Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Author: strajerul-admin

Luca 1:57-80

Luca 1:57-80

Așa cum bine știți, citim împreună Evanghelia după Luca și suntem la finalul primului capitol, un pasaj unde ni se prezintă evenimentul nașterii lui Ioan Botezătorul. Dacă ne uităm cu atenție la text, putem observa că avem două pasaje foarte diferite atât ca stil literar, cât și ca orizont și încărcătură. Sesizăm mai întâi un plan individual al unei familii unde se întâmplă câteva evenimente care țin de normalitatea vieții evreiești din epocă: se naște un fecior, iar după tradiție trebuie să i se pună un nume; cum numele este important și este legat de istoria familiei, apare o intrigă; lucrurile sunt puțin mai complicate pentru că tatăl nu poate vorbi și nu poate explica de ce preferă numele Ioan, în ciuda opoziției membrilor familiei. De cealaltă parte, identificăm al doilea plan, deschis de o minune (tatăl își capătă vorbirea) și este urmat de o profeție. Băiatul nu a venit pe lume doar ca să împlinească destinul unei familii, ci să fie profet al lui Dumnezeu. Apoi, orizontul se lărgește la nivelul cel mai mare, de la mântuirea poporului Israel, până la tema mântuirii tuturor, potrivit cu îndurarea lui Dumnezeu.

Așa cum am încercat să subliniem în introducerea la această evanghelie, Sf. Luca are câteva elemente specifice pe care dorim să le identificăm și să le actualizăm pentru experiența noastră de zi cu zi. În acest caz, putem vorbi despre un joc al planurilor. Invitația pe care ne-o oferă Scriptura este să vedem cum anume planul personal sau al familiei (în care ne regăsim fiecare dintre noi, cu propria istorie) poate fi pus în dialog cu un plan mai mare. Vorbim despre iconomia lui Dumnezeu sau istoria mântuirii, opera lui Dumnezeu în lume care trece dincolo de orizontul percepției noastre și al experienței individuale. Suntem invitați să vedem cum putem conecta lucrurile specifice unei experiențe umane obișnuite (cu interesele, slăbiciunile, întrebările, crizele și poticnelile noastre) cu ceea ce lucrează Dumnezeu în lume, cu o istorie a binecuvântării în care suntem înglobați și în care trebuie să ne regăsim. Mai precis, vorbim despre maniera în care reușim să semnificăm sau să încărcăm tensional experiența noastră personală din acest plan mai mare al operei divine.

Dacă citim primul pasaj care ne vorbește despre nașterea lui Ioan Botezătorul, specificul Sf. Luca se vede imediat. El oferă câteva conotații speciale acestui eveniment tocmai ca să pregătească acea încărcare, acea semnificare despre care am vorbit mai sus. De exemplu, textul ne spune că acest eveniment (nașterea lui Ioan Botezătorul) este rezultatul marii îndurări a lui Dumnezeu. Este un prilej de mare bucurie, ne spune textul. De asemenea, este însoțit de o intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu. Pe lângă experiența extraordinară a tatălui, ni se vorbește despre reacția oamenilor: mirare, frică, chiar o interogație despre viitor, despre ce va fi cu pruncul născut. Întreaga scenă prezentată în evanghelie este încărcată cu tensiune. Deși vorbim despre un tablou obișnuit din viața unei familii de evrei, lucrurile par a fi mai mult de atât, par a fi conectate la un alt nivel de realitate.

Sf. Luca ne pune lucrurile la vedere și ne este ușor să vedem de unde și cum vine tensiunea din text. Un prim nivel de încărcare este dat de așteptarea părinților ca profeția să se împlinească. Evenimentul este anunțat. Familia aceasta deja trăia o tensiune, o așteptare a împlinirii a ceea ce le-a fost promis. Dumnezeu le-a vorbit că se va naște acest fiu. În al doilea rând, vorbim despre un orizont al surprizei, al neașteptatului. Avem de a face cu o sarcină neprevăzută la un cuplu în vârstă și la o femeie bătrână și stearpă. Această situație mărește tensiunea. În al treilea rând, avem de a face cu un nume neașteptat, este o surpriză la care toată lumea se întreabă: „de ce numele acesta?”, „de ce nu se respectă tradiția?” etc. Nu în ultimul rând, vorbim despre prezența lui Dumnezeu care dă tensiune maximă evenimentului. Dumnezeu intervine și preotul Zaharia se vindecă, vorbește. Pe lângă mirare apare teama, ca reacție a omului care se vede plasat în prezența manifestă a lui Dumnezeu. Este clar că această tensiune pe care o avem la nivelul textului are de-a face cu acest plan mai mare al iconomiei divine. Ecuația se lărgește; de la o familie și un fiu născut în mod miraculos lucrurile se mișcă spre o istorie care privește mântuirea poporului Israel și împlinirea profețiilor lui Dumnezeu cu privire la trimisul său în lume.

Prin însăși structura lui, textul ne ajută să înțelegem și să intrăm în acest joc al planurilor. În primul rând, menționăm că în construcția pasajului, de la versetul 68 până la 70, avem o benedicție tipică evreilor care începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul lui Israel!”. Versetul următor aduce în discuție tema izbăvirii și este foarte clar că planul se lărgește. Textul vorbește mai întâi despre mântuirea lui Israel, iar apoi este prezentat agentul ei, personalitatea lui Mesia. Planul mesianic este cel mai larg, pentru că înglobează întreaga realitate. Textul leagă planurile prin personajul Ioan, copilul născut în familia preotului Zaharia și care are vocația de a deveni profet al celui Prea Înalt. Prin urmare, textul ne indică atât cele două planuri (personal și universal), precum și elementul de relație dintre ele, anume pruncul. Rezultă că Ioan nu este numai fiul lui Zaharia, un fiu așteptat, dorit, ci și un om cu o chemare specială de a fi profetul lui Dumnezeu, cel care să pregătească calea Domnului. Relația dintre cele două planuri apare ca o întâlnire fericită între dorința unor oameni credincioși, care își pun nădejdea în Dumnezeu pentru viața lor, dar care, în același timp, trăiesc cu nădejdea mântuirii poporului lui Israel.

Pe lângă structură, dimensiunea tematică ne ajută să vedem ușor relația dintre cele două planuri. Un exemplu îl constituie tema îndurării. Despre prunc se spune că este rezultatul îndurării mari a lui Dumnezeu față de această familie. În profeție însă ni se spune că această îndurare a lui Dumnezeu se lărgește; ea este pentru tot Israelul, este pentru toată lumea, pentru ca toți cei chemați să fie sloboziți, să fie mântuiți. Un alt exemplu este dat de dimensiunea profetică. Pruncul este împlinirea unei profeții, a unei făgăduințe a lui Dumnezeu față de această familie, dar în același timp el apare ca subiect al unei profeții care privește întregul popor al lui Israel. O profeție mai veche ne vorbește despre el că va merge înaintea Domnului să fie „vocea din pustie” care trebuie să pregătească venirea Mântuitorului.

Este dificil să spunem dacă Zaharia și Elisabeta conștientizau și se vedeau implicați la intersecția acestor planuri. Probabil că cel mai important este să observăm că acești oameni erau credincioși, serioși cu Dumnezeu. Evanghelia îi prezintă ca fiind sfinți, fără prihană, că așteptau mântuirea și se rugau necontenit pentru dorința lor de a avea un urmaș. Zaharia slujea cu seriozitate la Templu, își făcea bine treaba de preot. Concluzia este că la nivel personal și de familie putem vedea la lucru principiile împărăției lui Dumnezeu, trăsături ale iconomiei lui Dumnezeu care funcționează nu numai aici, ci și la un nivel mai mare. Glisarea dintre planuri este posibilă din pricina acestui teren comun. Prin consistența cu care își trăiau viața, Zaharia și Elisabeta devin exponenți ai iconomiei lui Dumnezeu în lume, iar viața lor iese din izolare, capătă o extensie pe care ei nici nu au gândit-o. Lecția acestei familii sfinte nu este o invitație la excepțional, ci la a ne trăi serios viața cu Dumnezeu și credința că viața noastră se deschide și devine parte a unei istorii nevăzute și cu implicații dincolo de planul nostru personal. Cum leagă Dumnezeu detaliile unei istorii personale cu iconomia sa mai mare, nu mai este treaba noastră. Nouă ne rămâne credința și deschiderea spre acest plan mai mare, convingerea că există această istorie sfântă și că ea are darul să potențeze istoriile personale ale celor credincioși, să le deschidă.

Ca cititori ai evangheliei, tema de reflecție din pasajul analizat ne ridică întrebarea: cum anume planul acesta mai mare, iconomia lui Dumnezeu, încarcă tensional planul personal? Cum anume putem gândi viața noastră, cum o putem așeza în această dinamică creativă care vine din planul iconomiei lui Dumnezeu? Pe seama acestei teme dorim să facem câteva observații în cele ce urmează.

O primă observație este legată de acest caracter provocator, surprinzător al iconomiei divine. Aici este bine să avem în vedere o greșeală pe care o putem face uneori cu privire la realitatea din jurul nostru. Deseori suntem tentați să atribuim răului mai mult decât trebuie. Însă, este bine să subliniem că răul nu poate fi surprinzător, nu poate fi creativ. Răul este plat, se deconspiră ușor, pentru că este o prezență care se afirmă prin defăimare și amăgire, nu prin ceva care are substanță și sens. Dimpotrivă, surpriza, creativitatea, dinamica productivă sunt rodul binelui. La polul opus avem platitudinea, stagnarea, mediocritatea, lucruri care nu vin de la Dumnezeu, nu vin din bine.

Când vorbim despre acest caracter neașteptat, surprinzător, creativ, despre această tensionare, întrebarea care vine în plan personal este următoarea; „Câtă receptivitate există în noi?”; „Câtă tensiune există în noi?”; „Câtă tensiune se conturează în noi ca receptivitate pentru valoare?”.  Întrebarea este dacă într-adevăr viața noastră trăiește o asemenea tensiune ce apare din deschiderea ființei către valoare, creativitate și frumos, adică spre tot ce înseamnă termenii binelui. Această tensiune ar trebui să încarce existența noastră și să conducă la ceea ce numim generic „lumina lumii”. Iată un răspuns clar la întrebarea „Ce înseamnă să fim lumină?”. Dacă oamenii văd în noi o tensiune, anume că suntem receptivi la frumos, adevăr și bine, înseamnă că viața noastră este lumină, oferă celorlalți un sens. Înseamnă că în viața noastră sunt elemente care ne întind, care ne fac să nu stăm pe loc, să nu stagnăm, să nu fim indiferenți. Creștinii ar trebui să fie receptorii cei mai atenți în materie de bine, frumos și adevăr în lume. Această stare este dată tocmai de faptul că ei sunt atenți la planul mai mare al operei lui Dumnezeu. Cei credincioși arată mereu că dincolo de orizontul personal există planul iconomiei divine și că între cele două planuri nu există o ruptură.

