Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: September 2017

III. Crezul Crestin – Dimensiunea comunitară a credinței

III. Crezul Crestin – Dimensiunea comunitară a credinței

Dimensiunea comunitară a credinței

Am încercat să definim credința ca o capacitate ce îndreaptă omul spre Dumnezeu, spre realitatea cea mai înaltă. Credința angajează personalitatea omului în totalitatea ei, conlucrează activ cu celelalte facultăți umane și presupune o abandonare totală a omului în mâna lui Dumnezeu. În manifestarea credinței putem distinge trei dimensiuni mai importante în relație cu alte trei capacități umane fundamentale. Mai întâi, în relație cu planul afectiv, credința ia forma încrederii, cea care stă la baza unei relații personale cu Dumnezeu. Încrederea reprezintă motorul dimensiunii personale a credinței, ceea ce determină angajarea cu seriozitate a persoanei umane în raport cu ființa divină. Prin credință, omul acceptă existența lui Dumnezeu și aderă la ceea ce Dumnezeu a revelat omului despre sine. În al doilea rând, exercițiul credinței presupune un efort de reprezentare cognitivă cu privire la realitatea spre care aceasta deschide ființa umană. Vorbim despre un efort de înțelegere și de conturare a unui conținut de principii și adevăruri care definesc (axiologic, moral, social etc.) spațiul existențial al celui credincios. Nu în ultimul rând, credința angajează planul voinței, determinarea de a pune în act un mod de viață articulat după principiile credinței. Credința definește un mod de viață concret, o experiență care dă mărturie despre principiile și adevărurile ce o ghidează și despre reperul întregii experiențe umane, care este Dumnezeu.

În această secțiune, dorim să ne oprim asupra a ceea ce rezultă din raportul credinței cu rațiunea. Ne concentrăm atenția asupra conținutului credinței ca un set de adevăruri formulate rațional pe baza revelației divine. Credința acceptă că Dumnezeu există și angajează ființa umană într-un raport cu divinitatea. Această deschidere a omului spre Dumnezeu presupune și o angajare a rațiunii, alături de credință, de a înțelege și de a explica, atât cât este posibil, coordonatele acestui raport dintre Dumnezeu și om. Baza acestui demers este asigurată mai întâi de un efort de primă mână care are loc la inițiativa lui Dumnezeu de a se revela omului. Textul sacru sau Biblia reprezintă rezultatul unui prim efort uman de înțelegere și de reprezentare rațională a unui mesaj, a unui conținut care este primit chiar de la Dumnezeu însuși. Acest conținut prim este numit cuvântul lui Dumnezeu, revelația divină și este concretizat în textul Scripturii creștine.

Specificul revelației biblice este acela că Scriptura s-a scris ca urmare a unei experiențe istorice concrete a omului cu Dumnezeu, mai precis, a unei experiențe comunitare. Câteva remarci asupra acestui aspect. În primul rând, conținutul revelației biblice, ca reprezentare rațională a unei experiențe a omului cu Dumnezeu, se realizează ca un efort hermeneutic și identitar într-o comunitate ce are această experiență pe o perioadă de timp îndelungată. Textul Biblic s-a scris mereu ca un ecou al acestei experiențe, a unei tradiții în care lucrurile s-au sedimentat și clarificat în timp (cărțile din Biblie se scriu cu mult timp după ce s-au întâmplat cele relatate acolo – distanța aceasta temporală devine una hermeneutică). În al doilea rând, credința creștină se întemeiază pe o experiență unică și fondatoare a lui Dumnezeu însuși care se face om și ia parte la istoria lumii. Ceea ce s-a concretizat ca mesaj scris al Scripturii are un referent experiențial obiectiv la care autorii textului sacru s-au raportat mereu. Ceea ce contemporanii Fiului lui Dumnezeu au trăit și înțeles au pus în scris și au transmis mai departe oamenilor tot ca urmare a unei experiențe de grup, culturale și religioase. Nevoia de a pune în scris mesajul lui Isus este parte a unui mecanism comunitar tipic – nevoia de a preda mai departe acest conținut și de a-l feri, pe cât posibil, de erori. Nu în ultimul rând, Biblia are un mesaj care s-a concretizat în datele unei experiențe istorice, culturale și lingvistice date. Ceea ce s-a scris în Scripturi reprezintă o bază pentru un efort dublu și perpetuu al comunității creștine: de a înțelege mesajul biblic în contextul său originar; de a actualiza mesajul Evangheliei și de a-l pune în relație cu probleme și contexte umane mereu noi și mereu diferite. De asemenea, mesajul revelației răspunde și nevoii formalizării unor reprezentări raționale cât mai sintetice și mai cuprinzătoare, care să aibă caracter universal și să poată fi transmise mai ușor de la o generație la alta.

Cu acest ultim punct ajungem cu discuția la ceea ce numim generic crez sau mărturisire de credință. Vorbim așadar despre un set de adevăruri sau principii care sunt prezentate într-o formă scurtă, dar densă, condensată, a esenței revelației biblice. Nevoia unei asemenea formulări sintetice a conținutului credinței creștine poate fi explicată prin identificarea mai multor cauze, care să fie analizate în detaliu, însă nu asta ne propunem aici. Dorim, mai degrabă, să arătăm câteva aspecte despre cum anume a funcționat și funcționează acest instrument în cadrul comunității creștine și care ar fi câteva dintre caracteristicile mai importante ale acestuia. Demersul cel mai la îndemână este acela de a analiza succint câteva momente importante din evoluția comunității creștine în istorie.

