Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Author: Irina Macoviciuc

Partea Diavolului – Denis de Rougemont

Partea Diavolului – Denis de Rougemont

Anul universitar 2014-2015 se încheie pentru grupul de lectură cu studiul cărţii Partea Diavolului. Scriitorul elveţian Denis de Rougemont este cel care, în anul 1942, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, îşi asumă responsabilitatea de a scrie despre diavol şi despre formele în care se prezintă acesta în lumea secolului XX. La prima vedere, potrivit titlului, conţinutul cărţii pare să trimită la imaginarea unui diavol care locuieşte în infern, la descrierea adversarului pe care îl putem recunoaşte în acţiunile catalogate deja ca rele sau păcate: furt, minciună, crimă, profanare, blasfemie, viciu etc. În realitate, mesajul cărţii se îndreaptă spre demascarea diavolului implicat în vieţile noastre prin surprinderea lui în formele cele mai puţin previzibile sau perceptibile. Vorbim despre o abordare diferită de prezentările comune atribuite demonului, prin faptul că autorul nu îşi propune să trezească în cititor spaima iadului sau să inducă frică şi oroare în faţa diavolului. Scopul cărţii pare să fie mai mult o prezentare a variantelor contemporane ale satanei, a modului în care acesta se face prezent unui public ce pare să îl neglijeze, să nu mai creadă în existența sa reală.

Prin expunerea sa, autorul analizează numeroase evenimente ale societăţii moderne, în general, şi ale individului, în particular. Ne este prezentată odenis-de-rougemont-partea-diavolului lume ce se confruntă de mai bine de jumătate de secol cu filozofia nietzschiană, care susţinea „moartea lui Dumnezeu” şi care, de asemenea, renunţa să mai creadă în existenţa unui diavol. Pentru omul contemporan, diavolul este redus la o expresie mitică, la o poveste sau la o iluzie. În acest context, omul de astăzi este îndreptăţit să-şi formuleze diferite întrebări cu privire la acest subiect: Există sau mai există diavolul? Dacă există, sub ce formă se prezintă în zilele noastre? Mai credem sau e nevoie să credem în diavol? Cei care vor citi această carte vor putea înţelege că, de fapt, ascunderea aparentă a acestuia reprezintă una dintre tehnicele de care se foloseşte pentru a ne ispiti şi vor mai putea să observe care este partea diavolului în parcursul istoriei.

Prima din cele cinci părţi ale cărţii tratează această problemă a omului modern care își pune problema existenţei sau absenţei diavolului în lume. Ca parte introductivă este folosit un citat al unui poet francez modern, Charles Baudelaire, care îşi expune propria viziune despre diavol şi pe care Denis de Rougemont o denumeşte ca prima lui scamatorie: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Şi acest lucru este evident în atitudinea omului contemporan care vede în Dumnezeu doar un personaj istoric, o reprezentare vagă a acestuia printr-o icoană din Evul Mediu, iar prezenţa diavolului este asociată cu aceeaşi imagine medievală: „a celui cu coarne roşcate şi coadă lungă”. Diavolul este un mit, şi pentru a demonstra credibilitatea acestei afirmaţii s-au găsit suficiente argumente. Este o poveste care s-a născut odată cu dualismul ce a caracterizat Antichitatea, începând cu poporul evreu, cel care l-a inventat pe baza unor legende. Povestea continuă cu vrăjitoria din Evul Mediu, dar pare să se încheie la începutul Epocii Moderne. Datorită acestor proiecţii culturale şi istorice tradiţionale, omul de astăzi refuză să creadă că, într-adevăr, diavolul există. Partea Diavolului poate fi văzută prin această coordonată, anume că a reuşit să-l păcălească pe om de absenţa sa, pentru ca astfel să poată acţiona mai departe, folosindu-se de alt context.

Depăşirea concepţiei de mit se poate face print-o abordare creştină, cu o viziune biblică asupra diavolului. Astfel ajungem să credem că el – îngerul care şi-a pierdut scopul de a trăi prin relaţie cu Dumnezeu, menirea de a pune omul în legătură cu divinitatea – trebuie văzut personificat şi nu ca un amestec de idei sau concepţii. Pierzându-şi locul cuvenit, „căzut dintru cele veşnice, căzut dintru fiinţă, din A fi, el vrea să aibă” şi acest lucru nu va putea fi rezolvat niciodată, pentru că pentru „a avea şi a poseda ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este”. Din această cauză, este caracterizat de dorinţa şi gelozia nestăpânită de a ne câştiga pe noi şi de a câştiga lumea.

Cea de-a doua scamatorie a diavolului, privită în raport cu contextul istoric al apariţiei cărţii, se referă la conducătorul sistemului politic totalitarist din acea vreme. Modul prin care acţionează diavolul la acest nivel este să-i facă pe oameni să creadă că el este pur şi simplu Adolf Hitler. Nu face altceva decât să ne ducă în eroare în privinţa dimensiunii sale reale. La drept vorbind, dacă asocierea lui Hitler cu diavolul sau anticristul ar fi fost credibilă, atunci eliminarea răului din lume s-ar fi produs mult prea uşor odată cu îndepărtarea sistemului nazist şi suprimarea dictatorului. Într-adevăr, nu se poate nega aspectul satanic vizibil în principiile conducătorului, dar asta nu echivalează cu prezenţa diavolului în persoană. Nu este decât o iluzie comună care ne împinge să credem că anumite acte omeneşti sau anumite persoane răufăcătoare constituie răul în sine.

Nu poate fi trecut cu vederea nici capitolul care vorbeşte despre Pactul cu diavolul. Subiectul acestuia porneşte de la ideea că omul se defineşte prin libertatea pe care o are. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a primit puterea de a crea, de a alege. Avem posibilitatea de a crea printr-un act al voinţei noastre. Potrivit libertăţii, putem crea urmând ordinea Creaţiei, ceea ce înseamnă îndreptarea spre Bine, Adevăr şi Frumos. În același timp, putem să ne răzvrătim şi să ne opunem acestei ordini, şi prin asta să denaturăm. Această îndreptare în sens opus autorul o numeşte „trişarea Ordinii” sau pactul cu diavolul. Pentru a ilustra mai bine înţelesul acestei expresii, este făcută o analogie cu urcarea pe un munte. Atâta timp cât eşti pe munte, ai posibilitatea ca în fiecare moment să alegi să continui să urci sau să te îndrepţi în sens invers, să cobori. Urcarea reprezintă efortul de a te menţine în legătură cu ordinea, de a te păstra în adevăr şi de a-ţi spori libertatea. Pentru asta este însă nevoie de un efort susţinut, de propria participare la progres, răsplătite cu deschiderea tot mai largă a orizontului. Pactul cu diavolul, în aceşti termeni, reprezintă coborârea sau căderea în gol. În acest caz, nu mai este necesar niciun fel de participare sau efort personal, tot ce trebuie să faci este să te laşi în voie. E uşor şi tocmai asta atrage; e însă pierdută posibilitatea de a mai fi pe munte, cu alte cuvinte, libertatea de a mai alege.

Diavolul dă în cărţi atunci când eşuează să se instaleze în noi prin mijloace mai rafinate. Apelează la o cale clandestină: la magie, vrăjitorie sau ghicirea viitorului. Partea diavolului aici e să producă o confuzie a categoriilor noastre morale, împiedicând omul să înţeleagă că nenorocirea sau nefericirea pe care le are nu înseamnă neapărat răul şi că fericirea sau succesul nu e tot una cu binele. De multe ori, ceea ce omul înţelege prin rău poate fi considerat un mijloc de care se foloseşte binele. Pe lângă faptul că ghicitoarele în cărţi reduc binele şi răul la succes şi insucces, ele ne ajută să devenim iresponsabili, prin crearea unui destin, anulându-ne în acest fel gândul că omul poate contribui prin libertatea pe care o are la construirea destinului.