O a doua observație s-ar putea contura în jurul a ceea ce facem și asupra modului în care ne trăim viața. Ceea ce facem strict pentru noi moare odată cu noi, însă ceea ce facem pentru alții se salvează pentru eternitate. Iată un alt tip de tensiune care ar trebui să apară în viața noastră dacă intrăm în acest joc al planurilor, despre care am amintit mai sus. Tensiunea aceasta a planului divin conduce la scoaterea experienței noastre din propria limitare, din propriul orizont. De obicei, tindem să ne fixăm în planurile noastre și asta conduce la o închidere în care ne lovim mereu de neputințele noastre. Textul biblic analizat ne arată că familia lui Zaharia depășește această închidere prin actul credinței și prin seriozitatea cu care viața obișnuită se așează în parametrii iconomiei divine. Privită doar într-un singur plan, această familie pare extrem de închisă, într-o situație foarte proastă, dacă judecăm după exigențele contextului iudaic. Pentru o femeie ca Elisabeta, a fi stearpă, a nu avea un copil de oferit soțului ei și un urmaș familiei înseamnă aproape un blestem. La fel este și pentru un preot care nu are urmași care să-i ducă slujba mai departe. Deși oamenii sunt neprihăniți, sunt serioși cu viața lor, lucrurile par a fi închise și merg spre un sfârșit trist. Interesant este că acești doi soți continuă să aibă speranță, iar credința lor nu se leagă doar de o soluție în plan personal, ci de promisiunea lui Dumenzeu pentru întreg poporul. Iată cum lucrurile se deschid, prin așezarea propriei experiențe în iconomia lui Dumnezeu. Sigur, nu trebuie să ne gândim că asta presupune neapărat rezolvarea problemelor personale. Viața are sens dincolo de acest orizont. Însă, cel credincios are mereu curajul să își vadă propria experiență integrată în planul mai mare al lucrării lui Dumnezeu în lume. Angrenați într-o operă restauratoare, recuperatoare a iconomiei divine, cei credincioși au nădejdea că viața lor contează, că planurile și rugăciunile cu privire la acestea contează și că Dumnezeu leagă istoriile personale în ecuația sa mai mare. Evanghelia ne îndeamnă să ne rugăm pentru toate lucrurile, să facem toate lucrurile ca pentru Dumnezeu. Iată un exercițiu concret în care putem să reflectăm mai larg (și putem să reflectăm mai bine), un pas care să ne facă capabili să ne vedem experiența noastră individuală (proiectele și idealurile noastre) ancorată, pusă în dialog cu istoria mântuirii. Modul în care iconomia lui Dumnezeu tensionează experiența vieții noastre este că ne dă mereu putința, înțelegerea să vedem dincolo de aceste limitări, dincolo de orizontul propriu. Uneori e greu să înțelegem și avem întrebări de genul: „Dacă fac cutare școală?”, „Dacă merg la cutare loc de muncă?”, e oare voia lui Dumnezeu?. Alteori ne întrebăm „Care e voia lui Dumnezeu pentru această problemă?”. Dacă gândim în paradigma biblică pe care ne-o oferă evanghelia de astăzi, lucrurile se simplifică. Voia lui Dumnezeu este acolo unde există creativitate, acolo unde este valoare, muncă, frumos; acolo unde este izbăvire; unde planurile noastre sunt construite ca să treacă dincolo de propriul interes și orizont, de propria îngustime. Voia lui Dumnezeu este ca lumea aceasta să se întoarcă spre el, iar în momentul în care noi ne plasăm viața și proiectele în acest orizont suntem deja în voia lui, restul fiind detalii care fac parte din proces.

Încercând să facem o concluzie a celor discutate, evanghelia ne pune întrebarea: „Care este tensiunea cu care ne trăim viața?”. Cu alte cuvinte, nu este foarte important câți ani am trăit, câți ani vrem să trăim, ci, cel mai important, câtă viață reușim să punem în anii pe care îi trăim. Această viață este tensiunea despre care vorbeam. De asemenea, important e să înțelegem că această viață, această tensiune nu poate proveni din planul propriu, nu poate să se nască din plan individual. Ea este întotdeauna o proiecție a împărăției lui Dumnezeu în viața noastră și ea apare în momentul în care noi ne deschidem spre iconomia lui Dumnezeu.

În ciuda acestei științe pe care o avem, pare că în comunitățile creștine există mai degrabă secătuire și apatie decât o asemenea tensiune. Mulți sunt critici la adresa creștinismului afirmând că acesta a ajuns o poveste raționalistă seacă. Adică mergem la biserică, dăm afirmativ din cap la un discurs pe care îl ține un tip inteligent și cam atât. Tot mai mult se aude ideea că nu există vlagă, că lipsește tensiunea, că nu vedem cum anume planul acesta divin potențează experiența noastră. Este posibil ca anumite critici să fie întemeiate și să fie nevoie să evaluăm ce se întâmplă. Probabil că una din explicațiile care se dau acestui tip de secătuire, pe lângă raționalismul teologic, este individualismul experienței creștine. Suntem ispitiți și încurajați de datele societății actuale la a ne defini existența în raport cu un proiect strict individual. Evanghelia de astăzi ne invită însă la altceva, ne stimulează curajul de a ieși din acest orizont, în a ne expune viața, a ne deschide. Cu pași mai mici la început, această deschidere se face către prieteni, apoi către comunitatea creștină locală etc. În momentul în care se fac primii pași, apare și tensiunea de care vorbim, începem să funcționăm. Chiar dacă uneori nu întelegem bine, chiar dacă uneori modul în care funcționează lucrurile nu ne convine (de exemplu, se văd lucrurile noastre mai puțin confortabile – problemele, slăbiciunile noastre etc.), esențial este ca procesul să continue.

Ne apropiem de final cu acest gând, cu această invitație spre reflecție pentru fiecare dintre noi: „Cu ce tensiune ne trăim viața?”; „Ce încarcă viața noastră la acest nivel?”. Am putea să ne întrebăm de ce trăim așa de rar cu tensiune (când ne moare cineva, când se întâmplă un cataclism, când apare abrupt în viața noastră un eveniment din acesta radical). Lucrurile nu trebuie să fie așa. Practic, viața creștină ar trebui să fie un continuum în care această potențare a împărăției lui Dumnezeu, a planului mai mare, să fie simțită mereu. Este vorba despre o coordonată a vieții creștine care produce vigilență, creativitate, expresivitate.

Invitația este să recitim povestea acestei familii sfinte, a lui Zaharia și Elisabeta. Intrând mai profund în poveste, putem identifica focul din viața lor, anume că ceva se întâmplă dincolo de ce apare la prima vedere. Nu este doar drama unei familii neîmplinite care se roagă la Dumnezeu, ci și deschiderea de a sluji, dorința ca promisiunile lui Dumnezeu să se împlinească în viața poporului și ei să fie parte la realizarea lor. De aici vine sentimentul împlinirii, sentimentul pe care trebuie să-l trăiască orice creștin, anume că viața lui are rost dincolo de planurile individuale (care e posibil să nu se realizeze în totalitate), că e așezată în Dumnezeu. Cu o asemenea înțelegere, planul individual este mereu dinamic și în tensiune creatoare, pentru că se deschid mereu căi și soluții, planuri noi și realizarea lor. Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să ne putem evalua în acest orizont al tensiunii cu care ne trăim viața și asupra modului în care împărăția lui Dumnezeu tensionează planul nostru, ca să fim ceea ce am fost chemați să fim, fii ai lui Dumnezeu în această lume.

Danut Jemna

Introducere la Evanghelia după Luca

Introducere la Evanghelia după Luca

În acest an liturgic (2014-2015) ne propunem să citim în biserica noastră, duminică de duminică, evanghelia după Luca. Pentru început, ideea este de a face o scurtă introducere, o scurtă prezentare a evangheliei. Pe lângă prezentarea unor elemente specifice acestui tip de text, intenția este de a oferi un fel de propunere de abordare a evangheliei, un mod de lectură care are ca scop identificarea unor accente cu privire la persoana lui Isus Cristos. Asemenea detalii apar îndeosebi în anumite pasaje biblice care se găsesc doar la Luca și nu apar nici la ceilalți sinoptici și nici la Ioan. În aceste texte biblice unice, dar și în alte pasaje atent creionate de Sf. Luca, găsim resurse care ne ajută să identificăm fațete ale personalității complexe a Mântuitorului, direcții de dialog pe care le putem explora fiecare în parte, dar și împreună ca o comunitate eclesială, pentru a beneficia de prezența personală reală și transformatoare a lui Isus Cristos în lume.

Despre evanghelie în general, există suficiente lucruri care se știu și fac parte din cultura noastră biblică, atât date despre autor, cât și despre specificul textului lucan în general. Când ne referim la autor, nu putem să nu subliniem că avem de a face cu un evanghelist care nu a fost ucenic al lui Isus, n-a fost apostol, și că este un creștin convertit mai târziu prin misiunea Sf. Apostol Pavel. De asemenea, este un evanghelist care nu provine din poporul evreu, care a scris și a vorbit în limba greacă. Dintre cele trei evanghelii sinoptice, probabil că cea mai bine scrisă din punct de vedere literar este cea a lui Luca. În text se poate vedea o bogăție stilistică, o dimeniune estetică aparte. Rugăciunile, poeziile, cântările, parabolele sunt parte a unui stil distinct, cu o notă elegantă, care invită cititorul să ia act de o construcție literară specifică și cu potențial în planul mesajului. Conform iconografiei tradiționale, evanghelistului Luca îi este asociat un taur înaripat. Avem de a face cu un simbol sacrificial care ar pune accent deosebit pe dimensiunea jertfei lui Cristos, pe umanitatea sa. În mai toate manualele de teologie, când se vorbește despre evanghelia după Luca, se subliniază că, dintre toate figurile lui Isus, autorul explorează cel mai mult pe cea a Fiului Omului.

Deși începutul evangheliei ne poate deruta puțin, textul sacru nu reprezintă o simpă biografie a lui Isus, nu este doar o istorisire cronologică cu privire la cele ce s-au întâmplat cu Isus, detalii pe care oamenii le știau și le-au transmis prin viu grai. Avem de-a face cu mult mai mult. Putem vorbi despre o teologie a Sf. Luca, avem de-a face cu o punere în text în forma aceasta scrisă a unui mesaj gândit, filtrat și care corespunde unui tip de receptare, de înțelegere, dar și unei nevoi a comunității creștine. Există așadar o teologie lucană, o viziune teologică despre Isus specifică, un mod aparte de a înțelege ceea ce s-a întâmplat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și care este sensul evenimentelor pe care el le-a realizat în lume. Asupra acestei teologii există o literatură bogată, iar cine este interesat de mai multe detalii poate accesa asemenea surse.