Un prim nivel de sistematizare a adevărurilor de credință se realizează în comunitatea creștină primară. Mecanismul este cu mai multe dimensiuni: identitar, misionar și liturgic. Reminiscențe ale acestor formule de crez se găsesc chiar în textul biblic, care a fost scris în contextul transmiterii pe cale orală a învățăturii creștine și în contextul procesului de concretizare a unei experiențe comunitare în cadrul cultului creștin. Practica liturgică a bisericii primare a jucat un rol important în formalizarea unor adevăruri sau enunțuri teologice, care au avut apoi un puternic rol identitar și misionar. Sintagme precum Isus Cristos este Domnul (o primă versiune a acestei formule de crez apare în Fapte 8:37, dar apare și în Rom. 10:9 și 1Cor. 12:3) joacă atât rolul de a formaliza un adevăr de credință, cât și acela de a delimita o comunitate religioasă de iudaism sau orice altă grupare din epocă. O parte din asemenea formule sintetice ale conținutului credinței au un caracter doxologic, pentru că erau rostite în context liturgic sub forma cântărilor la care participau toți credincioșii, sau în context sacramental, îndeosebi la botez.

Un alt nivel îl reprezintă scrierile creștine din perioada apostolică și imediat următoare. Provocarea cea mai mare a acestei perioade o reprezintă dispariția apostolilor, autoritățile în materie de credință, cei care au primit revelația de la Isus și au transmis-o mai departe. Biserica a gestionat acest gol de autoritate prin înlocuirea locului apostolilor cu scrierile lor, iar exercițiul hermeneutic efectuat asupra VT se extinde acum și asupra lucrărilor lăsate de apostoli. Un exemplu tipic de texte care arată dinamica din această perioadă îl constituie textele din categoria părinților apostolici (Didahia sau Învățătură a celor 12 apostoli, Păstorul, Epistola către Diognet etc.). În asemenea texte, se observă atât încercarea de a sistematiza, de a formula enunțuri sintetice ale crezului creștin, cât și exercițiul hermeneutic al comunității creștine care asumă textele apostolilor și învățătura lui Isus transmisă pe cale orală și le aplică experienței din acea vreme. Un alt exemplu important îl reprezintă textele din perioada următoare, ale apologeților și teologilor de tranziție spre școlile teologice din secolele 3 și 4. Sf. Irineu se remarcă aici pentru că la el avem explicit subliniată această preocupare a comunității creștine de a formula o Regulă a adevărului, un instrument care să joace rolul de cheie hermeneutică în interpretarea Scripturii. Nevoia este una stringentă, în contextul în care biserica are de înfruntat pericolul ereziei gnostice, care se folosea de Scriptură pentru a susține teze străine de revelația lui Isus. Sf. Irineu subliniază că această regulă, care ia forma unei sinteze a mesajului Scripturii sau a unei mărturisiri de credință, are valențe sacramentale și hermeneutice. Acest crez se asumă la botez (are rol identitar) și apoi are rolul de a ajuta pe credincios să înțeleagă fiecare pasaj al Bibliei în acord cu întregul ei. Rolul identitar al crezului presupune nu numai asumarea unui conținut de credință anume, ci admite și funcția protectoare față de influențele străine care ar putea denatura credința creștină.

Un pas decisiv în efortul conturării unui conținut rațional al credinței creștine îl reprezintă perioada formării școlilor de gândire creștină, începând cu secolul al 3-lea. Printre primele școli de renume, atât ca anvergură, cât și ca rezultate, este Școala din Alexandria. Având la dispoziție limbajul și instrumentarul de gândire oferite de școlile antice, acești gânditori au încercat să sistematizeze învățătura creștină în acord cu limbajul epocii, așteptările și exigențele gândirii filosofice și religioase din acea perioadă. Așa se nasc primele formule dogmatice mai importante, primele încercări de a arăta cum funcționează adevărurile credinței creștine, cum răspund întrebărilor fundamentale ale omului, așa cum erau formulate atunci (întrebări privitoare la natura universului, a omului, a ființei lui Dumnezeu, a relației lui Dumnezeu cu lumea etc.). Trebuie menționat că în această perioadă, a sfârșitului de secol 3 sau început de secol 4, se conturează o formulă a crezului creștin care poartă numele de Crez apostolic. Este o formă a crezului care va constitui baza pentru versiunea ce va fi elaborată la primul conciliu ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Un al patrulea nivel de dezvoltare privind dinamica crezului creștin este cel reprezentat de contextul conciliar al experienței creștine din primele veacuri. Trecerea timpului duce atât la extinderea credinței creștine, dar și la o maturizare a acesteia. Pe măsură ce cunoașterea avansează, lucrurile devin tot mai complexe. Părinții Bisericii au înțeles profund aceste elemente și au încercat să facă față provocărilor epocii lor. Una dintre cele mai importante asemenea provocări o constituie raportul dintre credință și celelalte tipuri de cunoaștere, mai ales dintre cunoașterea religioasă și cea filosofică. În această confruntare, mulți gânditori au eșuat și au produs reprezentări ale gândirii raționale care depășesc cadrul revelației biblice. Aici se încadrează marile erezii, îndeosebi cele cristologice, din perioada secolelor 4-9. În tensiunea acestor dezbateri, biserica creștină pune la lucru un instrument comunitar esențial – conciliul episcopilor. Produsul principal al conciliilor privește conținutul credinței, formulele dogmatice, articolele de crez. De regulă, conciliile se încheiau cu un set de rezoluții privind conținutul credinței, iar acestea deveneau normative pentru întreaga comunitate creștină. În acest context conciliar, se produc cele două binecunoscute versiuni ale crezului creștin: crezul de la Niceea și crezul de la Constantinopol, care îl completează pe cel dinainte. Ca produs al mecanismului conciliar, crezul își întărește funcția identitară. Rolul său nu este să niveleze și să uniformizeze experiența creștină, ci să îi păstreze unitatea într-o diversitate naturală, normală. Delimitarea pe care o produce crezul vizează aspecte fundamentale pe care comunitatea creștină a ajuns să le înțeleagă, să le asume și fără de care își pierde identitatea. Un exemplu îl constituie celebra formulă a Sf. Atanasie: dacă Dumnezeu nu s-a făcut om, nu există mântuire. Dacă cineva nu acceptă că Isus este Dumnezeu, nu mai este creștin. Miza nu o constituie logica unei argumentații, dacă se poate demonstra suficient de bine acest adevăr, ci consecința acceptării lui. Aceste principii sunt esențiale sub raport identitar pentru că ele constituie motorul unei experiențe umane care se mișcă spre o țintă finală clară. Ținta se poate rata dacă omul se ghidează după o simplă construcție rațională de tip științific sau filosofic.