Legat de fuga omului de responsabilitate, autorul precizează că această dorinţă a noastră se vede cel mai bine la nivelul maselor de oameni. În mulţime, se observă fenomenul de depersonalizare, pentru că aici nu mai există răspuns individual pentru că nu mai există persoană răspunzătoare. Masele de oameni sunt spaţiul ideal pentru cei care doresc să fie stimulaţi, pierzându-se pe ei înşişi în favoarea anonimatului: „Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei înşişi, de ei şi de vocaţiile lor.”. Dorinţa de a nu mai fi răspunzător reprezintă o tehnică străveche de ispitire a diavolului. A stat la baza primei ispitiri din Eden. El este cel care a încercat să-i facă pe primii oameni să creadă că ei nu sunt răspunzători, că nu există judecător şi că pot să pună la îndoială autoritatea supremă. Atât Adam, cât şi Eva, prinşi asupra faptului împlinit încearcă să se dezvinovăţească, spunând că altcineva este vinovat; fug de recunoaşterea greşelii lor. Se ascund printre arbori – în mulţime – adică acolo unde pot spune cu uşurinţă că altcineva a fost vinovat.

Cu toate că fiecare capitol este reprezentativ pentru epoca noastră, autorul aduce în discuţie şi un subiect care pare să fie specific în mod exclusiv pentru această perioadă: vorbim despre Plictiseală, sentiment modern. Şi aici nu este vorba despre starea de spleen, de dezolare regăsită în poeziile simboliste, ci se referă la din ce în ce mai des utilizata frază: „Nu ştiu de ce trăiesc…” – lipsa unui sens al vieţii, unui scop pentru care merită să trăieşti. Cum intervine diavolul în acest caz? Exact prin ceea ce aminteam mai înainte: prin dorinţa fiecăruia de a fugi de propria persoană şi astfel prin pierderea sau negarea vocaţiei. Refugierea în plictiseală pare să fie mai suportabilă decât acceptarea vocaţiei personale. Ca soluţie practică pentru întrebarea: „Ce trebuie să mai fac, nu mai am interes pentru nimic?”, filozoful Kierkegaard propune practicarea în modul cel mai serios a principiilor creştine. Explicaţia pe marginea acestui răspuns merită citată aici: „Căci este limpede că acest efort, dacă este sincer, vă va introduce iarăşi în realitate, acolo unde se manifestă adevăratele conflicte, unde apar liniile de forţă ale vieţii spirituale sau morale, acolo unde drama vocaţiei se precizează imediat; nicio secundă de plictiseală nu mai e cu putinţă. Şi atunci vă veţi plânge că nu aveţi decât o singură viaţă.”

Ultima parte a cărţii vine să ne spună că, dincolo de existenţa diavolului, avem nevoie să credem în Dumnezeu. Să sperăm că nu diavolul este cel care reprezintă adevărata realitate şi că sensul ultim este Dumnezeu, Binele. Se poate lupta împotriva diavolului, iar suferinţei produse în această luptă i se poate opune cântecul către Albastrul Cerului. Exorcizarea diavolului cere efortul nostru de a participa la victoria deja obţinută în Cristos prin asumarea libertăţii personale („Nu există ordine adevărată decât în libertate. Nu există libertate decât la oamenii care-şi realizează voinţa şi care o slujesc”), devenind astfel o persoană răspunzătoare, precum afirmă de Rougemont: „în realitate, demonul nu poate fi exorcizat decât în tine însuţi”.

                                                                                                   Autor: Anca Piscuc

Concert Ansamblul de copii “Allegretto”

Concert Ansamblul de copii “Allegretto”

Afis-Concert-7-iunie-2015

Biserica Străjerul vă invită la cea de-a V-a ediție a Concertului vocal – instrumental susținut de Ansamblul de copii ”Allegretto” al bisericii.

Îm program veți putea asculta lucrări din repertoriul clasic și universal, interpretate vocal și instrumental (vioară, blockflote, pian, chitară, flaut, instrumente de percuție), sub coordonarea dirijorului Livia Boicu.

Vă așteptăm cu mic, cu mare să îi încurajăm pe copii și pe coordonatorii lor pentru munca pe care o fac în proiectul muzical al bisericii.

Intrarea este liberă.

Locație: Biserica Străjerul (Str. Vânători 6, Iași)
Ora: 18.00

Cuvântări teologice – Grigorie de Nazianz

Cuvântări teologice – Grigorie de Nazianz

Sf. Grigorie de Nazianz (aprox. 329 – 390 A.D.), cunoscut și sub numele de Grigorie Teologul, este alături de Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Vasile cel mare un important apărător al credinței creștine din secolul IV. Acesta s-a format atât ca teolog, cât și ca bun cunoscător al filozofiei grecești, în școlile din Cezareea Capadociei (aici îl întâlnește pe Vasile cel Mare, alături de care leagă o strânsă prietenie), Cezareea Palestinei, Alexandria și Atena. Unul din meritele sale ca teolog și apărător al credinței este acela că s-a dedicat luptei îndârjite de a forma și păstra învățătura creștină despre Dumnezeu în unitatea și Treimea Sa, într-un context destul de sensibil pentru Biserică. În secolul IV, erezia ariană își găsea o nouă formulă în lucrările marelui învățat Eunomie. Această doctrină se infiltra cu dibăcie în interiorul Bisericii. Teza fundamentală a acestei erezii susține că persoana a doua a Treimii, Hristos, este o creatură, că există un unic Dumnezeu care este Tatăl. De asemenea, eunomienii afirmau că omul poate cunoaște pe Dumnezeu așa cum el însuși se cunoaște și că omul poate exprima pe Dumnezeu prin limbaj, cu ajutorul ideilor. Tot în acest context tulbure prin care trecea Biserica se remarcă și erezia pneumatomahă, o învățătură care nega dumnezeirea Duhului Sfânt. Într-un asemenea context, Sf. Grigore de Nazianz rostește public aceste Cuvântări, cel mai probabil în anul 380, la Constantinopol, un oraș mare, cu piețe publice, spectacole, sărbători etc. Aceste cuvântări teologice au avut rolul să reașeze învățătura creștină în adevărul ei, Sf. Grigorie de Nazianz analizând și desființând fiecare teză a eunomienilor și pneumatomahilor.

Acest Părinte observă că ereticii aduceau texte din Scriptură care, la prima vedere, păreau să nege divinitatea Fiului și a Sfântului Duh. Autorul cuvantari-teologiceCuvântărilor ne învață să găsim viciile de interpretare sau de logică ale ereticilor, faptul că foloseau Scriptura ca paravan pentru tezele lor gata făcute și fără un real suport biblic. Un text important pe care era fundamentată erezia eunomiană este cel din Proverbe: “Domnul m-a zidit începutul căilor lui, spre lucrările lui”. Pe baza acestui text, eunomienii au tras concluzia că Fiul este o creatură, deoarece, zic ei, aici scrie clar că Fiul a fost zidit, adică este făcut, creat. Răspunsul Sfântului Grigorie de Nazianz este construit pe următoarea logică: textele din Scriptură în care este menționată și cauza lucrurilor trebuie să le atribuim naturii omenești a lui Hristos, iar textele în care nu este menționată cauza lucrurilor trebuie să le atribuim naturii sale dumnezeiești. Mergând pe această logică, este clar că acest text se referă la umanitatea lui Hristos.

Un alt suport folosit de eunomieni pentru demonstrarea caracterului de creatură a Fiului este titulatura de rob dată de Scriptură lui Hristos. Răspunsul Sf. Grigorie de Nazianz vizează dimensiunea soteriologică, a mântuirii. Hristos s-a făcut rob pentru folosul și mântuirea noastră și că nu există nimic mai înalt decât această umilință prin care Hristos s-a unit cu omul, aducându-i acestuia posibilitatea îndumnezeirii.

Un alt text preferat de eunomieni este din evanghelia după Ioan: “Fiul de la sine nu face nimic, dacă nu vede pe Tatăl făcând”. Interpretarea eunomienilor este simplă: Fiul este inferior Tatălui pentru că mimează lucrarea lui și nu are nici o putere în sine. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că acest text arată voința identică a Fiului cu Tatăl, că toate acțiunile întreprinse de Fiul sunt în acord cu voia Tatălui și că desăvârșirea lor este egală.

