. Figura lui Isus ne invită la așa ceva, el este acolo așteptându-ne să-l provocăm, să-l surprindem; și invers, el însuși poate să apară în fața noastră în asemenea situații, scoțându-ne pe noi din platitudinile unei normalități sterpe, atrăgându-ne atenția în diverse moduri. Iată-l, așadar, pe Dumnezeu amator de surprize și gata să ni le ofere, semn al prețuirii pentru om, dorința lui de a se descoperi și de a primi revelație din partea omului, de a trăi surpriza întâlnirii.

În partea finală a acestei prezentări ne vom opri asupra unor pasaje care dau un accent tipic lucan figurii lui Isus, în special în ce privește umanitatea sa. Evanghelia după Luca pare a arăta mai apăsat și mai nuanțat autenticitatea lui Isus ca om, așa cum rezultă din relațiile cu oamenii și din evenimentele din viața sa. Un prim exemplu îl avem într-un detaliu care apare în scena ispitirii din pustie. Numai Luca ne spune că Isus a fost ispitit în toate felurile de cel rău, nu numai în pustie, ci în întreaga sa viață pe pământ. Iată așadar o perspectivă foarte importantă pe care e nevoie să ne-o asumăm în raportarea noastră la Isus. Este bine să știm că el a trăit ca oricare om, că a înfruntat toate ispitele și provocările experienței umane în lume. Din această cauză, el este capabil să ne înțeleagă, să ne fie aproape și să ne fie model. El n-a fost privat de ispitele pe care le avem noi, n-a trecut ca un zeu prin lumea asta, impasibil și rece. Raportarea noastră la Isus admite aici un tip de simetrie, deschide posibilitatea unui dialog în care el poate fi perceput ca frate care ne asistă în tot ceea ce înseamnă efortul omului de a depăși lucrurile care îl leagă. Suntem încurajați să-l vedem pe Isus alături de noi, mergând umăr la umăr pe același drum; suntem motivați să avem îndrăzneală, credința că ne putem adresa lui în mijlocul tuturor slăbiciunilor, îndoielilor, alunecărilor de orice tip. Ne putem adresa lui ca unul care ne înțelege cel mai bine, nu numai pentru că a fost ispitit în toate modurile, ci mai ales pentru că a biruit toate lucrurile. Isus nu este un Dumnezeu străin, departe, la o distanță creată de o perfecțiune rece. Dumnezeu s-a făcut om și a trăit ca și noi, asumându-și toate condițiile existenței umane în cele mai mici detalii, nerefuzând nimic din ce este omenește, adică a trebuit să facă față ispitelor, provocărilor, suferinței, foamei, durerii etc. În toate aceste a fost învingător, curajos, și ne-a deschis o cale, un drum de urmat, pe care dispunem de prezența sa, de sprijinul și încrederea sa.

Un alt exemplu de detaliu semnificativ cu privire la personalitatea lui Isus și a lucrării lui în lume îl reprezintă cel de la muntele schimbării la față. Sf. Luca este singurul care ne spune care este logica venirii lui Ilie și a lui Moise pe munte, anume să vorbească cu Isus despre suferințele pe care avea să le pătimească în Ierusalim. Deși pare un detaliu minor, avem de a face totuși cu ceva esențial, ce ține de miezul revelației creștine. Acest lucru evidențiază caracterul personal al lucrării lui Dumnezeu, importanța deciziei personale și a asumării planului divin de către Isus. Ne imaginăm intensitatea acestui dialog pe munte, cum anume cei doi titani ai Vechiului Testament vin la Isus spunând că finalitatea întregii lucrări a lui Dumnezeu cu ei, cu credința, munca şi dedicarea lor din vechime depind acum de el, de decizia pe care el o va lua în privința finalului care îl așteaptă în Ierusalim. Totul depinde de seriozitatea cu care el își va asuma până la capăt să trăiască ca om liber ce îşi asumă să ia asupra lui o povară mare, căci este povara tuturor. Decizia aceasta este grea, e profund umană și e personală. Nu asistăm la un scenariu gata regizat, la o poveste banală în care se bifează o decizie luată de altcineva. Dacă Isus, ca om, nu decide să accepte slujirea sa de mare preot, dacă el nu-și asumă în mod liber, personal să se ducă să sufere la Ierusalim și să moară, atunci totul e în zadar, toată așteptarea celor din vechime și toată speranța celor din prezent rămân fără fundament. Așadar, în evanghelia după Luca, prin această notă aparent minoră, se încarcă tensional întreaga poveste a mântuirii, care deodată devine frumoasă, extraordinară. Astfel, în viziunea Sf. Luca, istoria lui Isus se deschide și devine istoria întregii umanității, iar experiența întrupării se descoperă în toată autenticitatea ei. Mântuirea fiecărui om urmează aceeaşi cale a deciziei libere personale de a urma pe Cristos, de a asuma crucea lui, de a urma calea lui în lume.