Dezvoltarea și diversificarea tradiției creștine a dus, în final, la un nivel mult mai jos de manifestare a instrumentului analizat. Vorbim despre mărturisirile de credință ale confesiunilor creștine conturate de-a lungul istoriei. Dusă la extrem, o asemenea practică se regăsește uneori în formularea unor mărturisiri de credință la nivel de comunitate creștină locală (situație întâlnită la comunitățile protestante mai tinere – evanghelice, confesionale sau independente, dar și la cele de tip schismatic). În contextul tradițiilor creștine, analiza crezului admite cel puțin două probleme. Mai întâi, întrebarea este dacă se poate stabili acel miez tare, acea formulă de crez care să treacă dincolo de nivelul confesional. Unii ar putea spune că formula crezului niceo-constantinopolitan joacă un asemenea rol. Însă răspunsul nu e simplu de dat, pentru că aici ne lovim de cea de-a doua problemă: putem vorbi despre o evoluție a conținutului crezului, atât în privința numărului articolelor, dar și la nivelul fiecăruia dintre acestea? Cel puțin în parte, răspunsul este afirmativ. Până la conciliul de la Constantinopol, din 381, avem o evoluție a conținutului crezului de la diferite versiuni anterioare. De ce nu a continuat acest exercițiu și în secolele următoare? Din nou, parțial, un posibil răspuns este legat de evoluția celor două tradiții creștine de limbă greacă și latină și apoi de marea schismă. Actualmente, în ciuda eforturilor ecumenice, se pare că există un impas în a recunoaște acest fond comun al identității creștine, care să facă posibilă o coagulare a expresiei misionare și a pozițiilor credinței creștine cu privire la problemele complexe ale societății actuale. În ciuda recunoașterii, uneori formale, a crezului, se pare că în formularea identității creștine contează mai mult aspectele specifice, particulare, confesionale. O asemenea situație a condus, nu de puține ori, la crize majore ale comunităților confesionale, în diferite perioade istorice.

Mai dorim să subliniem un aspect. Crezul creștin, ca orice reprezentare rațională în concepte, are limitele lui și nu poate epuiza realitatea ultimă la care se referă. În ciuda unor asemenea limite, omul are nevoie de un asemenea instrument ca să își poate stabili coerent cadrul experienței sale în lume. Crezul creștin joacă un asemenea rol. El definește spațiul libertății umane, cadrul dialogului cu Dumnezeu și cu semenii. Acesta nu are doar o funcțiune religioasă de a trasa specificul unei religii sau comunități. Credința este o angajare totală a vieții omului în raport cu Dumnezeu, iar crezul joacă rolul de a stabili cadrul principial și valoric al acestei experiențe. Asumarea sacramentală a crezului la botez și actualizarea constantă a acestuia în viața liturgică a bisericii este mai mult decât un exercițiu ritualic anexat religiosului. Vorbim despre asumarea rațională a unui set de adevăruri și principii care să guverneze viața credinciosului, ca repere fundamentale față de care se constituie identitatea dinamică a creștinului în lume. Așadar miza acestui conținut este esențială. Crezul trebuie cunoscut profund. Adevărurile care îl compun trebuie înțelese și actualizate mereu, atât la nivel comunitar, cât și personal. Munca de actualizare admite o dimensiune critică și una de dezvoltare. Asta înseamnă o raportare constantă la ce a realizat biserica în trecut și efortul de a înțelege cât mai bine adevărurile credinței în parametrii cunoașterii pe care îi oferă prezentul. Este un efort ce presupune a lăsa loc funcției profetice de evaluare unei identități dinamice și mereu amenințate în lume.