Tot în același demers de a demonstra faptul că Fiul este o creatură, eunomienii utilizau argumentul sfârșitului împărăției lui Hristos pe baza următorului text : “Căci trebuie ca el să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele sale.” Greșeala eunomienilor, spune Sfântul Grigore, se referă la faptul că, deși eunomienii erau conștienți de eternitatea împărăției lui Dumnezeu, căci Scriptura lămurea acest lucru, ei nu interpretau corect expresia “până când”. Este clar că este o formulă referitoare la timp, dar care nu exclude ideea de continuitate, de viitor.

În ceea ce privește discursul împotriva ereziei pneumatomahe, Sf. Grigorie de Nazianz spune că Duhul Sfânt nu trebuie considerat un accident sau o energie a Tatălui, ci o persoană distinctă, care are aceeași natură cu Tatăl. Duhul Sfânt nu poate să lipsească din dumnezeire, deoarece acesta este prin însăși persoana sa sfințenia, care nu ar putea lipsi din dumnezeire. Unitatea ființială a celor trei persoane dumnezeiești nu poate fi fracționată. Ființa lui Dumnezeu rămâne una, dar este în trei ipostasuri diferite. Denumirile pe care le utilizăm pentru persoanele din Treime vin din proprietățile lor ipostatice, din caracteristicile unice ale celor trei persoane care intră în relație una cu alta. Astfel, una dintre persoane are atributul de nenăscută și primește numele de Tatăl; alta este născută și primește numele de Fiul; cea de a treia este purceasă și primește numele de Duh Sfânt. În acest mod s-a păstrat, pe de o parte, unitatea ființială, iar, pe de altă parte, distincția dintre persoane. Frumusețea acestor cuvântări rezidă în măiestria sfântului Grigorie de Nazianz de a exprima în cuvinte, atât cât a fost posibil, taina unității ființei dumnezeiești și distincțiile ce apar la nivelul persoanelor Sfintei Treimi.

Autor: Emanuel Pintilii

Sfânta Treime sau la început a fost iubirea – Dumitru Stăniloae

Sfânta Treime sau la început a fost iubirea – Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae (16 Noiembrie 1903, Brașov – 5 octombrie 1993, București) este o personalitate importantă a teologiei românești. De-a lungul timpului acesta s-a remarcat prin calitățile sale excepționale de profesor, teolog, traducător, preot, publicist. Un factor important care a contribuit la dezvoltarea unei personalități atât de complexe este reprezentat de educația și formarea continuă ce a urmat studiilor superioare în facultățile din Berlin, Munchen, Atena, Paris. Prin dedicarea și munca sa, Dumitru Stăniloae ne-a lăsat o vastă operă teologică. Dintre lucrările sale menționăm: Teologia dogmatică ortodoxă, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Isus Hristos sau restaurarea omului, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea etc. De asemenea, prin munca sa, avem astăzi tradusă în românește celebra culegere de texte Filocalia, scrisă de pustnicii și monahii creștini din sec. IV – XV.

În toate lucrările prof. D. Stăniloae se poate observa că există o linie de forță care încheagă gândirea sa teologică. Este vorba despre învățătura despresfanta_treime_sau_la_inceput_a_fost_iubirea Sfânta Treime. Autorul așează în centrul gândirii creștine taina Sfintei Treimi, pe care o prezintă atât conceptualizat (atât cât este posibil de o persoană), cât și în formule poetice, intuitive extraordinare (care arată că taina ființei lui Dumnezeu nu poate fi epuizată de ființa umană).

Deși de mici dimensiuni, cartea Sfânta Treime sau la început a fost iubirea este o adevărată operă teologică care tratează mai multe subiecte fundamentale: ce este Dumnezeu?; cum este Dumnezeu?; ce putem cunoaște ca ființe create despre ființa necreată a lui Dumnezeu?; există trei ființe dumnezeiești diferite pentru Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt?; cum împăcăm teza dumnezeului unic cu diferențele care apar între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt etc. Pe parcursul întregii lucrări, strădania lui Dumitru Stăniloae (căci este o strădanie mare) este aceea de a proclama cu tărie adevărul creștin despre Dumnezeu: el este unul în ceea ce privește natura sa, nu există trei dumnezei sau mai multe ființe dumnezeiești, așa cum era la greci; dar există trei persoane divine care au aceeași fire dumnezeiască și care sunt într-adevăr diferite în ceea ce privește proprietățile sau caracterul lor ipostatic. Pentru a înțelege mai bine această distincție, se face analogie cu omul. La nivel uman, putem spune ca avem o singură natură, caracterizată prin faptul că gândim, vorbim, înțelegem, acționăm etc., dar există mai multe persoane care sunt diferite unii gândim, vorbim, acționăm întru-un fel, iar alții în alt fel. Așadar, la nivelul lui Dumnezeu avem o singură natură și trei persoane, iar la om avem o singură natură și o multitudine de persoane. Această distincție dintre natură și persoană este esențială în gândirea teologică a lui Dumitru Stăniloae.

Gândirea teologului român are repere esențiale din patristică. Autorul rămâne fidel marilor părinți capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz), care au elaborat distincția natură – persoană în contextul marilor dispute teologice cu arienii și eunomienii, cei care afirmau că Hristos este o creatură. Pe linia părinților greci, Dumitru Stăniloae așează ca punct de pornire al gândirii despre Dumnezeu conceptul de persoană și nu de la cel de natură. Fiind creați, noi oamenii avem posibilitatea să cunoaștem, atât cât este posibil, persoanele Sfintei Treimi din faptul revelației personale al fiecăreia, așa cum ne arată Scriptura.

Dacă este să observăm cartea prin capitolele sale, observăm o structură care are rolul să ne conducă de la teme de ordin general spre punctele specifice ale gândirii creștine. Dumitru Stăniloae își începe cartea prin punerea în antiteză a existenței conștiente și libere, fără început și fără cauză, care este Dumnezeu, cu existența începută și creată a omului. Astfel, avem două mari planuri: un plan necreat, în care se situează Dumnezeu, care este din veșnicie, nu are cauză și început; urmează un plan creat, în care încadrăm omul, care are un început în timp, o cauză. Întrebarea care se pune în acest context este ce putem cunoaște ca persoane create despre Dumnezeu cel necreat? Dumitru Stăniloae, pe baza scrierilor Sf. Grigore de Nazianz, prezintă două mari căi de cunoaștere a lui Dumnezeu: catafatică și apofatică. Prima dintre ele este calea afirmațiilor, care surprinde o serie de caracteristici ale lui Dumnezeu și se bazează pe următoarea logică: dacă observăm la persoanele umane vicleșug, furie, răutate etc., Dumnezeu este sfânt, drept, bun. Cea de-a doua cale, apofatică, este calea negațiilor, care pune accentul pe ce nu este Dumnezeu și încurajează căutarea unei experiențe personale. Astfel, dacă omul este muritor, mărginit, limitat, Dumnezeu este nemuritor, nemărginit, nelimitat. În efortul cunoașterii, trebuie să ținem cont de faptul că omul nu îl va putea cuprinde pe cel etern în limitele sale. Dumitru Stăniloae, îl citează în acest sens pe Sf. Grigorie de Nazianz, care spune: “a exprima pe Dumnezeu este cu neputință, dar a-L înțelege este și mai imposibil”.

