Ascultarea

Ascultarea

Virtutea ascultării este un subiect delicat pentru creştinul contemporan. Modernitatea se naşte cu o instinctivă neîncredere faţă de orice tip de autoritate, îndeosebi faţă de cea religioasă. Procesul a fost dus mai departe spre lumea cea nouă în care trăim astăzi, o lume a omului amputat, fără rădăcini, care nu-şi mai revendică nici o moştenire şi nici nu se gândeşte să lase un conţinut urmaşilor săi.

Într-un asemenea context, tema ascultării este cu atât mai importantă şi necesită o actualizare a înţelegerii ei pentru epoca în care trăim. De obicei, tema ascultării este tratată în manualele de spiritualitate şi vizează predominant viaţa monahală. În aceste lucrări transpare ceva din atmosfera medievală a ascultării, care priveşte o lume patriarhală în care tradiţia este foarte puternică iar societatea este ierarhizată. Este relativ uşor să vorbeşti despre ascultare în datele unei asemenea lumi, iar pârghiile pe care comunitatea le poate folosi pentru realizarea ascultării sunt multiple şi la îndemână. Abordările mai noi din manualele despre disciplinele spirituale sunt puternic influenţate de abordarea sociologică a problemei şi au ca miză în special realizarea unor relaţii bune între membrii comunităţii, de la cea restrânsă a familiei, până la cea lărgită a Bisericii, a locului de muncă, şcolii, cartierului sau oraşului. Practic, ascultarea s-a mişcat spre o formă de disciplină comunitară care corespunde aşteptărilor şi cutumelor omului modern de a realiza binele comun, viaţa civică, respectul pentru celălalt, bunul simţ. Ruptura ascultării de planul religios şi de Biserică conduce la o permanentă resemnificare a conceptului în raport cu slăbiciunile şi orizonturile fiecărei epoci istorice.

Lectura şi analiza Scripturii ne solicită la o perspectivă aprofundată asupra temei ascultării, cel puţin prin câteva exemple din VT şi din NT, caz în care ascultarea are caracter hotărâtor pentru destinul unui om, al unei acţiuni sau al unei naţiuni. Sunt emblematice ascultarea lui Avraam şi neascultarea regelui Saul, de pildă. Avem de a face, pe de o parte, cu un exemplu pozitiv, care este calificat de Scriptură drept credinţă şi, pe de altă parte, cu unul negativ, care are ca rezultat ratarea unui destin, cu efecte negative puternice şi de lungă durată în viaţa unei familii şi a unui popor. Aceste exemple ne arată care sunt implicaţiile ascultării şi care sunt exigenţele lui Dumnezeu în această direcţie. În NT avem ca exemplu ascultarea Mântuitorului, ca un model universal care transcende condiţiile socio-istorice şi ne atrage atenţia asupra unicei posibilităţi de a fi pe calea credinţei şi de a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Prin aceste exemple, Scriptura ne arată că ascultarea este mai mult decât o exigenţă morală, formativă sau o clauză contractuală între două părţi.

Pentru a înţelege mai mult despre ascultare este important să analizăm natura acesteia în iconomia lui Dumnezeu şi ce a însemnat ascultarea Fiului în lucrarea Sfintei Treimi. Studiul Scripturii ne indică la tot pasul că lumea este o realitate relaţională şi că la nivelul creaţiei viaţa este posibilă pentru că există atât relaţii simetrice, cât şi relaţii asimetrice. Cea mai importantă relaţie asimetrică este cea între creaţie şi creator, între Dumnezeu şi om. Dumnezeu este sursa vieţii, este cel de la care vin toate, prin care sunt toate şi spre care se îndreaptă toate într-o dinamică a unei relaţii pe care el o iniţiază constant către creaţia sa. Răspunsul natural al omului la această dinamică ia forma unei relaţii asimetrice, pe verticală, care distinge între statutul creatorului şi al creaturii. Ascultarea faţă de Dumnezeu nu este un capriciu divin şi nici o determinare naturală a omului, ci ţine de asumarea statutului de fiinţă creată, care nu are viaţa în sine, ci participă la viaţa care vine din Dumnezeu; ţine de asumarea statutului de fiinţă care nu este perfectă, ci se dezvoltă şi creşte spre perfecţiune. Acest destin al perfecţiunii înseamnă unirea cu Dumnezeu într-o relaţie constantă cu el care păstrează distanţa dintre creat şi necreat şi dimensiunea participativă a fiinţei create la Dumnezeu. Pentru atingerea acestui obiectiv al unirii cu Dumnezeu, lumea şi relaţiile la nivelul creaţiei presupun nu numai simetria relaţiilor pe orizontală, ci şi asimetria lor pe verticală. Exigenţa creşterii şi dezvoltării ne aduce în prim plan tema ascultării faţă de Dumnezeu, precum şi ascultarea la nivelul relaţiilor dintre oameni: între copii şi părinţi, elevi şi profesori, maeştri şi discipoli etc. Ascultarea este o dimensiune constitutivă a fiinţei create, atât în raport cu Dumnezeu, cât şi cu sine.