În această introducere dorim să pregătim și să încurajăm membrii comunității pentru o lectură poate mai diferită decât cele realizate până acum, cu deschidere pentru anumite detalii care rezonează bine și cu epoca pe care o traversăm. Un prim exemplu de element specific pentru textul Sf. Luca este acela că evanghelistul dezvoltă o teologie a istoriei. Se poate observa ușor că el pune mare accent pe încadrarea istorică evenimentelor prezentate în text. Nu este vorba doar despre un reflex al omului de știință (Sf. Luca a fost medic și a avut o pregătire de specialitate din zona științelor). Pentru Sf. Luca, evenimentele care s-au întâmplat sunt evenimente cruciale ale istoriei și de aceea ele au o rezonanță în istorie în întregul ei, nu doar local. Pentru gândirea creștină, evanghelia nu ne pune în dialog cu o serie de evenimente mărunte petrecute într-o provincie romană uitată de lume, ci ne plasează în relație cu realități care au rol hotărâtor pentru istoria omenirii, evenimente fondatoare și deschizătoare pentru o nouă eră. În accepțiunea Sf. Luca, ceea ce s-a întâmplat în Palestina, evenimentele despre care el scrie sunt evenimente cruciale ale istoriei, date care au marcat esențial lumea, care au schimbat istoria. Vorbim despre fapte care au această amplitudine, această dimensiune, cu o anvergură la scara întregii umanități.

Un alt exemplu îl reprezintă viziunea Sf. Luca despre mântuire. În această evanghelie apare explicit termenul Mântuitor pentru Isus, iar viziunea despre mântuire este una complexă, cu deschidere universală. Evanghelistul Luca este cel care ne dă imaginea unei chemări universale a tuturor popoarele la mântuirea realizată de Dumnezeu, accentuând faptul că ceea ce lucrează Dumnezeu nu se rezumă doar la evrei. Un indiciu este acela că autorul face o extensie interesantă a genealogiei lui Isus dincolo de părinții poporului Israel. Pentru Sf. Luca, Isus nu este doar un evreu (celelalte genealogii din sinoptici se opresc la Avraam), ci este fiul lui Adam. Isus este o figură a umanității, el este cel care a venit să aducă mântuirea pentru toți oamenii.

Când e vorba despre dimensiunea escatologică (una foarte bogată în celelalte evanghelii), Sf. Luca nu cheltuie așa mult spațiu cu acest subiect, însă acolo unde îl tratează îi aduce multă culoare prin accente precum bucuria pe care o aduce împărăția lui Dumnezeu, nota solemnă și vitalitatea pe care o conferă venirea ei. Avem în această evanghelie chiar elemente ale unei escatologii prezente, dar într-o notă diferită de ceea ce ne oferă Sf. Ioan. Pentru evanghelistul Luca, împărăția a venit, o trăim deja: “fiindcă împărăția cerurilor s-a apropiat de voi”. Tonul festiv, atmosferă de sărbătoare, de celebrare, trădează faptul că împărăția lui Dumnezeu e deja la noi și aduce bucurie, prospețime, speranță; aduce ceva ce îi lipsește acestei lumi.

Un alt detaliu interesant este acela că Sf. Luca este preocupat să contureze tablouri, profiluri de personalități pe care insistă. Chiar de la început avem cuplul Elisabeta și soțul ei, personalitatea Mariei, mama Domnului, apoi apar surorile Maria și Marta, celebrul Zacheu și alte câteva personaje foarte interesante pe care autorul caută să le contureze și să le ofere spațiu de manifestare în textul său. Construcția subliniază deseori dialogul acestor personalități cu Isus. Dialogul persoanei umane cu persoana divină reprezintă o notă importantă a evangheliei, pentru a sublinia interesul lui Dumnezeu pentru om în calitatea sa de ființă specială și de mare valoare. De asemenea, în această evanghelie avem un accent pe câteva categorii de persoane, care, în raport cu epoca, erau ținute undeva la distanță, erau mereu în umbră. Un exemplu îl reprezintă femeile. În textul Sf. Luca, prezența densă și importantă a femeii sugerează un gest de recuperare a acesteia din punct de vedere teologic și comunitar. Femeile iau parte la cele mai importante evenimente din viața lui Isus, unele dintre acestea având un rol hotărâtor în realizarea lor. Ele sunt prezente și în parabole și în textele cu încărcătură teologică, nu numai în plan narativ. Pe lângă femei, în Luca găsim și un important accent pe copii. Nu este întâmplător faptul că Sf. Luca este singurul care prezintă detalii din copilăria lui Isus (ducerea la templu ca prunc, conform Legii; evenimentul de la 12 ani din Ierusalim). Amintim și detaliile legate de nașterea lui Ioan Botezătorul, dar și alte elemente cu privire la copii și copilărie care par să susscite interes din partea autorului și să sublinieze importanța copiilor în mesajul evangheliei. Nu în ultimul rând, printre persoanele de care se interesează Luca, cu nuanțe interesante, se află cele din categoriile defavorizate: vameșii, femeile păcătoase, cămătarii și alte grupuri care în societatea respectivă erau marginalizate. Sf. Luca face același efort de recuperare și ne arată modul în care Isus se raportează la acești oameni fără distanță și aprecieri discriminatorii, invitându-i să facă parte din împărăția lui Dumnezeu.

Mai sunt și alte teme teologice importante, însă, pe lângă cele expuse, dorim să ne canalizăm atenția asupra figurii lui Isus care admite note specifice în evanghelia după Luca. Am putea porni de la această idee generică, de la accentul pe figura sa ca Fiu al Omului pentru a o explora în plan relațional. Ne interesează să vedem cum anume este creionată această figură a lui Isus și apoi cum anume ea potențează relațional, cum ne-am putea noi plasa în raport cu acest Isus, cum am putea noi citi evanghelia și să-l lăsăm pe Isus să se apropie de noi, să ne vorbească, să vină mai aproape de inima noastră.

Propunem să ne uităm la câteva pasaje semnificative din această evanghelie printr-un exercițiu interogativ și cu un efort de imaginație. De pildă, ne-am putea întreba cum ar fi arătat Isus pe care îl știm noi sau pe care îl predică creștinismul fără parabola samariteanului milostiv, care apare doar în Luca? Începem cu această parabolă pentru că samariteanul, ca figură a lui Isus, este omul prin excelență față de care noi ne simțim aproape, este omul care face parte din viața noastră prin misiunea sa. Isus a venit să ne ia din starea de cădere, să ne scoată din poveri și necazuri, să ne fie aproape în viața pe care o avem de dus, dar fără să o artificializeze sau să o banalizeze, ci să o ia în serios și să îi ofere sens și sprijin. Plasat față de lume ca samaritean milostiv, Isus ne învață să fim oameni, ne deschide resortul relațional spre semeni. El ne învață că aproapele meu este cel care are nevoie de mine, că ucenicul lui Isus este o proiecție a lui Isus în lume, adică un samaritean milostiv care întinde mâna celui căzut, așa cum el a făcut-o și o face constant față de fiecare dintre noi. Noi înșine am fost prima dată într-un astfel de raport față de Isus. El a fost pentru noi prima dată samariteanul milos, iar dacă am înțeles lecția, Isus ne spune :”mergi și fă la fel!”.

Similar, am putea să ne întrebăm ce-ar însemna figura lui Isus fără celebrele parabole din capitolul 15 al evangheliei după Luca. Le știm, sunt trei parabole, o înșiruire de istorioare excepționale care au ca puncte de tensiune surpriza, bucuria, întoarcerea, regăsirea, dimensiunea comunitară. Întâi de toate, aici Isus este față de noi tatăl care ne întâmpină, care își întâmpină fiul risipitor. Cu toții am fost în această ipostază față de Isus – noi suntem fii risipitori care am fost așteptați de Cristos să ne întoarcem, să fim reabilitați, să ni se pună inelul, haina, încălțămintea, să fim din nou în relație bună cu Dumnezeu, să fim iertați, îmbrățișați, scoși din mizeriile noastre. Așa ne apropiem noi de Isus, într-o ecuație a regăsirii, iertării, reconcilierii. În același timp, povestea ne invită la un scenariu relațional asemănător, prin raportarea la ceilalți. Asemenea păstorului care-și caută oile pierdute sau gospodinei care își caută banul pierdut, ucenicii lui Isus sunt invitați să facă la fel și să participe apoi la bucuria regăsirii, întoarcerii omului la Dumnezeu. Avem în aceste pilde euforia aceasta tipic lucană a întoarcerii, a bucuriei, a regăsirii, a comuniunii în lumina reînnoirii lucrurilor, a revenirii lor pe făgașul cel bun.

Parabola săracului Lazăr și a bogatului ne arată un alt exemplu despre cum se arată chipul lui Isus spre noi. În esență, Isus este cel care dă speranță celui sărac, celui ce este lipsit și oprimat, celui care se află la periferia societății. În acelaşi timp, el se adresează bogaților să devină înțelepți în raportarea la ceea ce au şi la semenii lor. Avem de a face cu o proiecție escatologică a figurii lui Isus spre omul din lume care se mișcă spre un destin, spre un final al vieții sale. Isus ne așteaptă dincolo de existența noastră, dar, în același timp, escatonul vine înspre istorie, o atinge, îi dă sens și îi oferă o ancoră. Isus ne așteaptă în experiența noastră, oricare ar fi ea, de sărac sau bogat, și ne arată că important este modul în care ne trăim viața în raport cu împărăția lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu ne învață că tot ceea ce facem și gândim în istorie are implicații pentru eternitate, pentru ceea ce vom fi în împărăția Tatălui.

Avem o altă pildă excepțională, prezentă doar la Luca, în capitolul 18 – pilda judecătorului nedrept. Aici ni se vorbește despre îndrăzneala noastră. Credința noastră de a îndrăzni la Dumnezeu este pusă într-o istorie simplă, elementară: o femeie care se duce la un judecător și insistă pentru cauza ei până primește dreptate. Pilda ne îndeamnă să avem curaj, să insistăm la Dumnezeu, să avem credință chiar dacă lucrurile par a fi împotriva noastră. Suntem invitați să privim la figura lui Isus care ne spune că în relația cu Dumnezeu contează convingerea și insistența noastră, îndrăzneala și perseverența. E interesantă această poziționare a lui Isus față de noi care ne arată că în relația cu Dumnezeu trebuie să convingi, să arăți că îți pasă. În momentul în care omul doar expediază spre Dumnezeu niște mesaje, fără să cântărească, fără să îi pese, fără să fie convins, e posibil să își construiască o realitate falsă sau să manifeste o simplă datorie religioasă care ajunge să nu aibă nici o importanță.