Într-un alt capitol, Dumitru Stăniloae introduce o altă antiteză, cea dintre plinătatea existenței prin sine și nemărginită și existența omenească, mărginită, însetată după nemărginire. El precizează trei mari conținuturi ale ființei dumnezeiești: bunătatea nemărginită, atotputernicia și cunoașterea tuturor lucrurilor, care se află în unitate, nu putem vorbi despre Dumnezeu despărțindu-le. Aceste caracteristici pot slăbi doar la nivelul persoanei umane, de aceea ținta sau modelul omului, spune Stăniloae este Dumnezeu, acea existență desăvârșită, fericită în ea însăși, care alege mereu binele. Tot în acest context, Stăniloae afirmă că chiar dacă omul își construiește o mulțime de relații cu alți oameni, va tinde mereu spre relația cu Dumnezeu, va tânji mereu după această relație care îi deschide perspectiva unei iubiri infinite. Ajunși în acest punct se pune întrebarea: dacă Dumnezeu este unul la nivelul ființei, prin ce se deosebesc persoanele Sfintei Treimi? Răspunsul dat de Stăniloae vizează câte o caracteristică ipostatică a fiecărei persoane, care nu se întâlnește la celelalte două: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul este purces. Aceste caracteristici ne sunt date nu ca să explorăm originea persoanelor divine, ci distincția lor, specificul și unicitatea fiecăreia. Explorarea mai adâncă a acestor caracteristici ipostatice este grea pentru capacitatea de cunoaștere a omului. Aici se potrivesc cuvintele Sf. Grigore de Nazianz adresat celor care îmbrățișau erezia eunomiană : “spune-mi tu ce înseamnă nașterea Fiului și îți voi zice și eu ce înseamnă nenașterea Tatălui și purcederea Duhului și vom delira amândoi crezând că descoperim tainele lui Dumnezeu”.

Un alt capitol de forță al cărții este reprezentat de tema întrupării lui Hristos. Autorul consideră că întruparea este singurul mijloc de îndumnezeire a omului. Astfel, prin taina întrupării, persoana Fiului se face om și trăiește printre noi în istorie, săvârșind niște evenimente istorice de o mare importanță pentru om (moartea, învierea, înălțarea). Isus este cel care duce omul la maximul realizării sale și de aceea el este cel care ne oferă posibilitatea să ne depășim și noi limitele (cea mai mare fiind moartea), să ne îndumnezeim, să înviem după cum el a înviat. Din acest punct și până la finalul cărții, Stăniloae insistă asupra relațiilor din cadrul Sfintei Treimi, care au ca dimensiune importantă orientarea spre celălalt. Aceste relații, spune Stăniloae, trebuie văzute ca model pentru relațiile umane și pentru dezvoltarea relației noastre cu Dumnezeu spre care tinde fiecare om.

 Autor: Emanuel Pintilii

Grupul de lectură prezintă serata ”De ce iubim cărțile?”

Grupul de lectură prezintă serata ”De ce iubim cărțile?”

Dintotdeauna lectura a fost o metodă decisivă de formare a omului, de definire a personalităţii sale. Unul dintre cronicarii moldoveni şi unul din primii scriitori din literatura română spunea că Nu e alta mai frumoasă şi de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cititul cărţilor, iar un cunoscut scriitor francez, Victor Hugo, susţine că A învăţa să citeşti este ca şi cum ai aprinde un foc; fiecare silabă pronunţată este o scânteie. Despre cărţi, seMost-Frequently-Challenged-Book-ftr spune că sunt oglinzi: vezi în ele ceea ce ai deja înăuntrul tău şi că valoarea unei cărţi se măsoară prin ceea ce poţi lua din ea. Cărţile sunt considerate, pe bună dreptate, umanitatea dată la tipar, fiindcă lectura lor ne oferă posibilitatea de a ­­trăi mereu altundeva, de a trăi mai mult şi de a nu fi singuri.

În încercarea de a împărtăși iubirea pentru cărți, de a reaminti importanța lecturii și de a trezi interesul pentru lectură, se conturează inevitabil o serie de întrebări actuale pentru care încercăm să găsim răspunsuri concrete şi susţinute.

Cum a apărut cartea?

 Dacă privim fugitiv în istoria lecturii, surprindem că lectura/cititul, acest act cât se poate de natural, o deprindere universală am putea spune, nu a fost dintotdeauna ceea ce ştim noi astăzi. În Antichitate şi la începuturile Evului Mediu, cartea era un lux rar, majoritatea oamenilor nu ştiau să scrie şi să citească, iar singurul lor acces la cultură era oralitatea, lectura cu voce tare făcută de cei câțiva învăţaţi. Practica lecturii silenţioase apare în mediile monahale din secolul VII, fiind răspândită câteva secole mai târziu şi în rândul laicilor, al elitelor aristocratice. Se poate vorbi de o generalizare, de o banalizare a lecturii silenţioase abia spre sfârşitul secolului XIX, când se conturează profilul cititorului modern, care citeşte doar pentru el, cufundat în tăcere şi singurătate. Este, până la urmă, practica cunoscută şi aplicată astăzi de noi toţi.

Totuşi nu trebuie să pierdem din vedere că practicile şi gesturile lecturii s-au schimbat de-a lungul timpului odată cu transformarea suportului material al cărţii. Întâlnirea cu cartea, în formatul pe care îl cunoaştem noi astăzi, nu are loc decât foarte târziu, după ce este descoperit papirusul. Mai târziu, ruloul de papirus este înlocuit de codex, se inventează tiparul, apare textul electronic, ebook etc. G. Liiceanu elogiază momentul apariţiei cărţii, spunând că în clipa în care apare posibilitatea însemnării în scris a ceea ce se transmitea oral, a fixării gândurilor şi imaginilor lirice în cuvinte scrise, apare cartea.

Nu se poate vorbi de revoluţii ale lecturii fără a evidenţia că fenomenul de masă al acesteia a pornit de la traducerea Bibliei în limbile popoarelor, iar tiparul a fost mijlocul esenţial care a permis răspândirea cărţii sfinte în lume. Pe lângă Biblia lui Gutenberg, prima Biblie tipărită în serie în Europa, secolul al XV-lea a fost marcat de accesul mulţimilor de oameni la cărţi în limba vorbită de ei. Cert este că din momentul apariţiei cărţii, cu toate transformările şi versiunile ei, omenirea nu a mai scăpat de carte.

De ce citim?

 Cititul ne oferă o multitudine de avantaje. În primul rând, citim pentru a învăţa să scriem, să ne folosim de limba în care citim, să gândim. Citim pentru a intra în contact cu marile minţi luminate ale omenirii, pentru a ne întâlni cu cei care au gândit înaintea noastră, pentru a străbate lumi de mult apuse, pentru a călători în timp şi pentru a avea acces la istoria şi cultura noastră, dar şi ale altor popoare. Dacă aceste avantaje ale lecturii ne sunt cunoscute tuturor, surprindem şi o seriei de avantaje particulare care conferă o notă de profunzime lecturii. Aşadar, citim pentru că avem în noi dorinţa de cunoaştere, de a afla mai mult despre noi, dar şi despre ceilalţi. Citim, după cum spunea Liiceanu, pentru a afla răspunsuri, „căutând alte versiuni ale întrebărilor pe care ni le punem”.

Cum citim?

 brbs-eLectura nu este doar un exercițiu distant, ci unul angajat, care ne solicită critic și moral. Cere o deschidere din partea cititorului, un efort de a da un sens comprehensibil textului parcurs, de a intra într-un alt cadru, cel impus de autor. Acest exerciţiu antrenant permite cititorului să pătrundă în mintea autorului, să-şi confrunte propriile idei cu cele ale autorului, să-şi lărgească orizontul întrebărilor şi să-şi trasează contururile răspunsurilor căutate. Lectura sub această formă ajută cititorul să-şi formeze propria gândire, să se bucure de frumuseţea unei idei, nu memorând-o, ci dându-i propria interpretare, nu înecându-şi mintea în gândurile autorului, ci formându-şi un gând propriu din întâlnirea cu gândul autorului.

Totodată, citim în funcţie de vârstă, pentru că fiecare vârstă are ţesătura ei, prezintă diferite trepte ale capacităţii de gândire, de asimilare a informaţiei şi de înţelegere a textului. Citim în funcţie de domeniile de interes, care pot fi foarte diversificate, dar şi în funcţie de categoria în care intră o carte. Citim în funcţie de preocupările noastre, care pot fi de ordin profesional, cultural, spiritual. La fel de important este să ţinem cont şi de tipul textului citit şi de contextul în care îl citim. În anumite cazuri putem interpreta un text liric în context filosofic sau un text filosofic în context teologic. Analizele de acest fel sunt de obicei mai laborioase şi ele ne ajută să descoperim într-un text idei care altfel rămân ascunse.