Căderea omului în păcat a însemnat o fractură în plan relaţional, atât cu Dumnezeu, cât şi la nivelul fiinţei create. Asimetria a devenit mobilul distanţelor, sfâşierilor şi luptelor dintre oameni, dintre om şi întreaga lume creată, dintre om şi Dumnezeu. Refacerea relaţiei omului şi a lumii cu Dumnezeu în persoana lui Christos trebuie înţeleasă la acest nivel. Ascultarea Fiului este reaşezare normală a omului faţă de Dumnezeu, ca un act personal în care sunt asumate datele obiective, naturale ale fiinţei create de a trăi în totală dependenţă de creator. În ascultarea şi spunerea totală a lui Christos faţă de Tatăl şi faţă de Duhul Sfânt nu avem un act de obedienţă, de limitare sau de anulare a libertăţii omului. Dimpotrivă, asistăm la experienţa unui om autentic care trăieşte autentic în relaţie cu Dumnezeu. Ascultarea califică viaţa şi statutul omului care îşi asumă să fie ceea ce a fost făcut să fie, care este în totală concordanţă cu substanţa fiinţei sale. Chiar şi în condiţiile căderii, omul şi lumea utilizează relaţiile asimetrice şi ascultarea pentru a defini condiţiile minimale ale unei existenţe care să lase loc convieţuirii între oameni şi progresului.

Nu este întâmplător faptul că spiritualitatea creştină pune un accent atât de mare pe ascultare. Pentru creştin, ascultarea este un act de libertate şi de consecvenţă cu coordonatele propriei fiinţe pe care le redescoperă şi le pune în valoare în Biserică, acolo unde se arată omul restaurat, reaşezat pe direcţia destinului său. Aparenta lipsă de normalitate a ascultării, conflictele şi ispitele pe care le aduce sunt date, pe de o parte, de condiţiile existenţei căzute din lume şi, pe de altă parte, de procesul dublu în care este angajat omul în lume: de renunţare la modul ratat de viaţă adus de păcat; de însuşire şi de progres în modul de viaţă al omului restaurat care este actualizat în lume din Christos prin lucrarea Duhului Sfânt.

Experienţa recentă a lumii moderne ne indică o serie de semnale îngrijorătoare cu privire la ascultare şi la modul în care creştinii şi oamenii în general se raportează unii la alţii în relaţii. Despre aceste lucruri, despre o asemenea degradare, Scriptura atenţionează profetic: oamenii nu vor avea respect unii pentru alţii, copiii nu vor asculta de părinţi, tinerii nu vor ţine cont de cei în vârstă şi de experienţa lor etc. Creştinii şi Biserica nu scapă de aceste influenţe, astfel că lipsa de smerenie, neascultarea, contestarea liderilor, reflexele de a reacţiona la orice tip de relaţie asimetrică sunt realităţi cu care creştinismul contemporan se confruntă din plin. Dintre toate acestea, atrage atenţia în special relaţia dintre copii şi părinţi, ascultarea copiilor şi maniera în care părinţii înţeleg să gestioneze poziţia lor faţă de proprii copii. Această relaţie este fundamentală în creştinism din cel puţin două motive: pe acest teren se asigură continuitatea moştenirii creştine; în acest spaţiu se califică poate cel mai bine autenticitatea întrupării credinţei creştine în lume.

Scriptura este foarte atentă cu privire la relaţia dintre copii şi părinţi şi are de spus foarte multe în această privinţă pentru ambele părţi. Termenul biblic de ascultare înseamnă supunere, acceptare, răspunsul omului care îşi asumă relaţia asimetrică, care vizualizează importanţa relaţiei şi statutul celor două părţi. Ascultarea copiilor de părinţi vizează normalitatea vieţii umane, ţine de ceea ce este drept (dikaios), adică exprimă conformitatea cu intenţia lui Dumnezeu şi cu destinul omului şi este ceea ce îi place lui Dumnezeu (conf. Col. 3:20). Ascultarea este ceva just, propriu fiinţei omului, este o expresie a legii naturale. În creştinism, această lege este calificată de revelaţia biblică prin aceea că binele este ca copiii să asculte de părinţii lor în Domnul (conf. Efeseni 6:1). Rezultatul natural al ascultării, care este în acord cu raţiunea de a fi a omului, este devenirea copiilor în bine, este propriul lor bine, împlinirea şi viaţa lungă pe pământ, continuitatea şi stabilitatea (conf. Efeseni 6:3). Termenii biblici pentru consecinţele ascultării şi neascultării copiilor de părinţi sunt binecuvântarea şi blestemul (conf. Deuter. 27:16): „Pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său, şi nesocoteşte ascultarea de mamă, îl vor scobi corbii de la pârâu şi îl vor mânca puii de vultur” (conf. Prov. 30:17).

Pentru ca relaţia de ascultare să nu aibă un singur sens şi să nu degenereze, Scriptura le cere părinţilor să nu îi provoace pe copiii la mânie, adică să nu le producă resentimente, să nu îi facă să se revolte şi să refuze ascultarea, ca să nu ajungă astfel la descurajare şi la deznădejde cu privire la viaţa lor (conf. Col. 3:21). Dimpotrivă, părinţilor Scriptura le cere să îşi crească copiii în disciplina şi educaţia inspirate de Domnul (Efeseni 6:4). Înţelepciunea şi grija părinţilor trebuie să îşi găsească loc în relaţiile asimetrice cu copiii lor şi acestea se traduc în disciplină şi formare. Iar pentru a avea loc formarea, devenirea în bine, copiilor li se cere ascultarea. Limpezimea acestei ecuaţii biblice nu poate fi atacată de nimeni, însă ea este deseori invalidată practic. Spiritul de revoltă al copiilor este alimentat nu numai de o lume care refuză sistematic ascultarea, ci şi de părinţi creştini care ei înşişi nu trăiesc în ascultare de mai marii lor şi de Dumnezeu. Viciul neascultării aduce neascultare. Modelul omului care trăieşte în disciplină şi educaţie nu garantează neapărat ascultarea în copiii lor, dar este condiţia necesară, fără de care nu există acoperire în asumarea responsabilă a statutului de părinte. Aici se asigură baza sănătoasă a familiei creştine şi, mai departe, a Bisericii în istorie.

Iaşi, 31 octombrie 2010

Comments are closed.