O alta situație extraordinară este reprezentată de întâlnirea cu Zacheu. Este o istorie unică, ce apare doar la Luca în capitolul 19. Avem o poveste în care se întâmplă două lucruri şi priveşte doi oameni care se caută reciproc: un om dintr-o clasă socială problematică și Isus. În această poveste, fiecare este entuziasmat de celălalt. Zacheu, omul acela micuț, un vameș bogat, criticat de toată lumea, aude că vine Isus și este gata să facă gesturi care nu mai țin de statutul său social. Este marcat de figura lui Isus deși nu l-a văzut până atunci și este gata să facă orice să-l întâlnească. De cealaltă parte, Isus este la rândul lui provocat, este la rândul lui uimit și surprins plăcut de această figură. Un om în stare să se urce în copac ca să îl vadă pe Isus, gata să își schimbe cursul vieții, să renunțe la avere și să se împace cu semenii – iată un om care stârnește admirația lui Isus. Avem aici o scenă densă, unul din tablourile cele mai profunde ale relației omului cu Dumnezeu: să fii surprins de prezența sa în lume și, în același timp, să îl surprinzi, să îi oferi o replică pe măsură. E important să vedem în Isus pe cineva care așteaptă de la noi gesturi, uneori simple, firești, iar alteori să fie salturi, expresii ale personalității ce se deschide, se depășește pe sine, care e gata să treacă dincolo de cutume și fixări în raporturi reci și formale. Figura lui Isus ne invită la așa ceva, el este acolo așteptându-ne să-l provocăm, să-l surprindem; și invers, el însuși poate să apară în fața noastră în asemenea situații, scoțându-ne pe noi din platitudinile unei normalități sterpe, atrăgându-ne atenția în diverse moduri. Iată-l, așadar, pe Dumnezeu amator de surprize și gata să ni le ofere, semn al prețuirii pentru om, dorința lui de a se descoperi și de a primi revelație din partea omului, de a trăi surpriza întâlnirii.

În partea finală a acestei prezentări ne vom opri asupra unor pasaje care dau un accent tipic lucan figurii lui Isus, în special în ce privește umanitatea sa. Evanghelia după Luca pare a arăta mai apăsat și mai nuanțat autenticitatea lui Isus ca om, așa cum rezultă din relațiile cu oamenii și din evenimentele din viața sa. Un prim exemplu îl avem într-un detaliu care apare în scena ispitirii din pustie. Numai Luca ne spune că Isus a fost ispitit în toate felurile de cel rău, nu numai în pustie, ci în întreaga sa viață pe pământ. Iată așadar o perspectivă foarte importantă pe care e nevoie să ne-o asumăm în raportarea noastră la Isus. Este bine să știm că el a trăit ca oricare om, că a înfruntat toate ispitele și provocările experienței umane în lume. Din această cauză, el este capabil să ne înțeleagă, să ne fie aproape și să ne fie model. El n-a fost privat de ispitele pe care le avem noi, n-a trecut ca un zeu prin lumea asta, impasibil și rece. Raportarea noastră la Isus admite aici un tip de simetrie, deschide posibilitatea unui dialog în care el poate fi perceput ca frate care ne asistă în tot ceea ce înseamnă efortul omului de a depăși lucrurile care îl leagă. Suntem încurajați să-l vedem pe Isus alături de noi, mergând umăr la umăr pe același drum; suntem motivați să avem îndrăzneală, credința că ne putem adresa lui în mijlocul tuturor slăbiciunilor, îndoielilor, alunecărilor de orice tip. Ne putem adresa lui ca unul care ne înțelege cel mai bine, nu numai pentru că a fost ispitit în toate modurile, ci mai ales pentru că a biruit toate lucrurile. Isus nu este un Dumnezeu străin, departe, la o distanță creată de o perfecțiune rece. Dumnezeu s-a făcut om și a trăit ca și noi, asumându-și toate condițiile existenței umane în cele mai mici detalii, nerefuzând nimic din ce este omenește, adică a trebuit să facă față ispitelor, provocărilor, suferinței, foamei, durerii etc. În toate aceste a fost învingător, curajos, și ne-a deschis o cale, un drum de urmat, pe care dispunem de prezența sa, de sprijinul și încrederea sa.

Un alt exemplu de detaliu semnificativ cu privire la personalitatea lui Isus și a lucrării lui în lume îl reprezintă cel de la muntele schimbării la față. Sf. Luca este singurul care ne spune care este logica venirii lui Ilie și a lui Moise pe munte, anume să vorbească cu Isus despre suferințele pe care avea să le pătimească în Ierusalim. Deși pare un detaliu minor, avem de a face totuși cu ceva esențial, ce ține de miezul revelației creștine. Acest lucru evidențiază caracterul personal al lucrării lui Dumnezeu, importanța deciziei personale și a asumării planului divin de către Isus. Ne imaginăm intensitatea acestui dialog pe munte, cum anume cei doi titani ai Vechiului Testament vin la Isus spunând că finalitatea întregii lucrări a lui Dumnezeu cu ei, cu credința, munca şi dedicarea lor din vechime depind acum de el, de decizia pe care el o va lua în privința finalului care îl așteaptă în Ierusalim. Totul depinde de seriozitatea cu care el își va asuma până la capăt să trăiască ca om liber ce îşi asumă să ia asupra lui o povară mare, căci este povara tuturor. Decizia aceasta este grea, e profund umană și e personală. Nu asistăm la un scenariu gata regizat, la o poveste banală în care se bifează o decizie luată de altcineva. Dacă Isus, ca om, nu decide să accepte slujirea sa de mare preot, dacă el nu-și asumă în mod liber, personal să se ducă să sufere la Ierusalim și să moară, atunci totul e în zadar, toată așteptarea celor din vechime și toată speranța celor din prezent rămân fără fundament. Așadar, în evanghelia după Luca, prin această notă aparent minoră, se încarcă tensional întreaga poveste a mântuirii, care deodată devine frumoasă, extraordinară. Astfel, în viziunea Sf. Luca, istoria lui Isus se deschide și devine istoria întregii umanității, iar experiența întrupării se descoperă în toată autenticitatea ei. Mântuirea fiecărui om urmează aceeaşi cale a deciziei libere personale de a urma pe Cristos, de a asuma crucea lui, de a urma calea lui în lume.

Ne oprim la un alt detaliu semnificativ pe care îl găsim aproape de final, în scena răstignirii. Ceilalți sinoptici doar menționează în treacăt despre cei doi tâlhari care au fost așezați la dreapta și la stânga lui Isus și care îl batjocoreau. Sf. Luca face din povestea asta o scenă cu totul aparte. În fața oprobriului public, a batjocorilor și provocărilor de genul „dă-te jos, arată că ești Dumnezeu” etc., Isus nu răspunde deloc. În schimb, el răspunde unui singur om – tâlharului care se adresează cu formula ”Doamne adu-ți aminte de mine când vei fi în împărăția Ta”. Povestea aceasta e frumoasă din multe puncte de vedere. Mai întâi, ne prezintă un Isus al suferinței care este accesibil oricărui om. Mulţi sunt cei care în suferinţă resping pe Dumnezeu, însă un Dumnezeu care suferă este accesibil tuturor. Pentru noi este esențială această proiecție a unei suferințe roditoare, cu sens. Interesant este că tâlharul de pe cruce nu cere să fie mântuit. El suferă alături de Isus, își asumă condiția suferinței, dar are speranța că nu e în zadar. Apoi, e o poveste frumoasă pentru că arată autenticitatea experienței umane a lui Isus. Pe cruce, Isus își găsește un camarad, un om care suferă alături de el fără să condamne acest lucru, fără să-l ispitească sau să-i ceară explicații. Pare că Isus găseşte un însoțitor şi un rod al suferinţei sale, ceea îi alină durerea. De cealaltă parte, tâlharul vede în Isus un om care, deși nu merită această soartă, face din ea o cale a mântuirii, se roagă pentru cei mulţi şi pentru cei care îl duc la moarte.

Tot din tabloul final al misiunii lui Isus, dar înainte de cruce, Sf. Luca ne arată cum în Ghetsimani Isus trece printr-o perioadă foarte grea. Pasiunea lui, durerea lui este profundă, astfel că el caută sprijin și nu îl primește decât de la un înger care a venit să-l întărească. Acesta este Isus cel autentic din evanghelii – omul care poartă cumplita povară a păcatului oamenilor, a fraților săi și care simte nevoia de sprijin, așa de grozavă îi era suferința. Deși sunt detalii peste care cititorul textului sacru poate trece ușor, totuși avem de a face cu ceva foarte profund și autentic. În așteptarea a ceea ce va urma, a vânzării, bătăilor și crucii, sudoarea lui Isus s-a făcut sânge. Asistăm la o mare încrâncenare, la o luptă de neimaginat care se dă în ființa lui pentru a rămâne ferm în decizia de a se lăsa pradă morții, de a nu renunța la ceea ce avea de înfăptuit în Ierusalim.

În final, reluăm invitația de a citi evanghelia după Luca cu scopul de a intra în asemenea dialoguri cu persoana lui Cristos, identificând anumite trăsături ale personalității sale, anumite figuri cu care să rezonăm, care să ne solicite relațional. Ceea ce credem, ceea ce este important să luăm din evanghelie este adevărul că Isus Cristos este prezent în istorie alături de noi. Această personalitate complexă reprezintă o prezență fundamentală pentru noi ca ființe umane, ca persoane. Dialogul cu Isus Cristos, atât cât reușim să sesizăm prezența sa și diferite unghiuri ale personalității sale, are darul să ne motiveze, să ne schimbe, să ne contureze identitatea, să ne potențeze, să ne scoată din platitudinile noastre, să ne rezolve probleme, să ne pună uneori la îndoială anumite lucruri din viața noastră etc. Să dea Domnul să se întâmple asemenea experiențe cu noi, lăsând evanghelia să ne vorbească, să intre în viața noastră, să aducă rezultatele de care avem nevoie. Doamne-ajută!

Dănuț Jemna

Urmarea modelelor

Urmarea modelelor

Urmarea modelelor reprezintă o temă actuală de care se interesează tot mai mulți, însă pentru cei credincioși putem spune că este o veche și mereu actuală disciplină a spiritualității creștine. Începem discuția cu o trimitere la o carte celebră. Există o carte despre care se spune că este cea mai citită carte creştină după Biblie. Este posibil să fie mai multe versiuni cu privire la această carte, însă, din versiunea pe care o știm, este vorba despre Imitatio Cristi. Cartea nu are un autor cert și este atribuită lui Thomas Kempis. Titlul acestei cărţi are o traducerea simplă și înseamnă imitarea sau urmarea lui Cristos.

Încercăm să prezentăm câteva lucruri despre această temă în trei pași. Mai întâi, este indicat să facem un survol asupra Noului Testament să vedem ce ne indică textul biblic despre această disciplină. Apoi, este nimerit să arătăm cum funcţionează această disciplină, pe care o putem considera o constantă universală, o valoare care se aplică la oamenii din toate vremurile și de toate vârstele. În final, ne oprim la o serie de dificultăți sau probleme care privesc înțelegerea și practicarea acestei discipline.