Din cele menţionate se poate desprinde ideea de disciplină a lecturii pentru care trebuie să ţinem seama de două aspecte importante: de instrumentele folosite pentru a face lectură şi de modalitatea de a face lectură.

Instrumentele importante pentru „disciplinarea” cititorului ar putea fi: folosirea dicţionarelor sau a altor referințe similare cărții citite pentru a înţelege textul parcurs şi ceea ce a vrut scriitorul să transmită; notarea ideilor principale; formarea unor caiete de lectură în care să se transcrie citate, gânduri ori păreri ale cititorului etc. De asemenea, disciplina lecturii este asigurată și de parcurgerea listelor de cărți importante, fundamentale care te pot face să înțelegi aspecte esențiale ale vieții. Aceste liste pot fi întocmite pe baza cărţilor descoperite, pentru că, de cele mai multe ori, o carte te conduce la o altă carte, dar şi pe baza sugestiilor de lectură din partea prietenilor, profesorilor ori altor persoane care cunosc felul, tulburările, căutările şi apetiturile cititorului.

Recomandarea unei liste de cărți trebuie făcută în așa fel încât să-i creeze cititorului nevoia de lectură, să-l determine să-și pună întrebările potrivite și să-l trimită spre orizontul răspunsului căutat. În acest sens, o idee foarte interesantă îi aparține lui Mihăilescu, prezentatorul emisiunii „Omul care aduce cartea”, idee concretizată în publicarea cărţii cu titlul „Cărţile care ne-au făcut oameni”. El le-a cerut unor personalități ale culturii românești să întocmească o listă cu cărțile care au avut un rol decisiv în formarea lor. Dintre acestea se evidenţiază povestea lui Liiceanu despre întâlnirea cu cartea. Pe lângă propriile sugestii de lectură, el prezintă şi lista impresionantă a lui Noica care acoperea toată istoria filozofiei de la Augustin până la Kant, dar şi literatura lumii, organizată sistematic pe culturi (literatura greacă, latină, franceză, rusă, germană, engleză). Cu toate că pare neverosimil de parcurs o asemenea listă, ea era sugerată oricărui tânăr dornic să se înhame la cultura de performanţă. Şi sunt multe astfel de exemple ce ar putea fi considerate îndreptare de lectură.

Ca modalități de lectură, ne oprim la câteva căi pe care le găsim și în cultura română. În primul rând, este vorba de lectura individuală, ca autodisciplină. Portretul unui cititor de acest tip este H.R. Patapievici. Din dorinţa de a înţelege, de a pricepe sensul lucrurilor şi de a putea lua parte la cunoaşterea lumii, îşi impune un program de lectură în care rigoarea, disciplina şi perseverenţa sunt elementele cheie. Dacă în copilărie cititul era o curiozitate stârnită de biblioteca din casa părintească, în perioada adolescenţei şi a tinereţii ia notiţe la fiecare operă sau carte citită, scrie fişe de lectură, ţine jurnale, îşi formează chiar caiete separate pentru fişele de lectură, pentru însemnarea experienţelor personale. În acest ritm ajunge să scrie 2500 de pagini de însemnări pe baza cărţilor citite de la vârsta de 24 de ani până la vârsta de 30 de ani.

Pe fondul unei astfel de discipline, cu siguranţă lectura individuală îl înzestrează pe cititor cu o multitudine de calităţi, însă nu trebuie să ignorăm că bookunele texte/scrieri prezintă problematica lor contextuală. Aceasta ne poate determina fie să renunţăm la citirea lor, fie să tratăm superficial textul fiindcă nu reuşim să surprindem profunzimea ideilor, ne împiedică să intrăm în intimitatea gândurilor autorului. În această privinţă, putem apela la alte surse bibliografice pentru a înţelege mai bine, dar putem, de asemenea, să dezbatem nelămuririle noastre împreună cu colegii, persoanele care împărtăşesc aceleaşi curiozităţi, au aceleaşi preocupări ori să ne asumăm rolul de discipol în relaţia cu diverse persoane care ne pot fi mentori în căutarea noastră. Se conturează astfel lectura pe fondul relaţiei dintre maestru şi discipol. Fenomenul Şcoala de la Păltiniş este poate unul dintre cele mai elocvente exemple ale acestui tip de relaţie. Noica, antrenorul „elitei culturale” de mai târziu, nu înţelegea prin şcoală o instituţie guvernată de tirania profesoratului, ci o şcoală în care să nu se predea nimic şi care să le îngăduie discipolilor posibilitatea de afirmare, de mărturisire. Formarea culturală trebuie să fie eliberată de conţinuturi, de sfaturi şi învăţături seci; ea trebuie să fie cadrul în care mentorul este un mijlocitor între discipoli şi ei înşişi” (Noica). Liiceanu, unul dintre „elevii” filozofului român, spunea că Noica te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.

O altă modalitate o reprezintă lectura în cadrul grupurilor, care funcţionează nu doar pe temeiul lipsei de certitudine şi a răspunsurilor clare, ci este guvernată şi de împărtăşirea iubirii pentru cărţi şi a pasiunii pentru citit. În cadrul grupurilor, fiecare îl aude pe celălalt, iar subiectivitatea nu este cenzurată de nimeni, fiecare are libertatea de a-şi expune, susţine propriile idei şi de a combate idei. Un exemplu de grup de lectură autentic şi vrednic de amintit este grupul Rugul Aprins de la Antim format din teologi, profesori, călugări şi studenţi și care a fost înfiinţat ca o comunitate a credinţei în Dumnezeu în vremuri de ateism comunist. La întâlnirile organizate săptămânal se citeau piese literare, comentate apoi dintr-o perspectivă teologică, texte patristice şi filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată. În plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe teme diverse, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea dintr-un punct de vedere creştin a mai multor segmente ale vieţii, căutându-se soluţii de trăire în mijlocul lumii. Un alt exemplu, care merită amintit în această discuţie, este chiar grupul nostru de lectură. Cu toate că nu funcţionează după rigorile lui Patapievici şi nicidecum nu poate fi gândit în parametri Şcolii de la Păltiniş ori a Grupului Rugul Aprins, întruneşte condiţiile unei lecturi disciplinate, condiţionate de preocupările noastre comune, de diversele întrebări pe care ni le putem şi la care reflectăm împreună citind.

Care este importanța lecturii în spiritualitatea creștină?

 Tradiţia creştină s-a dezvoltat pe baza Bibliei şi a operelor fundamentale. Observăm că, încă de la începutul creștinismului, apostolii au recunoscut forța ideilor scrise și răspândite sub forma literaturii. Istoria creștinismului ne arată că acele persoane pentru care lectura a constituit o preocupare constantă au fost mai puternici, mai fermi în credința lor. Utilizarea cărților a constituit şi unul dintre indicii vitalității și sănătății spirituale ale bisericii creștine.

Lectura Bibliei este extrem de importantă, este vitală pentru creştini, dar nu suficientă. Biblia nu trebuie citită ca pe o poveste, atribuindu-i o simplă interpretare literară, pentru că, pe această cale, cuvintele insuflate de Dumnezeu îşi pierd sensul, adevărata lor semnificaţie. Pentru a înțelege bine textul biblic trebuie să facem apel și la alte cărți. Dificultatea tălmăcirii textului sacru este evidențiată de o serie de opere din literatura creştină, unele care ne indică cum să citim textul biblic, iar altele ne oferă o interpretare a acesteia. Cu alte cuvinte, intervine şi aici o disciplină a lecturii. Cărţile din literatura creştină reprezintă, în fond, suportul lecturării Sfintei Scripturi. Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur au fost nu doar persoane care s-au remarcat în calitate de creștini deosebit de activi, dar şi cei mai prolifici cititori de literatură creştină şi autorii scrierilor recunoscute ca fiind opere fundamentale ale creştinismului.