Înainte de a încheia această discuție despre crezul creștin, e important să reflectăm asupra importanței și relevanței acestuia în actualitate. Pentru comunitatea creștină, crezul solicită un tip de efort și de responsabilitate pe care le putem nuanța cu titlul de datorie. Putem așadar vorbi despre o datorie a credinței pe care o are fiecare generație de credincioși și fiecare comunitate istorică locală. Să subliniem acest aspect cel puțin în trei direcții. Mai întâi, vorbim despre o datorie de continuitate a credinței, ce presupune un triplu efort. Fiecare generație de credincioși are responsabilitatea de a realiza o orientare spre trecut, de a dezvolta conștiința istorică, de a învăța din experiența Bisericii și de a fi deschisă să primească moștenirea înaintașilor. Crezul este un conținut primit, pus la proba istoriei de cei care l-au formulat și dezvoltat în contextul tradiției creștine. De asemenea, fiecare generație are datoria de a întrupa crezul, de a-l pune la lucru în contextul specific al fiecărei comunități creștine locale. Este un efort continuu de contextualizare ce trebuie să facă față ispitei diluării, cosmetizării sau adaptării crezului. Nu în ultimul rând, fiecare generație are datoria să dea mai departe moștenirea primită, să se asigure că credința va continua și că fundamentele credinței vor ajunge și la generațiile viitoare. Vorbim despre un efort de transparență, de formare și dezvoltare a unor conținuturi care să pună la vedere importanța și eficiența crezului. În al doilea rând, vorbim despre o datorie a credincioșilor de a sluji lumii în logica credinței. Crezul este un set de fundamente și adevăruri ce privesc raportul omului cu Dumnezeu și natura realității, ce trebuie puse la lucru mereu și mereu, să răspundă la întrebările fundamentale ale omului, să rezolve probleme noi sau probleme specifice unui anumit context etc. Însă experiența credinței are o logică a ei pe care o putem creiona prin câteva coordonate: este o logică a revelației, care primește adevărul (nu-l produce sau inventează), îl asumă și îl lasă să producă rezultate în viața reală; este o logică a misterului, care admite că omul cunoaște în parte, că toate formulările sale conceptuale privind adevărul nu pot fi definitive și absolute, dar că avem suficiente date care să ne permită orientarea către soluțiile propuse de revelația biblică; este o logică a darului, care admite că tot ce suntem și avem este darul lui Dumnezeu și că nu există nici o miză cu privire la ceea ce trebuie să realizăm sau ar trebui să demonstrăm cuiva – tot ce ne rămâne de făcut este să ne împlinim ca ființe personale, unice; este o logică a providenței, care admite că Dumnezeu e mereu implicat în lume ca un actant ce duce toate lucrurile către destinul lor final, iar omul este invitat să fie partenerul său în acest proiect măreț; este o logică a întemeierii, care acceptă că fără raportarea la Dumnezeu, fără așezarea tuturor lucrurilor în el nu există cu adevărat un sens al existenței și o rațiune de a fi pentru fiecare detaliu al acestei lumi; în fine, este vorba despre o logică a iubirii, a unei experiențe care își găsește împlinirea doar ca iubire, ca experiență personală de dăruire reciprocă, de orientare către celălalt. În al treilea rând, există o datorie de raționalitate a credinței (după formula lui J.L. Marion), ce apasă pe umerii comunității creștine din fiecare epocă istorică. Este datoria de a nu fi proști, ci înțelepți, de a produce mereu conținuturi raționale despre realitate; de a da mereu sensuri despre natura realității și despre lucrurile care se petrec mereu în lume. Este datoria de a fi mereu prezenți la masa dialogului despre adevăr, alături de celelalte voci (ale științei, filosofiei sau artelor), de a confrunta minciuna, falsul, mediocritatea, ideologia, ipocrizia. Nu în ultimul rând, este datoria de a exersa discernământul, spiritul profetic ce radiografiază consistent și coerent ceea ce se întâmplă în istorie.

Dănut Jemna, Konstanz, iulie 2017

II. Crezul crestin – Dimensiunea personală a credinței

II. Crezul crestin – Dimensiunea personală a credinței

Dimensiunea personală a credinței

În ciuda a ceea ce ar susține unii, în special cei ce se declară atei, credința este o dimensiune constitutivă ființei umane. Am fost înzestrați cu ea de către creator și o folosim într-o măsură mai mare sau mai mică, indiferent dacă ne asumăm sau nu că ea există.