A. La o lectură atentă a Noului Testament, putem sesiza că textul biblic utilizează doi termeni pentru ceea ce numim în general urmarea unui model. Un prim termen este specific Evangheliilor şi are o notă interesantă, mai ales cu privire la viața și opera lui Isus. În foarte multe rânduri găsim în Scriptură formula aproape magică a lui Isus Cristos care spune: Vino şi urmează-mă!, Vino după mine! A spus-o lui Matei, a spus-o diverşilor ucenici pe care i-a întâlnit, diverşilor oameni care veneau să îl asculte. Acest termen apare cu o frecvenţă mare în Evanghelii, cu densitate mare în zona aceasta a apelurilor făcute de Mântuitorul către oameni de a-l urma. Sensul primar al termenului înseamnă a merge cu cineva, a-l însoţi, a fi cu el, a-l acompania, a merge cu el pe drum. Sigur că există şi sensul celălalt, figurat, care se referă la ideea de a-l urma pe Isus în sensul de a deveni ucenicul lui, de a accepta învățătura lui. Este destul de clar că în textul biblic întâlnim ambele sensuri, iar cel primar pare să fie unul foarte important. În cadrul acelei epoci, ideea de a-l cunoaşte pe Isus, de a deveni ucenicul lui presupunea, mai întâi de toate, acțiunea concretă de a-l acompania, de a călători efectiv cu el. Acesta era tiparul misiunii lui Isus: umbla de ici colo, făcea diverse lucruri și spunea diverse lucruri astfel încât oamenii să îl audă și să îl vadă. Ca să poţi să fii ucenicul lui trebuia să umbli cu el, să îl însoțești în călătoria lui. Acest sens primar al termenului este foarte important nu numai în contextul epocii, ci are implicații și în prezent. E clar că nu a inventat Isus această practică. În epoca antică exista o tradiţie a peripateticilor, a filosofilor care mergeau pe jos şi care-şi luau ucenicii după ei. În aceste plimbări ei își prezentau ideile, îşi predau filosofia, și chiar îi expuneau pe ucenici la anumite lucruri, la situaţii reale, la dialog cu oamenii etc. Experiența aceasta a lui Isus a fost preluată apoi și de ucenicii lui. Este o practică pe care o găsim la Sf. Apostol Pavel și la alţi ucenici și urmaşi ai lor, la Părinţi Bisericii. Exista acest obicei ca maeștrii să fie urmaţi la propriu de ucenici şi de a-i vedea lucrând sau spunând şi, în acelaşi timp, de a avea oportunitatea să lucreze şi ei. În actualitate, această experiență concretă de a fi în proximitatea maestrului, de a-l vedea la lucru rămâne o dimensiune formativă esențială (e suficient să ne gândim la meseriași, artiști etc.). La acest nivel, disciplina urmării modelelor trebuie să presupună din partea noastră un gen de deschidere la o prezenţă, de aproape sau la distanţă, un tip de accesibilitate, de disponibilitate de a lăsa cuiva loc în preajma ta, în viaţa ta, în interioritatea ta, oriunde ar fi nevoie. O asemenea prezenţă presupune apropierea fizică, dar trece și dincolo de ea. Uneori, modelul îţi cere să mergi după el, să stai cu el, iar alteori îţi cere să-l laşi să vină cu tine, să fie prezent în viaţa ta, de la distanță, prin valorile sale, prin așteptările pe care le are etc.

Al doilea termen biblic la care ne referim aparține în mod special textelor pauline. Apare în formă verbală doar de trei ori în Noul Testament, iar restul, cu o densitate mare, apare în forma substantivală mimetes: urmaşi, ucenici, imitatori. Este cunoscut celebrul text din 1 Corinteni 11:1 – Fiţi imitatori ai mei, precum şi eu sunt un imitator al lui Cristos. La prima vedere, acest termen pare ambiguu. În epocă el are o valenţă sau un sens care ne trimite la actori, la jocul de rol pe scenă. Actorii sunt cei care mimează când joacă un rol, reproduc un comportament. Pentru actor este important să fie fidel operei sau textului ei, iar a mima bine înseamnă a fi cât mai fidel caracterului reprodus. Însă, în textul biblic nu acesta este sensul pe care l-a transmis Apostolul. A urma modelul nu înseamnă a juca un rol după un text sau o scenă văzută undeva. Deși, până la un punct, o componentă de imitare prin repetare există (de exemplu, să înveţi să faci văzând pe altul cum face, să repeți după el), urmarea modelului, imitarea modelului nu se reduce doar la o mecanică de a reproduce ceea ce face celălalt. În tradiţia creştină, ideea imitării modelelor privește o exigență dublă. Modelul este o persoană sau o existenţă care arată un conţinut, trădează o identitate, indică un sistem de valori, arată o ştiinţă, o meserie, o artă etc.; vorbim despre un conţinut, despre o identitate care trebuie primită și asumată și care se poate formaliza, se poate așeza într-un crez, sistem axiologic sau spiritualitate. Dar, în acelaşi timp, modelul este cel care încarnează acea ştiinţă, acea identitate, acele fundamente, acel sistem de valori. El trăiește în acord cu acele standarde, se pune pe sine în ecuația afirmării lor. Acest lucru presupune efort, asumare, dar și personalizare, afirmarea valorilor într-o experiență proprie, unică. Astfel, modelul creștin răspunde la aceste două așteptări: vizualizează un conținut; arată expresia încarnată a acestuia, îl arată cum funcționează în propria viață. În creștinism, modelul invită pe cel care-l urmează să facă acelaşi lucru: întâi să fie receptiv, atent și să dibuiască această identitate; apoi să fie dispus să o pună la lucru în propria existenţă. Rezultă că ideea de a imita modelul scapă de sub sensul de reproducere mecanică a ceea ce face sau este cineva. Oricum o asemenea mecanică este imposibilă, pentru că orice experiență este unică și irepetabilă. În același timp, asta nu înseamnă că mimetismul cu sensul de a repeta, de a face la fel este exclus complet. Cel puțin în faza de început, când ucenicul își începe aventura, el este încurajat să facă ceea ce vede pe maestru făcând, adică să imite.

În textul biblic unde apare această formulă, fiţi imitatori, fiţi urmaşi, textul nu se rezumă doar la Cristos și ucenicii lui. Apostolul Pavel spune deseori: “fiţi imitatori ai lui Dumnezeu”, “fiţi imitatori ai lui Cristos”, dar și “fiţi imitatori ai Apostolilor”, “fiţi imitatori ai mei”, “fiţi imitatori ai mai marilor voştri”, “fiţi imitatori ai credinţei lor” (a se vedea, de exemplu, 2 Tesaloniceni 3: 7-9; Evrei 13:7; 1 Corinteni 4:16; 1 Corinteni 11:1; Efeseni 5:1, Evrei 6:12; 1 Tesaloniceni 1:6 şi 2:14; Filipeni 3:17 etc.). În unele din aceste texte, apare această idee a urmării maeştrilor și înaintaşilor în relaţie cu un alt termen biblic important: paradosis. Această asociere este esențială pentru că arată de fapt matricea unde se dezvoltă și unde se exprimă disciplina urmării modelelor. Imitarea lui Cristos și a ucenicilor lui se constituie în cadrul unei predări, a unei transmiteri continue de la o generaţie la alta a unui conţinut, a unei moșteniri care este tocmai credința creștină, viața cu Cristos. Aceasta este de fapt definiția conceptului de Tradiţie, ca o realitate vie a credinței care se transmite mai departe în iconomia Sf. Duh. Ce înseamnă un model, așadar? Este acea existenţă care încarnează conţinutul transmis de înaintași. Astfel, tradiţia creştină nu e altceva decât o înlănțuire de experiențe care leagă maeștri de ucenici, modelele de imitatorii lor. O generaţie se raportează la cealaltă privind la modul în care înaintașii au trăit credinţa în datele epocii lor, cu probleme lor etc. Experiența lor autentică face vizibile valorile credinței și dă curaj celor ce vin să le trăiască în propria lor viață, în date noi, diferite.

Din cele prezentate, rezultă o implicație pe care este bine să o subliniem. Dacă înțelegem modelul ca o experiență reală, concretă, care pune în act un sistem axiologic, un crez, un adevăr, atunci ieșim din capcana idealismului. Întotdeauna când ne gândim la model, noi avem tendinţa să idealizăm, să spunem că modelul este desăvârşirea, este ceva la care nu putem ajunge. Din această pricină, raportarea la model creează distanţă, conflicte, neputință etc. În creştinism, când vorbim despre urmarea unui model ne gândim la oameni reali care au trăit credinţa cu provocările ei, cu problemele ei. Înseamnă că avem de a face cu ceva la care avem acces, că suntem chemaţi să trăim, să experimentăm ceva real, că acel conţinut e posibil de pus în ecuaţia existenţei și nu ne este refuzat. Spiritualitatea creştină înseamnă urmarea lui Cristos și a ucenicilor lui, a ucenicilor lor, a sfinţilor care au trăit în lume în diverse contexte.

B. Urmează să spunem acum câte ceva despre funcţionalitatea acestei discipline a urmării modelelor. Ideea de disciplină trebuie asumată în parametrii de bază ai definiției conceptului de disciplină în creștinism. Disciplina vizează un efort, un proiect, constanță și ritm, standarde și obiective de atins etc. În privința urmării modelelor putem analiza subiectul la cel puțin trei niveluri. (1) Primul nivel este cel al vieţii noastre obişnuite, cu etapele ei. Raportarea la modele este o constantă universală. Ca oameni, noi funcţionăm aşa. Ne uităm mereu la repere, la modele. În faza copilăriei, de exemplu, ne uităm la părinţi, la bunici. Suntem fiinţe mimetice. Aşa ne dezvoltăm, aşa căpătăm curaj, aşa avem îndrăzneală și aşa ne conturăm propria identitate, propria personalitate. Nu se poate altfel. Căpătăm încredere să relaţionăm cu lumea văzând pe alţii făcând, imitându-i, punându-ne sub umbrela lor. În etapa adolescenţei, cu tribulaţiile ei, procedăm la fel. Îi auzim pe tineri spunând: „Ce idoli ai?” Care sunt idolii tăi? Sunt personalităţi publice în general, care au impact, care spun ceva prin prezenţa lor în diverse domenii (în muzică, filme, politică etc.). Vip-urile de acest tip atrag şi reprezintă o sursă de inspiraţie, reprezintă un reper pentru tineri pentru că le oferă ceva din ce au nevoie în această faza de formare a personalităţii; acele personalităţi tari, mari, puternice marchează și atrag, stimulează și dezvoltă energii, idealuri. Da, tinerii vor să fie marcaţi, au nevoie de această scânteie. De asemenea, la maturitate continuăm să funcţionăm la fel, chiar dacă ne-am aşezat, suntem maturi și avem de toate. Poate acum ne uităm la oamenii realizaţi, poate acum măsurăm într-un fel diferit lucrurile raportându-ne la unii oameni care au realizat ceva în viață.

(2) Un alt nivel de analiză, în afară de normalitatea existenţei noastre umane, îl reprezintă rolul și impactul modelelor în perioadele de criză. Se ştie că la toate vârstele există perioade de criză. Pe lângă acestea, există crize punctuale care au mai multe cauze. Modelele au rolul să ne ajute în momentele de criză, să ne orienteze, să ne dea consistenţă, să ne dea răspunsuri sau să ne ajute să vedem cum poate fi depăşită o criză prin care, eventual, au trecut alții înaintea noastră, fără a comite greşeli, fără a cădea sub acea criză. Avem o sumedenie de exemple aici, atât din literatură, cât și din viaţa Bisericii, de la sfinţi. Pentru a vedea mai bine cum funcționează prezența unui model în perioadele de criză, putem apela la cartea lui Philip Yancey, intitulată Cu sufletul rămas în viaţă. În acest volum, autorul prezintă câteva modele, câţiva oameni care l-au salvat în diversele crize ale vieţii lui. Este vorba despre oameni care au funcţionat fie ca modele de la distanţă, prin opera lor, prin biografiile lor, fie prin relații directe cu personalități în viață, oameni cu care a comunicat, cu care s-a întâlnit.