Nu doar cărţile care se înscriu exclusiv în literatura creştină ne călăuzesc pe calea găsirii propriilor răspunsuri la întrebările care ne frământă: despre Dumnezeu, planul divin, despre om, rolul lui în această lume şi multe alte întrebări ori preocupări ce s-ar putea încadra în această arie mai mult sau mai puţin intelectuală, de interes pentru creştini. În cartea Cu sufletul rămas în viaţă, Philip Yancey povesteşte că datorită lecturării operelor marilor scriitori ruşi, Tolstoi şi Dostoievski, a reuşit să dea un răspuns la tensiunea dintre idealurile Evangheliei şi realitatea din viaţa celor ce o mărturisesc. Astfel, într-o etapă crucială a vieţii, cei doi scriitori devin călăuze spirituale ale autorului, ajutându-l în mod absent, indirect, să traseze o punte de legătură asupra prăpastiei dintre viaţa, aşa cum ar trebui să fie, şi viaţa aşa cum este, dintre teoria credinţei şi practica ei.

Prin acestea se subliniază atât valoarea cărţilor în creştinism, dar şi faptul că printr-o lectură integratoare, o lectură care presupune asumarea şi acceptarea unui dialog în toate sferele (ştiinţă, religie, filozofie, artă etc.), ne afirmăm identitatea noastră creştină, raportându-ne la realitate, la actualitate, la tot ce este în jurul nostru.

Este lectura o modalitate de rezistenţă în perioadele de criză?

 Carti-interziseNu trebuie să uităm că lectura a funcționat, de asemenea, ca un instrument reglator în perioadele de criză: în vremea marilor erezii, a războaielor și cataclismelor, a totalitarismelor din istoria lumii, deci și din istoria noastră, a românilor. În perioadele de regim comunist, un anumit tip de carte era interzisă, fiind considerată dăunătoare bunului mers al societăţii. De pildă, dacă avea subiecte politice, antropologice, sociologice, sau dacă făcea vreo aluzie la religie, spiritualitate sau libertate. Într-o realitate în care posibilitatea evoluţiei culturale sau spirituale nu era la îndemână, când cărţile erau o bucurie rară, lectura a fost o evadare, cultura a devenit un act de supravieţuire şi de distanţare faţă de un sistem opresiv, dăunător.

În pofida rigorilor ce au stat la baza regimului totalitar, cărţile şi-au păstrat forţa, interesul pentru lectură nu a fost anihilat, pentru că oamenii şi-au găsit un refugiu în aceasta. Mircea Cărtărescu afirma la un moment dat că înainte de 89 se citea, dar în zilele noastre oamenii nu mai citesc. Liiceanu, combate această afirmaţie, făcând o frumoasă analogie. El spune că într-o lume totalitară, într-un univers închis, cartea era singura fereastră prin care oamenii puteau evada, lectura era refugiul suprem. În zilele noastre, rămânem închişi pentru că trăim într-o societate, însă acum vorbim de o cameră vastă cu mii de ferestre, în care fereastra cărţii este concurată de foarte multe alternative de distragere. Acum avem acces liber şi facil la cultură, la o mare masă de cărţi, dar şi la multe alte activităţi de a ne consuma timpul. În acest cadru, important este să nu devenim prizonieri ai superficialităţii, să nu uităm valoarea cărţilor pentru că numai prin lectură ne putem cultiva în permanenţă gândirea, ne maturizăm, devenim capabili de cele mai umane sentimente şi ne echipăm mai bine pentru această lume.

În încheierea pledoariei noastre pentru cărţi şi lectură, amintim faimoasele cuvinte ale lui Andrei Pleşu „Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii”, dar şi cele ale lui Francis Bacon din eseul „Despre Studiu” în care acesta scria că „Un om este complet numai prin lectură”.

  Autor: Mihaela David

New Age – Bruno Wurtz

New Age – Bruno Wurtz

Se cunosc foarte puține lucruri despre autorul cărții New Age. Bruno Würtz a fost filozof, critic de teatru și director al Teatrului German din Timișoara, orașul în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții. A studiat literatura germană și filozofia la București, iar în 1958 a venit la Timișoara, la ziarul „Adevărul”. A graduat cu o teză despre Martin Heidegger și a publicat prima monografie a lui Karl Jaspers în România. Mai târziu, Bruno Würtz s-a aplecat asupra studiului istoriei bisericii și a început să scrie o istorie a religiilor lumii, a cărui prim volum a fost publicat în anul 1991. În afară de bine-cunoscuta sa carte, cu titlul său întreg New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului (Editura de Vest, 1992), mai amintim Confruntări contemporane pe tema viitorului (Facla, 1990) și Problematica omului în filosofia lui Karl Jaspers (Facla, 1976).

Deși autorul este puțin cunoscut, totuși cartea sa, New Age, este relativ cunoscută. Aceasta cuprinde probabil unul dintre cele mai aprofundate studii despre mișcarea și spiritualitatea numită popular „New Age”. Iată și un aspect important de avut în vedere pe parcursul întregii discuții pe această temă: diferența între mișcarea New Age (care este în esență un produs occidental care a luat naștere relativ recent – sec. XX – care are anumite rațiuni și scopuri) și spiritualitatea New Age (care poate fi observată în orice epocă trecută și care are mize și rațiuni specifice).

Mereu au fost în istorie grupuri răzlețe care, pe baza experienței lor proprii, credeau că într-o bună zi omul va putea depăși „conștiința normală” și „să transforme brutalitatea și alienarea existenței umane în contrariul lor”. Dar depășirea ideologiei dominante constituia, în orice epocă, un sacrilegiu. Aceasta până în epoca modernă, epocă a interconectivității și a comunicării în masă, dar și o epocă frustrată și dezamăgită de încercările sterpe și reci ale erei industriale de a salva omenirea. Ideile diferitelor generații ce cochetau cu această spiritualitate, care trebuie spus, își are originea în înțelepciunea străveche a Orientului Îndepărtat, s-au adunat într-un tezaur pentru generația modernă. Acest tezaur a fost cules de diferite personalități, cunoscuți astăzi ca pionierii spiritualității New Age. Aceștia au asigurat respectabilitatea paradoxalei confluențe a duhului realist cu „albia nălucirilor magice și oculte”, într-o formulare mai uzuală: sinteza dintre științificitatea occidentală și înțelepciunea orientală.

Ce înseamnă spiritualitatea și mișcarea New Age? Ce legătură are New Age cu zodiacul, cu astrologia, cu ufologia sau cu psihologia? Care este cultura New Age? Ce este „New Age” în jurul nostru?

În studierea fenomenului New Age, autorul este silit să abordeze subiecte din cele mai mistice, oculte și controversate, dar o face riguros atunci când vorbește de cauze, rațiuni, înțelesuri și implicații ale fenomenului și cu lux de amănunte documentate atunci când vorbește de organizații, mișcări, oameni, adrese sau rețele.

În noua paradigmă se așteaptă o nouă eră în care omul va evolua la o nouă stare transcendentală, de la „homo sapiens” la „homo noeticus” – omul nou. Acesta va scăpa de toate limitările sale, va fi cel învingător și va trăi într-o lume nouă unde nu va mai fi suferință și neștiință. Toți vor fi luminați, vor trăi în armonie și în fericire perpetuă. Salvarea nu trebuie așteptată de la nici un dumnezeu sau om, fiecare se poate salva și poate transcende la noua stare de trezvie eternă.

Care sunt răspunsurile noii paradigme New Age la întrebările fundamentale ale omului? Cum se va face salvarea omului? Cum va arăta omul și lumea nouă?

Cartea reușește să imerseze cititorul în lumea fascinantă a fenomenului New Age fără să apeleze la descrieri și argumente frivole, ci dimpotrivă, cititorului i se deschide o lume în care poate pătrunde în aproape toate ungherele sale. Lumea aceasta se descoperă ca fiind aproape fantastică, nicidecum concepută din realități contemporane cititorului, dar curând cititorul începe să recunoască realitățile acestei lumi în jurul său și, poate mai important, înlăuntrul său. New Age nu te lasă fără să-ți fi pus câteva întrebări serioase despre ceea ce crezi și practici, dar nu o face părtinitor sau cu un spirit zelot.