Putem spune, pentru început, că discuția despre credință este similară cu cea despre orice capacitatea umană, așa cum este, de exemplu, rațiunea. Credința este o facultate a omului, alături de alte asemenea facultăți. Ea este o potențialitate, o capacitate care pune omul la lucru, îl ajută să se exprime, să se conecteze la realitate. Specificul acestei capacități este acela că ea solicită ființa umană cu privire la un nivel de realitate la care nu avem altfel acces. Credința deschide omului orizontul realității, așa cum o face orice altă facultate. În cazul credinței însă, acest orizont este ceea ce generic se numește Dumnezeu, transcendent, realitate ultimă. Este vorba despre cea mai înaltă și mai importantă realitate la care se raportează omul, indiferent cum am reprezenta-o, fie ea Dumnezeu, fie altceva (averea, puterea, o idee etc.). Credința este o formă de cunoaștere (înțeleasă ca participare la realitate, la adevăr), de acces la un registru al realității pe care altfel îl ignorăm dacă nu este utilizată această facultate. Aplecarea omului spre ceea ce el consideră a fi realitatea cea mai înaltă (uneori spre metafizică și spre sensul ultim al lucrurilor, alteori spre ceva mai concret sau chiar inventat) este ceva înscris în ființa umană, așa cum spunea Sf. Augustin: există un gol în noi pe care nu-l poate umple decât Dumnezeu, decât căutarea lui. Sau, cum ar spune sintagma antică: dacă Dumnezeu nu ar exista, omul l-ar inventa și s-ar raporta la el, l-ar căuta. În concluzie, credința conectează ființa umană la realități dincolo de registrul de realitate la care are acces cu celelalte facultăți sau capacități ale sale. Cu o asemenea abordare nu suntem departe de definiția biblică a credinței, care ne plasează cam în aceleași coordonate: credința este capacitatea omului care îl conectează la lucruri viitoare și la lucruri care nu se văd (cf. Evrei 11:1). Pentru autorul biblic, credinţa este similară cu văzul, auzul sau gândirea. Este o facultate a fiinţei umane prin care aceasta se raportează la un anumit registru al realităţii – nevăzut, nesupus simţurilor (inteligibil), viitor sau care nu a venit în ființă încă. Ea face posibilă relaţia cu transcendentul, cu ceea ce este dincolo de fiinţa creată, cu Dumnezeu. De asemenea, credința vizează o relaţie cu subiectul divin, o relaţiei de tip eu-tu, o relaţie reciprocă de iubire. Credinţa este tocmai capacitatea omului de a se deschide spre fiinţa divină, capacitatea de a accepta o existenţă transcendentă fiinţei sale şi de a intra în dialog cu ea.

Pornind de la această definiție de lucru pentru credință, în cele ce urmează, vom analiza câteva dintre caracteristicile ei (în sprijinul acestui demers facem trimitere la câteva aspecte subliniate de autori precum P. Tillich în Dynamics of faith, Toma d’Aquino în Expositio in Symbolum Apostolorum sau W. Pannenberg în What is man?).

În primul rând, credința implică întreaga personalitate a omului. Credința este un act al personalității ca întreg, este aceea care verticalizează întreaga personalitate a omului și, prin urmare, solicită la maxim toate celelalte facultăți ale omului. Credința conectează ființa umană la realitate de așa manieră încât își pune în slujba ei toată personalitatea, toate capacitățile. O asemenea articulare arată forța credinței și în același timp riscurile ei. Fanatismul religios, de exemplu, nu este o iluzie. Credința are puterea să dea direcție omului, să-l angajeze spre anumite țeluri care pentru altcineva ar părea o nebunie. Credința reușește să-și facă aliat rațiunea (cea care articulează cu semnificații elanul credinței), sentimentele (care dau un conținut afectiv, subiectiv, credinței) și voința (care asigură mereu elanul și forța pentru acțiune). Dacă analizăm modelele biblice ale oamenilor credinței, putem ușor identifica această caracteristică a credinței ca motor al întregii personalități și al întregii vieți, care verticalizează experiența și o angajează cu toate resursele. Dacă sunt mari oamenii din Biblie, sunt așa pentru că au avut credință, adică au avut un motor care să dea constituție unei vieți pe măsură. De asemenea, dacă ne uităm la marii oameni ai istoriei, ei sunt mari pentru că au folosit credința, chiar dacă uneori scopurile lor și realitățile pe care le-au țintit nu le-au adus împlinirea sau ceea ce ei sperau ei cu adevărat.

În al doilea rând, credința are un caracter necondiționat. În raport cu realitatea ultimă, cu Dumnezeu, credința presupune un tip de totalitate, o angajare fără limite, fără condiții. Acest lucru presupune un tip de abandonare a întregii personalități către realitatea supremă spre care credința deschide ființa umană. O asemenea abandonare este acceptată pentru că ea promite un maxim de împlinire. Ca angajare totală față de realitatea cea mai înaltă, față de Dumnezeu, și ca abandonare necondiționată în fața acesteia, credința promite o desăvârșire a personalității umane, o împlinire a ei pe care omul este conștient că o poate aduce numai absolutul, Dumnezeu sau ceea ce el consideră că este superior și poartă atributele realității celei mai înalte. Dacă lucrurile stau așa, atunci credința admite și riscul maxim al damnării, al ratării și pieirii, dacă omul a mizat pe ceva care nu-i poate aduce această deplină realizare. Aici își găsește locul idolatria și eșecul ei. Când Scriptura condamnă idolatria, nu o face de pe poziții morale. Grija lui Dumnezeu cu privire la om este aceea că idolul nu oferă nimic, că este o iluzie. A face din idol realitatea ultimă, înseamnă ratare sigură, moarte. Retorica biblică cu privire la idoli și idolatrie este clară în acest sens: omul își face un idol pentru că urmărește un interes de pe urma lui, iar mecanismul care declanșează lucrurile este cel al credinței. Același lucru se întâmplă și cu idolii non-religioși pe care omul îi așază ca ținte ale experienței lor: faima, banii, averea, munca, o anumită ideologie etc. Angajarea totală a omului către realități de acest tip nu pot asigura împlinirea ființei umane, ci doar oferă iluzii. Există însă și situația simulacrului de credință, când omul se angajează față de divinitate doar formal sau în anumite limite, condiții. Cunoaștem asta din experiența tuturor religiilor, iar rezultatul este o lipsă de articulare, situația omului aflat pe cont propriu, fără repere.