(3) Nu în ultimul rând, un al treilea nivel este cel al proiectului de viață, al formării personale. Modelele sunt foarte importante în formarea noastră, pe fiecare palier, la fiecare nivel al dezvoltării noastre. Orice proiect formativ asumat presupune imediat găsirea unor repere, identificarea modelelor care pot sluji ca exemplu și ca motor al acestei deveniri. În spiritualitatea creștină, conform celebrului text din Evrei cap. 10, se asumă faptul că experiența credinciosului este una mereu asistată de înaintași. Această comuniune cu toți sfinții care au adormit în Cristos dezvoltă un tip de receptivitate față de înaintași ca modele reale care încurajează creștinul să trăiască după standarde și să creadă că e posibilă atingerea lor. Pe de o parte, această prezenţă ne responsabilizează. Modelele, sfinţii lui Dumnezeu, sunt cu noi și ne încurajează să facem ce au făcut ei la vremea lor, să facem chiar mai bine, să le depăşim exemplul. Pe de altă parte, prezenţa lor este una care fundamentează, așează un teren solid pe care se dezvoltă caracterul și viața cuiva. Întotdeauna, această raportare la modele, la sfinţi, a condus practic la dezvoltarea unei conștiințe a prezenţei vii a lui Dumnezeu în lume, un simț care dă capacitatea de a vedea rezultatele iconomiei divine, de a înțelege că viaţa înaintașilor a contat și că ei au adus contribuţii. Realizările lor devin temelie pentru cei care urmează, astfel că ei nu construiesc pe un loc gol. Toate acestea dovedesc că viața creștină nu este doar o idee, nu este o ficţiune, ci o experiență autentică, cu rezultate pe măsură și care nu dezamăgește pe cel ce apucă pe această cale. Sfinţii sunt modele vii şi oferă rădăcini. Așezând temelia, ei ne oferă viitor pentru că viitorul este construit astfel pe un fundament solid.

C. Încheiem cu analiza a două probleme și cu o încercare de soluţii posibile la aceste probleme. (1) Prima problemă: imitarea modelelor poate lua forma mimetisului doar la acest nivel al reproducerii mecanice a unor lucruri făcute de alţii. Este varianta jocului de rol sau a clonării unor personaje în altele noi care pretind astfel că sunt ucenici. Există mereu asemenea clone ale leaderi-lor religioşi, politici sau de orice altă natură. Îi vedem cum apar precum caricaturi ce nu pot să spună ceva pe cont propriu, ci reproduc ceea ce au văzut la alții. În domeniul religios apare frecvent această situație, pentru că, prin natura lui, fenomenul religios se pretează poate mai mult la o asemenea ispită. Când noii leaderi religioși sunt clone ale celor dinainte, raportul dintre generaţii sau continuitatea dintre generaţii are foarte mult de suferit. Clonele nu aduc nici un fel de progres, ci doar mențin tipare și modele din trecut care, de altfel, nu mai au impactul și relevanța pe care au avut-o la vremea lor.

(2) A doua problemă o reprezintă cealaltă extremă, care este ispita originalităţii cu orice preț, însoțită cel mai adesea de paricid. În această situație, confruntarea între generaţii ia forma unei rupturi dramatice faţă de cei dinainte, faţă de modele anterioare. Are loc o negare a acestora, o respingere a ceea ce înaintașii au fost și au făcut și sfârșește prin omorârea acelei prezenţe din trecut, retezarea acelui conținut care ar trebui să fie un ferment, care ar trebui să fie un reper sau o temelie. Acest tip de ruptură este, de asemenea, prezent în societatea românească, la nivel religios, academic, politic etc. În România, din pricina păcatelor celor din trecut (compromisuri, căderi etc.), în contextul unei societăți care se dorește a fi diferită, noua generaţie dorește să se delimiteze de asemenea modele, chiar se raportează violent față de trecut, prin ruptură, prin negare. Această situație se cuplează și cu ispita originalității, cu dorința de afirmare rapidă a noilor personalități publice. Însă, ceea ce se petrece cel mai adesea, atunci când rădăcinile sunt retezate, este construirea unor identități slabe, infertile, de fațadă și contextuale, bazate pe tehnologia construirii de imagine publică. Asemenea personalități devin modele de conjunctură, dar fără impact major și care sunt uitate repede sau devin antimodele, pentru că cei care se uită la ei sfârșesc păcătuind în același mod.

Din perspectivă creştină, atunci când vorbim despre disciplina urmării modelelor, problemele acestea pot fi abordate corect și se rezolvă. Punctul de plecare este înţelegerea naturii vieții creștine în lume: creștinii se formează, nu se nasc; vorbim despre un proces ce ține toată viața, despre părinți care contribuie la creștere, de modele care sunt repere, de oameni care pot să îi conducă pe cei mai tineri în credință pe drumul către maturitate. De asemenea, în creștinism este esențială viziunea potrivit căreia menirea fiecărui credincios este să devină la rândul său un model, o călăuză pentru alții. Nu este vorba despre un elitism arid și rezervat unor inițiați, ci despre asumarea unei valori sau a unei coordonate fundamentale a vieții creștine.

Această valoare a urmării modelelor se traduce în practică la mai multe niveluri. Creștinii care au copii trebuie să conştientizeze că ei reprezintă primele modele pentru copiii lor. La acest nivel, mimetismul este mai pronunțat pentru că urmarea modelului presupune sesizarea seriozității cu care cei mari se raportează la Dumnezeu și la valorile creștine. Experiența modelului se traduce cel mai puternic la nivelul copiilor ca încredere și curaj în realitățile despre care vorbește credința creștină. După părinți, un impact în dezvoltarea personalității tinerilor îl au modelele vii din comunitatea creștină locală și personalitățile marcante din trecut, din istoria acelei comunități sau din istoria Bisericii. Tinerii au simț pentru valoare și autentic, iar personalitățile mari ale spiritualității creștine joacă un rol foarte important în a convinge, a prezenta temeiuri solide pentru noile generații. Dorința de originalitate a celor tineri este fecundată de experiențele autentice ale modelelor din trecut și prezent, de creștini care conving prin seriozitatea cu care își trăiesc viața, creativitatea cu care oferă soluții la probleme, naturalețea cu care integrează complexitatea realității în propria lor viață. La maturitate, creștinii se orientează după modele de modele, după experiențe care îi învață să devină adevărați patriarhi, oameni așezați, generoși, care transmit mireasma vieții cu Cristos din împlinirea vieții lor, nu din tehnici artificiale de construcție a unei imagini vandabile.

Dănuț Jemna

03 Aprilie 2015

Vasile cel Mare

Vasile cel Mare

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt,Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malulIris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

TEHNOLOGIA ȘI VIAȚA PRIVATĂ

TEHNOLOGIA ȘI VIAȚA PRIVATĂ

Asociația Culturala “Onesimos” Iași și biserica penticostală ”Străjerul” Iași organizează serata cu tema:

”TEHNOLOGIA ȘI VIAȚA PRIVATĂ”

Despre importanța vieții private în contextul lumii actuale: care sunt provocările, problemele și beneficiile pe care ni le aduce tehnologia, în special cea a informației și ce răspunsuri ne solicită, la nivel personal și comunitar. Discuție coordonată de Loredana Miron și Cristi Macoviciuc.

Data: Duminica, 1 martie 2015
Loc: Str. Vânatori nr. 7 (Tătărași, în spatele spitalului de Neurologie) – Locația Bisericii Străjerul.
Ora: 18:00

Intrarea este liberă.

Facebook event.

Vă asteptăm!

ISIS și Criza din Orientul Mijlociu

ISIS și Criza din Orientul Mijlociu

Asociația Culturala Onesimos vă invita la serata cu tema:

ISIS și Criza din Orientul Mijlociu”.

Într-un context în care auzim din ce în ce mai frecvent termeni și expresii precum: ”război în Orient”, ”criza din Siria”, ”refugiați”, ”terorism”, ”grupări teroriste” etc. este firesc să ne întrebăm cum le înțelegem, cum ne implicăm, ne putem oare implica sau trebuie?, cum ne raportăm la informațiile pe care le primim si cum le discernem.

Vă invităm să participați la acest dialog între Danuț Jemna și Dănuț Mănăstireanu, Director pentru credință în dezvoltare, pentru regiunea Orientului Mijlociu și a Europei de Est, al World Vision International.

Data: Duminica, 8 februarie 2015
Loc: Str. Vânatori nr. 7 (Tătărași, în spatele spitalului de Neurologie) – Locația Bisericii Străjerul.
Ora: 18:00

Intrarea este liberă.

Pentru cei care folositi canalele de media socială, găsiți evenimentul pe Facebook AICI.

Vă asteptăm!

Religia nu mai este obligatorie în şcoală

Religia nu mai este obligatorie în şcoală

Curtea Constitutionala a decis in data de 12 noiembrie 2014 ca este neconstitutional articolul din legea educatiei care spune ca “La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie”. Judecatorii Curtii au apreciat ca cei care trebuie sa faca o solicitare sunt parintii care doresc ca aceste cursuri de Religie in scoala sa fie urmate de copiii lor, transmite Agerpres. Argumentatia Curtii porneste de la ideea ca cel care vrea sa faca ceva trebuie sa ceara acel lucru, si nu cel care nu vrea.

Curtea Constitutionala a Romaniei (CCR) anunta intr-un comunicat de presa ca astazi, 12 noiembrie 2014, “a luat in dezbatere exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii invatamantului nr.84/1995 si ale Legii educatiei nationale nr.1/2011”.

“In urma deliberarilor, Curtea Constitutionala, cu majoritate de voturi, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.9 alin.(2) teza intai din Legea invatamantului nr.84/1995 si dispozitiile art.18 alin.(2) teza intai din Legea educatiei nationale nr.1/2011 sunt neconstitutionale”, anunta CCR.

sursa hotnews.ro

Biserica Străjerul la 16 ani de existenţă

Biserica Străjerul la 16 ani de existenţă

Comunitatea Străjerul se naşte prin conştientizarea şi asumarea unei anumite crize la nivelul unei generaţii de tineri aflate în contextul unui proces de schimbări importante în societatea şi comunitatea creştină din România. În esenţă, criza se exprimă în plan identitar şi este marcată de sesizarea unor rupturi sau discontinuităţi, cum ar fi cele între: teorie şi practică; religios şi profan; comunitatea religioasă şi lume; evanghelici şi restul lumii creştine; trecut şi prezent; vechi şi nou; bătrâni şi tineri; bărbaţi şi femei etc.