Un cititor atent poate descoperi că promisiunile New Age cheamă la o nouă spiritualitate, prezentând și asumând eșecul tuturor celorlalte, mai ales a creștinismului. Vorbim despre un sincretism, un mix de idei și practici din toate religiile mari și din filozofie care se dorește a fi ultima mare revelație pentru toate întrebările omului.

 Autor: Vlad Mihanța

Despre limită – Gabriel Liiceanu

Despre limită – Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu este absolvent al Facultății de Filozofie (1965) și al Facultății de Limbi Clasice (1973) și unul dintre discipolii marelui filozof Constantin Noica. Din 1990 este director al Editurii Humanitas, iar din 1992 devine profesor la Facultatea de Filozofie a Universității București. I-a tradus pe Platon, Heidegger și Schelling, dar se remarcă și prin operele sale, dintre care amintim doar câteva: Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (Univers 1975); Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă (Cartea Românească, 1983); Despre limită (Humanitas, 1994).

Despre limită este, de fapt, o carte despre libertate. Liiceanu face o analiză filozofică a conceptului de libertate începând de la fundamentarea ei filozofică și de la sursa acesteia, urmând a fi analizată în diferite raporturi: eu-eu, eu-ceva, eu-cineva, eu-toți.despre-limita

Autorul pune încă de la început piatra de căpătâi în gândirea despre libertate, argumentând că aceasta este posibilă doar în cadrul limitei. Libertatea este gravitațională. Limitele, prin natura lor, ne sunt date. Nu noi le-am ales, ele vin dinaintea alegerii noastre. Prima limită care face cu putință existența libertății este faptul de a fi, urmat de faptul de a fi conștient, apoi de a fi finit, infinit sau sempitern. A fi, a fi conștient că ești și că ești finit circumscriu condiția libertății gravitaționale ca libertate umană. Dar, laolaltă cu ființa, conștiența și finitudinea – sexul, rasa, epoca, locul, ascendența, casta, limba și religia întregesc cercul limitelor dinlăuntrul căruia se exersează libertatea. Paradoxul libertății este acela că ne este tot dată, adică este tot o limită, deoarece noi nu am ales să fim liberi. Libertatea vine dinaintea alegerii noastre, astfel ea are un caracter natural: ea este rezultatul unei conferiri neprovocate și al unei primiri nelibere.

„Altcineva” sau „nimeni” a decis în locul nostru și tot ceea ce descoperim că a fost hotărât în noi descoperim că ne este deopotrivă intim și străin. Intim pentru că face parte din constituția noastră intimă și străin pentru că deși face parte din noi, el a apărut în noi fără participarea și știința noastră.

Care sunt elementele fondului intim-străin? Cum mă pot raporta la el? Să mă lupt sau să accept acest fond intim-străin? Ce loc ocupă libertatea în acest fond?

Libertatea este singurul element din fondul nostru intim-străin care ne permite ca, prin alegere, să instituim la rândul nostru limite. La început toate hotarele noastre ne sunt date, dar este rândul nostru apoi să hotărâm. Astfel, omul este singura ființă care poate ieși din jocul repetiției naturale a tiparului său specific. Omul rămâne o ființă a unicității căci suita hotărârilor ce alcătuiește un destin este o construcție originală care asigură posibilitatea creației infinite, diversificând-o în chiar clipa în care ea părea că se închide odată cu omul. Noi putem hotărî în privința noastră înșine, putem hotărî în privința unui lucru, putem hotărî în privința cuiva și în privința multora.

De ce trebuie să iau hotărâri? Ce înseamnă să iau o hotărâre? Cum pot lua o hotărâre? Ce se întâmplă dacă nu hotărăsc?

Un destin se construiește prin hotărâri continue, prin delimitarea continuă a hotarelor în care trăim – proiectul asumat. Dar un proiect este amenințat din multe părți. El poate fi ratat înainte să înceapă dacă autorul acestuia este înghițit de frică – asta dacă proiectul este început și autorul acestuia nu a decis să rămână în nehotărâre. Un proiect nu este ferit nici de „maladii” ce pot duce la desfacerea acestuia și la ratarea creației acelui destin unic.

Ce înseamnă a hotărî în privința a ceva? Dar a hotărî în privința cuiva? Dar a hotărî în privința tuturor?

Despre limită oferă răspunsuri profunde și consistente la unele dintre cele mai fundamentale întrebări ale omului – întrebări despre sensul său în lume, despre libertate. Cartea oferă răspunsuri, dar nu o face cu o superioritate îngâmfată și nici fără să ridice măcar tot atâtea întrebări și provocări – unele chiar incomode.

Autor: Vlad Mihanța

 

Marele Cuvânt Catehetic – Grigore de Nyssa

Marele Cuvânt Catehetic – Grigore de Nyssa

Marele cuvânt catehetic este prima carte pe baza căreia am început discuţiile anul acesta la grupul de lectură. Este scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa Marele Cuvant Catehetic(330-395), unul dintre cei trei Sfinţi Părinţi Capadocieni din secolul al IV-lea. Datorită implicării sale în apărarea şi slujirea Bisericii, a fost supranumit Părintele Părinţilor şi recunoscut ca cel mai profund gânditor creştin al timpului. Printre numeroasele sale scrieri se numără şi Marele cuvânt catehetic sau Despre învăţătura creştină, din anul 385. Este o lucrare de referinţă a Sfântului Grigorie şi face parte din textele dogmatice, alături de Tratatul contra lui Eunomie şi Despre suflet şi înviere. Cartea este o prezentare sistematică a învăţăturilor creştine, constituind un ajutor pentru învăţătorii responsabili de explicarea creştinismului. Aşa cum sugerează şi titlul, este destinată catehumenilor care erau educaţi în spiritul credinței creștine. În acelaşi timp, are şi un caracter polemic, deoarece cartea s-a format ca răspuns la marile erezii din perioada respectivă, având un rol esenţial pentru combaterea afirmaţiilor venite din partea lui Eunomie sau Arie. În acest sens, scrierea îşi atinge scopul de a apăra Biserica creştină în faţa autorităţilor păgâne, iudaice sau eretice.

Nu este mare ca dimensiune în raport cu alte scrieri care abordează acelaşi subiect, este structurată în 40 de capitole scrise în doar 60 de pagini. Sunt capitole mici ca dimensiune, dar mari prin complexitatea ideilor prezentate. Ceea ce este de remarcat este faptul că transmite o învăţătură creştină sub o altă formă decât cea bazată pe limbajul textului biblic. Autorul – cunoscător al filozofiei clasice – apelează la o structură filozofică pentru explicarea principiilor fundamentale ale creştinismului. Textul este caracterizat de un limbaj accesibil, concis, plin de semnificaţie, iar construcţia acestuia se face printr-o argumentare logică şi prin exemple sugestive preluate din contextul realităţii. Datorită acestei forme sub care este transmis mesajul creştin, Sfântul Grigorie reuşeşte să fie mai aproape de viitori creştini marcaţi de educaţia elină. Profunzimea expunerii reiese din faptul că sunt puse în discuţie teme ale existenţei umane şi ale relaţiei acesteia cu divinitatea. Este o prezentare concentrată care cuprinde răspunsuri la întrebări legate de crearea omului, scopul aducerii acestuia în lume, despre viaţă, moarte şi despre Persoana care le transcende. Se accentuează, de asemenea, şi tipul de relaţie dintre persoanele Sfintei Treimi ca model suprem de relaţionare pentru oameni, iar o mare parte din capitole vorbesc despre întruparea Fiului lui Dumnezeu ca evenimentul major (sau declanşator) al procesului de restaurare a omului. Pe parcursul întregii cărţi, cititorul – indiferent de forma religioasă pe care o susţine – are posibilitatea să înţeleagă foarte bine că întreaga noastră existenţă şi tot ce ţine de ea, are însemnătate plenară dacă este văzută din perspectivă creştină.