În al treilea rând, dacă prin credință omul se deschide cu toată personalitatea sa către Dumnezeu sau către un idol, aceasta înseamnă că există mereu un tip de ambiguitate pe care o aduce credința. Realitatea cea mai înaltă îl atrage pe om, îi cere o abandonare necondiționată, însă, de partea ei, ea se lasă mereu așteptată și nu poate fi niciodată cucerită deplin (cel puțin în experiența umană din lume). În privința lui Dumnezeu, lucrurile sunt cu atât mai paradoxale. Dacă Dumnezeu este infinit, dacă este dincolo de putința de înțelegere a omului, atunci abandonarea totală a omului către el nu primește în schimb același lucru. Istoria poporului ales a arătat mereu drama și paradoxul credinței: Dumnezeu așteaptă să fie iubit cu toată puterea, cu toată ființa umană, iar când este vorba ca omul să se apropie de Dumnezeu i se spune că ființa divină nu poate fi văzută, că vederea lui aduce pieirea. Paradoxul credinței ne arată că ea implică un tip de certitudine (cea cu privire la existența realității ultime, care se manifestă, care ne atrage), dar și o incertitudine sau îndoială care ține de incapacitatea omului de a cuprinde această realitate, de a o înțelege sau de a ajunge în chip deplin la ea. Așadar, credința autentică admite îndoiala, admite riscuri. Centrarea pe Dumnezeu presupune o pierdere a certitudinii pe care o oferă experiența umană guvernată de celelalte facultăți și de orizontul realității pe care o putem stăpâni. Îndoiala și riscurile credinței derivă din angajarea libertății noastre, din exprimarea ei la nivelul cel mai înalt ca abandonare necondiționată a omului în fața lui Dumnezeu. În schimb, ea nu oferă certitudini, evidențe. Credința face posibilă deschiderea omului și mișcarea lui către Dumnezeu, dar nu-i dă ființei umane posibilitatea de a-l avea pe Dumnezeu în totalitate, de a se bucura de certitudinea aflării la capătul drumului. Prin natura ei, credința este capacitatea pe care omul o are, și o exersează, ca să se miște spre Dumnezeu, să se afle pe drumul spre țintă, să fie mereu angajat spre realitatea ultimă. Dacă cumva îl cucerește certitudinea finalului, atunci credința a dispărut. Exemplele biblice sunt din nou grăitoare în acest sens. Deschiderea oamenilor Bibliei fată de Dumnezeul care li s-a descoperit a însemnat o experiență cu multe oscilații, cu multe îndoieli și riscuri, cu multe necunoscute. Îndoielile lui Moise sau ale lui Ioan Botezătorul sunt exemplare, dar ele nu aduc nici o știrbire caracterului lor. Sara râde când aude că va avea un copil, însă Noul Testament ne spune că prin credință ea a născut un fiu lui Avram, că dintr-un om aproape mort ea a adus la viață un alt om.

În al patrulea rând, administrarea îndoielii, ca ceva ce însoțește mereu credința, presupune voința și curajul asumării unor riscuri, aparent nesăbuința de a juca pe o singură carte, de multe ori în ciuda evidențelor. Credința are nevoie de angajarea personalității umane într-o aventură care îi cere tărie de caracter, îi cere încredere, și disponibilitatea de a se abandona. Dumnezeul Bibliei nu oferă garanții, ci ne cere să-l credem pe cuvânt. Este vorba despre angajarea într-o relație care are la bază un caracter solid, o personalitate bine croită, verticală. Credința nu se poate exprima în mod autentic dacă omul nu are caracter, dacă nu este integru. Învățăm această lecție atât de la oamenii Bibliei, dar și de la multe exemple din istorie în care miza nu este una religioasă (avem exemple unde credința angajează oamenii cu fermitate în dedicarea unii față de alții – marile exemple de iubire din istorie – sau față de idei mărețe care au fost duse la îndeplinire). Exprimarea îndoielilor, manifestarea lor atunci când ele ies la iveală nu reprezintă un act de lașitate sau de necredință, ci o virtute, un act ce confirmă faptul că omul are credință și este pe drumul cel bun. Credința și caracterul se potențează reciproc: credința fortifică caracterul omului, îl dezvoltă, îl pune la probă și îl consolidează; omul cu tărie de caracter lasă credința să se dezvolte și îl mișcă spre idealurile ei.