Ne oprim la un alt detaliu semnificativ pe care îl găsim aproape de final, în scena răstignirii. Ceilalți sinoptici doar menționează în treacăt despre cei doi tâlhari care au fost așezați la dreapta și la stânga lui Isus și care îl batjocoreau. Sf. Luca face din povestea asta o scenă cu totul aparte. În fața oprobriului public, a batjocorilor și provocărilor de genul „dă-te jos, arată că ești Dumnezeu” etc., Isus nu răspunde deloc. În schimb, el răspunde unui singur om – tâlharului care se adresează cu formula ”Doamne adu-ți aminte de mine când vei fi în împărăția Ta”. Povestea aceasta e frumoasă din multe puncte de vedere. Mai întâi, ne prezintă un Isus al suferinței care este accesibil oricărui om. Mulţi sunt cei care în suferinţă resping pe Dumnezeu, însă un Dumnezeu care suferă este accesibil tuturor. Pentru noi este esențială această proiecție a unei suferințe roditoare, cu sens. Interesant este că tâlharul de pe cruce nu cere să fie mântuit. El suferă alături de Isus, își asumă condiția suferinței, dar are speranța că nu e în zadar. Apoi, e o poveste frumoasă pentru că arată autenticitatea experienței umane a lui Isus. Pe cruce, Isus își găsește un camarad, un om care suferă alături de el fără să condamne acest lucru, fără să-l ispitească sau să-i ceară explicații. Pare că Isus găseşte un însoțitor şi un rod al suferinţei sale, ceea îi alină durerea. De cealaltă parte, tâlharul vede în Isus un om care, deși nu merită această soartă, face din ea o cale a mântuirii, se roagă pentru cei mulţi şi pentru cei care îl duc la moarte.

Tot din tabloul final al misiunii lui Isus, dar înainte de cruce, Sf. Luca ne arată cum în Ghetsimani Isus trece printr-o perioadă foarte grea. Pasiunea lui, durerea lui este profundă, astfel că el caută sprijin și nu îl primește decât de la un înger care a venit să-l întărească. Acesta este Isus cel autentic din evanghelii – omul care poartă cumplita povară a păcatului oamenilor, a fraților săi și care simte nevoia de sprijin, așa de grozavă îi era suferința. Deși sunt detalii peste care cititorul textului sacru poate trece ușor, totuși avem de a face cu ceva foarte profund și autentic. În așteptarea a ceea ce va urma, a vânzării, bătăilor și crucii, sudoarea lui Isus s-a făcut sânge. Asistăm la o mare încrâncenare, la o luptă de neimaginat care se dă în ființa lui pentru a rămâne ferm în decizia de a se lăsa pradă morții, de a nu renunța la ceea ce avea de înfăptuit în Ierusalim.

În final, reluăm invitația de a citi evanghelia după Luca cu scopul de a intra în asemenea dialoguri cu persoana lui Cristos, identificând anumite trăsături ale personalității sale, anumite figuri cu care să rezonăm, care să ne solicite relațional. Ceea ce credem, ceea ce este important să luăm din evanghelie este adevărul că Isus Cristos este prezent în istorie alături de noi. Această personalitate complexă reprezintă o prezență fundamentală pentru noi ca ființe umane, ca persoane. Dialogul cu Isus Cristos, atât cât reușim să sesizăm prezența sa și diferite unghiuri ale personalității sale, are darul să ne motiveze, să ne schimbe, să ne contureze identitatea, să ne potențeze, să ne scoată din platitudinile noastre, să ne rezolve probleme, să ne pună uneori la îndoială anumite lucruri din viața noastră etc. Să dea Domnul să se întâmple asemenea experiențe cu noi, lăsând evanghelia să ne vorbească, să intre în viața noastră, să aducă rezultatele de care avem nevoie. Doamne-ajută!

Dănuț Jemna