Prima temă pe care o tratează Sfântul Grigorie este unitatea dumnezeirii şi prezentarea persoanelor din Sfânta Treime. Prin unitatea Sfintei Treimi se înţelege că Dumnezeu este unic prin natura pe care o are, dar prezent în trei persoane: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Pentru definirea mai clară a raportului dintre Dumnezeu şi om, dintre creat şi necreat, desemnarea persoanelor trinitare se face diferenţa dintre noţiunea de persoană şi cea de natură. Susţinerea unităţii dumnezeirii era necesară deoarece vorbim de o perioadă istorică caracterizată de marile erezii care fie susţineau împărţirea lui Dumnezeu în mai multe fiinţe (păgânii care promovau politeismul), fie nu acceptau distincţia persoanelor dumnezeieşti şi a existenţei Fiului şi Sfântului Duh ca persoane diferite ale aceleaşi naturi divine (iudeii care nu credeau în treimea Persoanelor).

Vorbind în continuare despre Dumnezeu ca unitate de trei persoane distincte prin identitatea fiecăreia, Sfântul Grigorie prezintă Logosul ca fiind cea de-a doua persoană şi Sfântul Duh, cea de-a treia. Maniera prin care este indicată persoana Fiului este dată de introducerea termenului de Logos, preluat din filozofia greacă a vremii. Logosul este folosit aici pentru a se putea comunica mesajul creştin făcând apel la cunoştinţele pe care le aveau grecii. Dacă la greci Logosul era principiul care guvernează totul şi care stă la baza tuturor lucrurilor, principiul ordinii în univers (potrivit filozofiei lui Heraclit), Sfântul Grigorie îl introduce în creştinism desemnând pe cel prin care toate au luat fiinţă, raţiunea tuturor lucrurilor. În acest mod, Logosului grecesc îi este asociat acum un alt înţeles, cel al persoanei dumnezeieşti. Şi pentru că există trei persoane, caracterizate de aceeaşi fire dumnezeiască (fiecare persoană are existenţă proprie, voinţă liberă, acţiune liberă), textul continuă cu descrierea celei de a treia persoană din trinitate. La fel cum s-a ajuns la concluzia că Fiul lui Dumnezeu, Logosul, reprezintă o persoană diferită de Dumnezeu Tatăl, dar cu aceleaşi însuşiri dumnezeieşti, la fel trebuie să credem în existenţa Sfântului Duh – cel responsabil de activitatea Logosului. Ceea ce trebuie înţeles din această parte a cărţii este că Duhul Sfânt şi Fiul lui Dumnezeu sunt persoane din Sfântă Treime, care au aceeaşi natură cu Dumnezeu Tatăl.

Următoarea parte a discursului argumentativ se îndreaptă spre om și spre lume, ca rezultat al creaţiei Cuvântului. Sunt capitolele care se adresează în mod special celor care refuzau să creadă că universul, lucrurile care îl înconjoară pe om au un Creator. Sfântul Grigorie de Nyssa recurge la o afirmație logică, aparent simplă, dar care pune în valoare adevărul necesar pentru a-i convinge. Ipoteza de la care porneşte este că atâta timp cât omul are capacitatea de a observa ordinea care caracterizează întreaga creaţie, atunci înseamnă că poate să conştientizeze că lumea a fost făcută de o minte înţeleaptă, cu o înţelepciune neîntrecută. Şi aşa ajunge la concluzia că există cineva care este înţelept şi care creează, indiferent ce nume i-am da: Înţelepciune, Putere Nesfârşită sau Cuvânt. Iar dacă ţinem cont că Înţelepciunea este Dumnezeu, Bunătatea cu desăvârşire, atunci vom fi de acord că el a creat şi omul, şi, conform cu gândirea Sfântului Grigorie, el este cel care a chemat omul la viaţă numai şi numai dintr-o revărsare a dragostei sale. Astfel credem că am fost creaţi pentru a ne face părtaşi la bunătăţile dumnezeieşti şi că suntem capabili de a ne bucura de acestea. Textul spune, în acest sens, că omul trebuie să aibă sădit în el o înrudire firească cu cel din care se împărtăşeşte, „de aceea a fost înzestrat cu raţiune, cu înţelepciune şi cu toate bunătăţile pe care numai firea dumnezeiască le are, pentru ca fiecare dintre acestea să trezească în el dorul după Dumnezeu, cu care se ştie înrudit”. Biblic, “dorul continuu după veşnicia dumnezeiască” poate fi exprimat prin sintagma „ [omul a fost] creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Făcând referire la gândirea patristică, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ar putea să însemne caracterul fizic, o formă în planul fizic al omului (Genesa 2,7), sau capacitatea omului de a gândi şi de a cunoaşte lumea, de a se cunoaşte pe sine însuși şi astfel de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. O ultimă semnificaţie se referă la caracterul de persoană, gânditorii creştini din primele secole vedeau în om capacitatea de relaţionare, de a crea legături cu semenii săi şi de a se îndrepta spre Dumnezeu pentru a-l cunoaşte. Prin viaţa, raţiunea şi înţelepciunea pe care omul le-a primit, el se poate face părtaş bunurilor dumnezeieşti, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie.

Urmând firul argumentativ, întrebarea inevitabilă este: de ce omul este nefericit? Dacă Dumnezeu este Binele şi autorul lumii şi al omului, aceasta înseamnă că totul trebuie să fie bun, de unde atunci prezenţa răului în lume? Pentru a răspunde, Sf. Grigorie de Nyssa ne aminteşte că omul – creat să poată participa, prin relaţionare, la dumnezeire – a primit darul libertăţii, adică posibilitatea de a alege să participe la ceea ce, prin definiţie, este pentru el, sau să refuze, să respingă binele. Altfel spus, am ajuns în starea actuală de nefericire şi răutate prin alegerea noastră de a ne depărta de bine, făcând astfel loc răului. Pentru că răul nu poate fi înţeles decât ca o lipsă a binelui. Nimic rău nu există decât în urma alegerii noastre de a nu face binele, pentru că ceea ce nu există nu poate avea realitate, iar ceea ce nu are realitate, nu poate fi opera celui care a creat realitatea. Folosindu-se de acelaşi raţionament, Sfântul Grigorie explică şi prezenţa păcatului sau căderea în păcat a omului. Atâta timp cât răul nu are existenţă proprie, ci este o ratare a binelui, păcatul nu poate fi conceput ca având realitate proprie. Intrarea păcatului în viaţa omului este exprimată într-un mod mai poetic astfel: „şi-a închis ochii spre bine şi atunci a dat de invidie, ca şi omul care, uitându-se spre soare şi închizându-şi pleoapele vede numai întuneric”. Astfel se înţelege neputinţa omului care şi-a pierdut legătura cu divinitatea.

Densitatea ultimei părţi a cărţii constă în prezentarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, un eveniment definitoriu pentru creştinism, care rămâne în istorie ca misterul ce a marcat întreaga creaţie. Persoana dumnezeiască ia forma omului pentru a restabili raportul dintre creat şi necreat. Vorbind în termeni medicali, precum o face şi autorul, spunem că prin întrupare omul a fost vindecat. Conform cu această analogie, păcatul este văzut ca o boală a omului, iar pentru însănătoşire era nevoie de un medic care să cunoască boala şi să cunoască omul. Şi cine altcineva ar fi fost în măsură să rezidească chipul omului, dacă nu cel care i-a dat un chip? Întruparea lui Hristos vindecă omul şi de ultimul efect al bolii, de moarte, şi îi dă posibilitatea să se unească cu Dumnezeu. Din dragoste pentru fiinţa umană, Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru ca omul să aibă posibilitatea să fie fiul lui Dumnezeu. Prin voinţa şi libertatea pe care le are, omului îi este dată, prin întruparea lui Dumnezeu, posibilitatea de alege să se îndumnezeiască sau să devină propriul său ucigaş. În acest mod se poate împlini omul şi poate să devină ceea ce a fost creat să fie, adică îşi poate găsi sensul doar prin Hristos.

Autor: Anca Piscuc