În al cincilea rând, credința presupune un tip de interogație din partea omului, atât asupra realității celei mai înalte, care îl animă, cât și asupra propriei ființe, asupra propriei experiențe de angajare față de Dumnezeu. Iarăși ne este util aici modelul oamenilor Bibliei. Uneori se pare că Dumnezeu însuși încurajează această dimensiune a interogației. Ea are mereu două expresii, dinspre ambele capete. Uneori Dumnezeu intră în acțiune și face ceea ce numim testarea credinței – întinde coarda cât mai mult, ca să vadă reacția omului. Avem o sumedenie de exemple biblice în acest sens, împreună cu morala lor. Alteori omul este cel care supune analizei existența lui Dumnezeu, a prezenței și acțiunii lui în lume, a dreptății și caracterului său etc. Toate acestea nu sunt acte de nesăbuință ale omului sau chiar de blasfemie, ci fac parte din normalitatea credinței. Aceasta se clădește, se dezvoltă; ea deschide tot mai mult ființa omului către Dumnezeu, ceea ce înseamnă că omul se abandonează mai mult pe sine și acest lucru îi atinge tot mai profund corzile ființei. Întrebările credinței, acuitățile ei, analizele sunt mai mari și mai profunde la cei mai maturi pe acest drum, nu la cei aflați la început, care, de regulă, au numai certitudini. Deseori ne miră exemplul lui Ioan Botezătorul care are atâtea întrebări cu privire la Isus, deși a fost profetul care i-a pregătit calea. De asemenea, deseori ne mirăm de experiențele misticilor care îl pun pe Dumnezeu la încercare, care au întrebări cu privire la ceea ce el face. Acestea sunt luptele credinței care au mereu în față misterul tot mai profunde al realității finale în care omul se cufundă tot mai adânc. Întrebările, testele, luptele fac credința tot mai autentică pentru că acestea corespund unei experiențe care este mai aproape de capăt decât de început. Încet, încet, aceste interogații nu mai au miza de la început, miza certitudinilor, ci au de a face cu propria ființă, cu incapacitatea ei de a fi tot mai transparentă lui Dumnezeu și semenilor, idealurilor spre care ne mișcăm.

Încheiem cu o ultimă precizare. Credința este darul lui Dumnezeu. Această sintagmă trebuie înțeleasă în complexitatea realității credinței. Ea este un dar, pentru că Dumnezeu a pus în noi această capacitate de a contura ființa noastră și de a o îndrepta către el, de a-l căuta. Este un dar pentru că Dumnezeu însuși intră în acțiune și solicită această facultate a omului prin faptul că i se adresează și o pune la lucru. De asemenea, este un dar pentru că tot el este cel care o evaluează și ne lasă și nouă același drept de a pune întrebări, de a evalua, de a pune la probă. Credința se realizează prin afirmarea libertății noastre, prin decizia de a ne îndrepta spre Dumnezeu, în ciuda incapacității noastre de a-l înțelege în totalitate. Ea oferă capacitatea şi disponibilitatea de a accepta autoritatea cuvintelor lui Dumnezeu şi faptul că ele se împlinesc în datele istoriei umane; disponibilitatea şi capacitatea de a le asuma personal, de a le întrupa. Credința are la bază încrederea omului în persoana divină, încredere confirmată în relaţia personală a omului cu Dumnezeu.

Minunea credinței este că ea lucrează în om chiar și atunci când el nu-și asumă explicit această facultate, la fel cum se întâmplă uneori și cu alte capacități puse de creator în ființa sa. Minunea este cu atât mai mare atunci când vezi oameni care și-au conturat caractere și personalități puternice, iar credința este cea care dinamizează ființa lor spre scopuri, idealuri, și valori, fie ele și trecătoare, dar nobile.

Dănut Jemna, Konstanz, iunie 2017

I. Crezul Crestin – Prezentare

I. Crezul Crestin – Prezentare

Prelegeri pe crez

Biserica Străjerul 2017

Ne propunem să schițăm cadrul unei serii de prelegeri asupra crezului creștin. Mai întâi ne dorim o așezare în context a unui asemenea exercițiu, apoi încercăm să vizualizăm tema prin apelul la o imagine pe care ne-o oferă teoria cunoașterii științifice.

O serie de predici pe crez ar putea părea un demers care contrastează cu spiritul epocii. Se vehiculează deja de ceva vreme termeni precum cel de post-adevăr sau cel de post-creștinism. Cum s-ar putea plasa un creștin într-un asemenea cadru? Ce presupune asta pentru identitatea și misiunea creștină? Dacă adevărul este relativ, cum îl mai poți comunica fără să fii acuzat de radicalism și fundamentalism? Are dreptate J.L. Marion când ne propune o logică a comunicării ca dialog, ca exercițiu de plasare la masa mai multor adevăruri? Ar însemna asta o renunțare la identitatea creștină sau mai degrabă un efort suplimentar de însușire a ei și capacitatea de-a o pune în dialog cu alte oferte religioase și filosofice?

În dinamica oricărei comunități, este important efortul de a relua, de a actualiza fundamentele credinței creștine. Acest aspect este important și astăzi, indiferent de provocările pe care le oferă societatea. Raportarea la repere, la fundamente este un exercițiu legitim, bun, necesar. Maniera în care se realizează acest demers la nivelul unei comunități poate fi o problemă pentru că există riscul de a încremeni, de a patina într-un demers al reluării mecanice a unor lucruri din trecut, care să nu aibă nici o legătură cu prezentul. De asemenea, există riscul acomodării la spiritul epocii, de a răspunde ispitei plasării confortabile în context, fără un efort, uneori dureros, de a asuma și afirma identitatea creștină.