Ca proiect eclesial, Străjerul are în vedere o asemenea criză şi încearcă un răspuns sub forma unei experienţe creştine care să fie bine fundamentată sub raport identitar. În această comunitate se doreşte să se ofere contextul pentru o viaţă creştină coerentă, care să împlinească omul în calitatea sa de fiinţă personală complexă. Credincioşii sunt motivaţi să trăiască în lume cu un scop clar şi potrivit constituţiei lor de fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Procesul pe care îl propune biserica Străjerul este acela de a construi o identitate creştină solidă printr-o triplă orientare:

  • spre trecut, pentru a înţelege şi asuma o istorie a prezenţei lui Dumnezeu în lume: o moştenire a unei experienţe creştine vii, complexe şi extrem de valoroase; o bogăţie de modele autentice care şi-au trăit credinţa consistent în lume; un conţinut care trebuie primit, evaluat şi pus ca temelie pentru identitatea creştină; un mandat şi o responsabilitate de dus mai departe într-o lume mereu în schimbare şi cu noi provocări;
  • spre prezent, pentru a actualiza moştenirea primită şi a face vizibil şi activ conţinutul revelaţiei creştine, adevărul biblic; pentru a participa efectiv la iconomia mântuirii în calitate de parteneri ai lui Dumnezeu în opera sa de a întoarce întreaga lume către sine; pentru a actualiza local Trupul lui Cristos într-o expresie concretă a diversităţii spiritualităţii creştine (inclusiv cea confesională);
  • spre viitor, cu speranţa unei continuităţi şi efortul de a pune la dispoziţia copiilor ceea ce am primit din experienţa Bisericii lui Cristos, la care să putem adăuga efortul şi contribuţia proprie; având grija de a forma generaţia tânără în spiritul Părinţilor Bisericii, cu transparenţa unui model real şi onest în care să se vadă propriile greşeli şi realizări, propriile valori şi aspiraţii, îndoieli şi speranţe; cu necontenita muncă de a-i convinge de realismul şi seriozitatea cu care Dumnezeu se implică în istorie; în speranţa că fiicele şi fiii noştri vor prelua responsabilitatea de a trăi şi duce mai departe viaţa creştină în lume.

 Efortul principal în cei 16 ani de activitate a comunităţii Străjerul s-a îndreptat înspre aşezarea membrilor ei pe aceste coordonate amintite mai sus. Această muncă a presupus în principal:

  • vizualizarea surselor care ne clădesc identitatea – oameni, texte, instituţii (de la Părinţii Bisericii din perioada de început a creştinismului şi până la modelele actuale din toate confesiunile creştine);
  • definirea şi funcţionarea unui cadru comunitar în context confesional, un model în care să fie vizibile valori şi instituţii cu continuitate în viitor şi fără cei care le-au aşezat (definirea cadrului eclesial – a unei structuri de conducere, a unui mod de exersare a carismelor credincioşilor, a unui cadru liturgic şi a unui tip de spiritualitate axate pe ucenicie, formare continuă, dezvoltare armonioasă a personalităţii);
  • asumarea unui cadru teologic şi a unui tip de spiritualitate creştină care să împlinească nevoile credincioşilor, să aibă capacitatea de a integra întreaga realitate a existenţei umane şi să răspundă întrebărilor cu care se confruntă creştinii în prezent etc. (un cadru teologic ce are în centru conceptul de persoană, care acceptă că Dumnezeu este o fiinţă personală, lumea este o realitate relaţională şi consideră mântuirea un proces continuu în care este implicată întreaga viaţă a omului, cu toate detaliile şi complexitatea ei). 

Probabil că cea mai importantă provocare a comunităţii în prezent o constituie depăşirea unor temeri şi a unor limite proprii, inerente dealtfel, cum că un asemenea proiect nu este posibil sau se poate uşor transforma în ceva ce, măcar teoretic, refuzăm a deveni. Riscul unui blocaj este alimentat de o încredere relativ scăzută în eficienţa unor valori precum ucenicia sau în funcţionarea instituţiei eclesiale dincolo de prezenţa unor personalităţi puternice care să le anime. O altă sursă de blocaj o reprezintă povara responsabilităţii slujirii în cadrul unei comunităţi mici, nu foarte dinamică sub raport numeric, împreună cu teama de izolare sau de eşec şi cu o credinţă slăbită în ceea ce priveşte prezenţa şi implicarea lui Dumnezeu în datele unui asemenea proiect comunitar local.

După 16 ani se pot vedea nu numai temeri şi întrebări; putem identifica rezultate şi un posibil profil, o vocaţie de asumat. În mod constant, în comunitatea Străjerul au venit oameni care au trecut printr-un proces de formare, de creştere, de înţelegere matură a credinţei creştine. Cea mai mare parte din aceşti oameni au plecat, fie în alte ţări, fie în alte localităţi din ţară. Din când în când, mesajul lor de încurajare este acela că ne-am făcut bine treaba, că viaţa lor s-a schimbat, au primit şi întrebări şi răspunsuri şi au reuşit să se depăşească pe ei înşişi în multe limite. De asemenea, au depus mărturie despre un cadru eclesial consistent (un spaţiu liturgic exigent, valori şi oameni dispuşi să ajute, să asiste şi deschişi ca să se vadă viaţa creştină în întregime, cu bunele şi imperfecţiunile ei).

În acest moment de aniversare, avem ocazia de a lua o anumită distanţă critică faţă de proiect şi de a face o evaluare. Rămân spre analiză cel puţin două direcţii în care membrii comunităţii Străjerul să găsească atât subiect de reflecţie şi angajare, cât şi sprijin, credinţă şi încurajare pentru a merge mai departe. Pe de o parte, efortul de construire a unui cadru eclesial funcţional, în contextul unei tradiţii evanghelice, merită dus mai departe. Luăm în calcul măcar orizontul de a lăsa copiilor noştri ceva pe care ei să construiască la rândul lor, ca să nu fie obligaţi să rescrie istoria, să treacă prin aceleaşi frământări sau temeri ca şi noi. Avem ocazia de a ne reînnoi credinţa că Dumnezeu susţine slujirea creştină dincolo de eforturile şi slăbiciunile noastre, pentru că vorbim despre Biserica sa şi nu despre un proiect al omului. Pe de altă parte, merită continuat efortul de a forma oameni, de a fi la dispoziţia celor tineri, a celor care doresc să îşi asume calea credinţei în aceşti parametri ai uceniciei. Este o investiţie costisitoare, fără rezultate spectaculoase care să apară peste noapte sau cantitativ vizibile. Este asemenea muncii de creştere a unui copil, care se realizează în timp, cu paşi mărunţi, în etape uneori incomode şi grele, dar care, cu răbdare şi pasiune, va aduce rezultatul remarcabil al unui om matur.

Dănuţ Jemna

Conştiinţa istorică în creştinism

Conştiinţa istorică în creştinism

Aşa cum bine remarcă filosoful N. Berdiaev, în istoria spiritului uman, evreii sunt cei care au introdus ideea unei împliniri a istoriei, adică au introdus ideea de conştiinţă istorică. Această conştiinţă se creionează prin revelaţia biblică încă de la începutul procesului de formare a naţiunii Israel şi se dezvoltă ulterior în diferite etape ale acestei istorii. Analizând textul biblic, se poate deduce că la poporul evreu conştiinţa istorică a însemnat o triplă orientare.

Mai întâi este vorba despre o privire întoarsă spre origini, spre trecut. Revelaţia biblică dezvoltă o asemenea logică a orientării spre rădăcini prin modul în care este prezentată istoria poporului evreu ca o istorie a unei familii, cu toată iconomia primirii şi predării unei moşteniri, a unui sistem de valori, a unei promisiuni divine. În acelaşi timp, această istorie este încadrată într-un plan mai mare, într-o istorie mai mare a originilor lumii şi a omului, cu o viziune care subliniază ideea unei scheme sau a unui plan divin pentru istorie în care fiecare popor este invitat să joace un rol. Dealtfel, textul biblic al Vechiului Testament punctează în câteva rânduri contribuţia diferitelor popoare la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei antice.

În al doilea rând, avem o orientare spre prezent care are darul să funcţioneze atât în plan identitar, ca o formă de discernământ şi de protecţie, cât şi ca o modalitate de afirmare a acesteia, de acţiune şi de participare la mersul istoriei. Revelaţia biblică ne arată că Israel a fost ales de Dumnezeu să fie ca un semn între popoare, o lumină pentru neamuri, o prezenţă vie, activă, revelatoare care să dea seama despre existenţa unui sens al istoriei, despre existenţa unicului şi adevăratului Dumnezeu care este prezent activ şi eficient în istorie.

În final, vorbim despre o orientare spre viitor, spre acel sens al istorie, spre un punct culminant, de împlinire a ei. Această dimensiune este dezvoltată prin iconomia promisiunii divine care orientează experienţa umană spre un viitor care este considerat mai bun, superior calitativ, şi de aceea de dorit, de aşteptat. Unele promisiuni se împlinesc de-a lungul istoriei cu rolul de a pregăti omul pentru acel punct de cotitură şi de a-i confirma vocaţia, iar altele vizează tocmai finalul sau sfârşitul istoriei, cel puţin în ipostaza ei pe care o cunoaştem acum. Promisiunile lui Dumnezeu conduc la această raportare la viitor şi se concretizează într-o tensiune creativă de a înţelege şi de a participa la fiecare etapă de dezvoltare a procesului. De asemenea, aceasta produce şi o aşteptare, o dorinţă de a avansa spre acel punct de împlinire al istoriei. Trebuie să subliniem aici că această perspectivă asupra viitorului a fost substanţial influenţată de întâlnirea iudaismului cu filosofia şi religia perşilor, în perioada exilului babilonian. Prin această întâlnire, în spiritul evreu se dezvoltă o conştiinţă eshatologică potrivit căreia sfârşitul istoriei presupune intrarea într-o nouă ordine a existenţei, marcată de o experienţă excepţională a învierii celor care au murit şi deschiderea unei existenţe eterne a omului alături de Dumnezeu.

Dezvoltarea conştiinţei istorice atinge apogeul în creştinism. Prin gândirea creştină nu numai că se definitivează experienţa revelatoare din poporul evreu cu privire la istorie, ci se produce şi un salt calitativ imens. Acest salt înseamnă şi o ruptură definitivă faţă de ontologia şi cosmologia antică dominantă, cea care este propusă de filosofia greacă. Amintim aici două dintre coordonatele fundamentale pe care le aduce creştinismul cu privire la conştiinţa istorică.