Impactul unei serii de prelegeri asupra crezului trebuie calibrat corespunzător. Nu ne putem aștepta la mai mult decât trebuie. În principal, vorbim despre funcția liturgică a proclamării, nu despre un studiu analitic. Reluarea fundamentelor în context liturgic, la predică, poate avea impact în sensul unei adeziuni, al reîmprospătării convingerilor, al dedicării creștine. În contextul adunării credincioșilor laolaltă, în icoana zilei de apoi, rostirea și explicarea crezului joacă un rol identitar puternic, care vizează coeziunea și forța comunității unite în jurul lui Cristos.

Un studiu pe crezul creștin poate fi asumat ca parte a evaluării și asumării identității creștine, la nivel comunitar și personal. Identitatea creștină este o realitate dinamică. Presupune un efort constant de preluare a unui conținut de la înaintași, utilizarea acestuia în contextul experienței creștine a unei comunități locale și efortul de a-l da mai departe generațiilor care vin. Acest proces complex poate fi analizat cu ajutorul modelului epistemologic al lui I. Lakatos numit program de cercetare.

Un program de cercetare este un construct dinamic ce ne ajută să înțelegem cum se realizează cunoașterea științifică într-un anumit domeniu. În esență, un program de cercetare admite două elemente componente: un nucleu dur și o manta sau o centură protectoare. Nucleul este reprezentat de un set de principii, teorii sau ipoteze generale care s-au consacrat ca adevăruri ce stau la baza cunoașterii. Mantaua este o realitate dinamică și elastică pentru că ea cuprinde ipoteze și teorii particulare, probleme noi sau întrebări complexe. Dinamica programului presupune atât evoluții la nivelul nucleului (care sunt rare și implică o anumită coerență a unui tip de progres al cunoașterii), cât și la nivelul centurii (unde lucrurile sunt mai mobile și mai variate).

Identitatea creștină poate fi imaginată după modelul unui program de cercetare. Vorbim despre un nucleu dur care reprezintă adevărurile fundamentale ale credinței creștine. O parte dintre acestea sunt sistematizate în crez. Nucleul a cunoscut o evoluție în timp, ca urmare a efortului Bisericii de a înțelege revelația biblică, dar și ca răspuns la diverse provocări. Acest nucleu reprezintă miezul identității creștine, adevăruri la care nu se poate renunța fără a compromite identitatea creștină (un exemplu de adevăr din nucleul dur îl reprezintă trinitatea, iar altul este întruparea Fiului lui Dumnezeu). Centura protectoare poate fi reprezentată de elementele de dinamică ce țin atât de diversitatea tradițiilor creștine (elemente identitare confesionale), dar și de raportul cu contextele sociale, culturale și istorice în care s-a manifestat identitatea creștină. Sub raport identitar, provocarea cea mai mare a comunităților creștine a fost aceea de a menține în echilibru cele două dimensiuni: stabilitatea nucleului dur și elasticitatea centurii protectoare. Problemele au apărut în momentul în care, în definirea și exprimarea identității creștine, nucleul dur este uitat, devine o entitate moartă, fără forță predictivă. În asemenea condiții, comunitatea creștină se definește prin lucruri secunde, particulare, contextuale și este condamnată să se reinventeze mereu. De asemenea, diversitatea tradițiilor creștine se transformă într-o diversitate bolnavă, pentru că vorbim despre mai multe biserici și nu de una; lipsește convergența și spiritul unității, în favoarea concurenței, a disputelor pentru întâietate și dominare. În mod normal, dincolo de diversitatea tradițiilor creștine, ceea ce dă identitate este nucleul dur, care este același pentru toți, dincolo de modul în care acesta este pus la lucru în diverse contexte istorice și sociale.

Sarcina evaluării și asumării identității creștine presupune efortul de a distinge între cele două dimensiuni, munca de a prelua de la înaintași adevărurile credinței creștine (și de a le da locul și valoarea cuvenite de nucleu dur) și apoi de a le pune la lucru în contextul particular al experienței unei comunități locale (în contextul socio-istoric particular, dar și în contextul tradiției creștine din care face parte). Deși este important exercițiul analizei adevărurilor ce compun nucleul dur, a istoriei formulării acestora și a modului cum au fost folosite de biserică, acest lucru nu se poate realiza într-o serie de prelegeri despre crez. Mai degrabă, ne putem orienta spre enunțarea acestor adevăruri și spre sublinierea unor elemente structurale importante ale contextului nostru pentru a putea identifica modalități prin care crezul creștin își dovedește eficiența lucrătoare.

Dănuț Jemna, septembrie 2017

Credinta si Crezul Crestin

Credinta si Crezul Crestin

In perioada septembrie-decembrie 2017 în Biserica Străjerul va fi prezentată o serie de predici pe tema credinței și a crezului creștin.
În abordarea acestei tematici, dl Dănuț Jemna își propune să pună accent pe punctele de forță din tradiția bisericii și să analizeze cum funcționează aceste puncte în raport cu dilemele omului actual.
Acest itinerariu va debuta mâine, duminică, 10 septembrie 2017, cu o prezentare generală a coordonatelor seriei de predici.


Vă așteptăm cu drag pe toți cei care doriți să vă închinați lui Dumnezeu împreună cu noi și care sunteți interesați să meditați asupra crezului creștin!

Ne întâlnim pe str. Vânători nr 6, dimineață de la ora 10!