Prima coordonată o putem intui ca pe o deschidere spre universalitate a ceea ce s-a primit din iudaism. Dacă la evrei conştiinţa istorică este legată de alegerea lui Israel şi de existenţa unei vocaţii a acestui popor în iconomia lumii, creştinismul propune un alt tip de întemeiere care are la bază o serie de evenimente istorice hotărâtoare. Este vorba despre evenimentele mântuirii care se realizează în persoana Mântuitorului Isus Hristos. Aceste evenimente sunt hotărâtoare nu numai pentru un număr de oameni contemporani cu Mântuitorul sau pentru etnia lui Israel, ci devin fundamentale pentru întreaga istorie a omenirii, pentru toţi oamenii şi pentru întreg universul. În această viziune, evenimentele mântuirii, ca evenimente istorice obiective, nu rămân doar o secvenţă a istoriei, a trecutului, ci sunt mereu actualizate şi devin participative pentru fiecare generaţie, pentru fiecare spaţiu social şi geografic. Actualizarea lor presupune o participare la eficienţa şi eficacitatea rezultatelor dobândite de Isus Hristos în experienţa sa umană în lume. O dată cu creştinismul, axul central al istorie devine evenimentul Hristos. Nu este vorba despre faptul că împarte istoria în două epoci, ci că el dă istoriei înţeles şi împlinire, îi dă ritm şi dinamică. Depăşind iudaismul, creştinismul anunţă că orice om şi orice generaţie îşi poate atinge destinul în Hristos şi prin Hristos şi că astfel orice istorie locală şi particulară este integrată într-o experienţă universală a iconomiei divine. Evenimentele mântuirii devin fondatoare pentru o nouă identitate, care depăşeşte etnia, poporul sau rasa, care transcende orice tip de divizare.

În al doilea rând, creştinismul a anunţat că Isus Hristos a adus zilele de pe urmă, că sfârşitul istoriei a început deja, a fost inaugurat prin evenimentele fundamentale realizate de Mântuitorul. Într-o asemenea perspectivă, cursul istoriei se deschide către o scenă a iconomiei divine cu totul specială în care evenimentul final al acesteia este anunţat şi aşteptat ca o revenire a lui Isus Hristos. El vine să închidă un proces deschis la întâia sa venire şi să deschidă o nouă dimensiune a existenţei pe care Biserica o anunţă mereu dar o şi întrupează şi o actualizează deja în istorie. Epoca dintre cele două veniri ale lui Isus Hristos este o vreme a unei prezenţe speciale a lui Dumnezeu în lume şi a unei lucrări care vizează unirea tuturor lucrurilor cu sine în Isus Hristos. Este vorba despre epoca Duhului Sfânt, vremea zilelor de pe urmă, marcate de o tensiune a lui „deja”, dar „nu încă”. Indiferent cât va dura această perioadă, ea reprezintă o intrare a istoriei pe linia dreaptă către consumarea ei. A avea conştiinţă istorică presupune a intra în dinamica iconomiei divine care duce istoria către acest punct al reîntâlnirii cu Isus Hristos. Asta înseamnă asumarea rolului de odinioară a lui Israel de a fi sare şi lumină, de a lucra împreună cu Dumnezeu la proiectul mare de a întoarce lumea către destinul ei, către împlinirea ei, adică către Dumnezeu.

Istoria creştină ne arată că această conştiinţă istorică a fost mereu subminată de o serie de influenţe, astfel că Biserica a avut de suferit deseori din pricina diluării ei. Deşi din punct de vedere filosofic creştinismul se rupe de lumea greacă, influenţele neoplatonice, şi mai apoi de altă factură, pătrund adânc în sânul comunităţii creştine şi slăbesc această conştiinţă prin: abordări dualiste asupra realităţii, detaşarea faţă de problemele lumii, înclinaţii docetice, promovarea unui fals conflict cu ştiinţa, mariaje îndoielnice cu sfera politică, tăceri conspirative şi lipsa de atitudine în momente dificile ale istoriei etc.

Pentru omul de astăzi, aducerea în discuţie a temei conştiinţei istorice şi a rolului acesteia pentru identitatea creştină ar avea darul să ajute la clarificarea unor dileme specifice acestei epoci. Ne este de folos aici să apelăm la cele trei niveluri de lectură pe care le propune P. Ricoeur asupra sensului istoriei din perspectivă creştină: nivelul abstract al progresului, cel existenţial al ambiguităţii şi cel misterios al speranţei.

Din perspectiva revelaţiei creştine, nu există nici un conflict între realizările omenirii de-a lungul istoriei şi sensul final al acesteia. Dimpotrivă, acestea pot fi văzute ca posibilităţi sau căi de împlinire ale omului, însă trebuie asumate într-o experienţă mai mare, ca parte integrantă a unui drum şi a unui destin de atins. De aceea, pentru creştini, dilema raportării la ştiinţă şi progres este falsă, iar condamnarea acestora, izolarea sau utilizarea lor fără discernământ reprezintă semne ale diluării conştiinţei istorice. Efortul creştin nu poate rămâne nici în zona realizării progresului şi nici în cea a negării lui, ci vizează sarcina de a salva, de a aduce aceste realizări în ecuaţia mântuirii realizate de Hristos. În felul acesta, atingem o altă zonă a dilemelor legate de implicarea socială, de practicarea profesiilor şi artelor, de cheltuirea energiei cu ştiinţa şi frumosul. Pentru un creştin care are conştiinţă istorică este clar că orice dilemă legată de implicarea efectivă în acest efort este falsă. Este adevărat că istoria are o dimensiune efemeră, pieritoare, că orice operă umană are limite şi este supusă ratării, însă asta nu înseamnă că ceea ce omul realizează nu are valoare, nu poate rămâne sau nu poate fi salvat de la pieire. În termenii lui Berdiaev, istoria este locul unde se afirmă nu numai revelaţia lui Dumnezeu, ci şi cea a omului, pe care, dealtfel, Dumnezeu o aşteaptă cu interes. Din perspectivă creştină, orice realizare umană poate fi înrădăcinată în eshaton, poate fi asumată destinului său şi împlinirii istoriei ca realitate salvată, recuperată în Isus Hristos.

Citită în alt plan, istoria este un ansamblu complex de crize, probleme, decalaje şi discontinuităţi pe care cu greu le poate cineva înţelege sau descurca. În faţa acestui tablou, apar tot soiul de dileme legate de: existenţa cu adevărat a lui Dumnezeu; ideea unei logici deterministe care guvernează istoria (soarta); cine conduce lumea; unde este Dumnezeu când ai nevoie de el; cum se implică în lume; de ce nu pedepseşte răul etc. În ciuda acestei aşa-zise lipse de logică, a aparentei absurdităţi şi a lipsei unei dreptăţi sau responsabilităţi istorice, creştinul crede că istoria este pe drumul său, se mişcă spre destinul său final. Asta implică asumarea faptului că procesul istoric şi iconomia divină admit un tip de elasticitate şi un parteneriat divino-uman potrivit căruia binele se realizează întotdeauna ca un act de libertate pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la om. Pentru creştin, o asemenea lume cu crize şi decizii, cu acţiuni care au impact şi uneori o miză colosală este o lume posibilă tocmai pentru că există Dumnezeu şi pentru că omul este o fiinţă creată să fie liberă şi să îşi urmeze destinul ca un act de libertate. Aşa cum spune Berdiaev, istoria este nu numai o dramă a omului, ci şi a lui Dumnezeu. Aceasta îşi urmează cursul către un destin final, însă procesul în sine, drumul până acolo îl implică pe om în totalitate, indiferent de modul în care acesta alege să participe la dezvoltarea ei. Ca un rezultat imediat, o asemenea înţelegere înseamnă a admite şi riscul unor decizii care intră în conflict cu sensul creştin al istoriei, cu iconomia lui Dumnezeu în lume. Însă, în acest proces creştinul ştie că există ceva deja câştigat, o victorie asupra haosului, răului şi ambiguităţii, chiar dacă nu beneficiază de ea încă plenar aici şi acum. De aceea, este nevoie şi de al treilea plan al lecturii istoriei, care este cel al speranţei creştine.

Creştinul crede că iconomia lui Dumnezeu este să întoarcă lumea la sine, chiar dacă ea se desfăşoară uneori prin evenimente aproape imposibil de înţeles sau de acceptat. Creştinul crede că există un fir şi o logică a istoriei care, chiar dacă omului îi scapă, în mod cert nu îi scapă lui Dumnezeu. În acest punct, pentru un creştin conştiinţa istorică devine conştiinţă profetică, capacitatea de a întrezări, măcar pe alocuri, din planul mai mare, din logica divină care pune împreună evenimentele istoriei pe drumul către împlinirea ei. Beneficiind de această lumină, învăluită totuşi în mult mister, creştinul are curajul şi încrederea să se implice în evenimentele istoriei conştient de faptul că acestea contează. Orice lipsă de implicare, orice delăsare sau izolare poate fi o frână, un obstacol, o paranteză care poate aduce şi efecte negative importante. Conştiinţa istorică aduce cu sine responsabilitate şi implicare istorică, cu această speranţă că lumea se poate schimba, că Dumnezeu lucrează la asta, chiar dacă deseori căile binelui aproape că nu se mai văd. Cu o asemenea viziune, comunitatea creştină ar trebui să fie capabilă să depăşească alte dileme care o macină din interior, aşa cum ar fi, de exemplu, confesionalismul sectar, fundamentalismul, antiintelectualismul, amatorismul. Dacă istoria merge spre un final al ei, iar Dumnezeu se implică activ să o conducă acolo, atunci comunitatea creştină, în toată diversitatea ei, trebuie să fie solidară, puternic implicată în acest demers, conştientă de propria răspundere, dar şi de puterea pe care o are de a produce importante schimbări prin acţiunile sau faptele pe care le poate realiza în lume.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 26 octombrie 2013 modificat:26 octombrie 2013

Cărţi relevante pentru formarea gândirii creştine (I)

Cărţi relevante pentru formarea gândirii creştine (I)

Dragi prieteni,

La solicitarea unor studenţi din grupul nostru, Dănuţ Jemna ne recomandă să citim câteva cărţi relevante pentru formarea gândirii creştine. La întâlnirea din această săptămână dl Jemna a făcut o succintă prezentare a fiecăreia dintre ele. Iată autorii şi titlurile cărţilor:

  1. Soren Kierkegaard: “Fărâme filosofice”
  2. Soren Kierkegaard: “Şcoala creştinismului”
  3. G.K.Chesterton: “Ortodoxia – O filosofie personală”
  4. C.S.Lewis: ”Creştinismul redus la esenţe”
  5. Karl Barth: “Dogmatics in Outline”
  6. Nicolae Berdiaev: “Sensul istoriei”
  7. Dumitru Stăniloaie: “Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea”
  8. Ioannis Zizioulas: “Fiinţa eclesială”
  9. Christos Yannaras: “Contra religiei”
  10. Christos Yannaras: “Persoană şi Eros”
  11. Grigorie de Nyssa: “Marele Cuvânt Catehetic”
  12. Grigorie de Nazians:”Cuvântări teologice” (de la Editura Anastasia)
  13. Louis Dumont: “Eseu asupra individualismului”
  14. Jaroslav Pelikan: “Isus de-a lungul secolelor”

După cum ştim, miza perioadei studenţiei este mare: formarea intelectuală şi profesională. Bibliografia recomandată conţine cărţi fundamentale, care oferă o perspectivă de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă creştinismul şi o înţelegere mai profundă a unor concepte, idei, practici, etc.

Aceia dintre noi care sunt deprinşi cu disciplina şi cu lectura pot parcurge această bibliografie într-un an.

Iar dacă nu v-aţi speriat de această listă, anul viitor vă vom propune şi alte cărţi…

Spor la lectură!