Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


II. Crezul crestin – Dimensiunea personală a credinței

II. Crezul crestin – Dimensiunea personală a credinței

Dimensiunea personală a credinței

În ciuda a ceea ce ar susține unii, în special cei ce se declară atei, credința este o dimensiune constitutivă ființei umane. Am fost înzestrați cu ea de către creator și o folosim într-o măsură mai mare sau mai mică, indiferent dacă ne asumăm sau nu că ea există.

Putem spune, pentru început, că discuția despre credință este similară cu cea despre orice capacitatea umană, așa cum este, de exemplu, rațiunea. Credința este o facultate a omului, alături de alte asemenea facultăți. Ea este o potențialitate, o capacitate care pune omul la lucru, îl ajută să se exprime, să se conecteze la realitate. Specificul acestei capacități este acela că ea solicită ființa umană cu privire la un nivel de realitate la care nu avem altfel acces. Credința deschide omului orizontul realității, așa cum o face orice altă facultate. În cazul credinței însă, acest orizont este ceea ce generic se numește Dumnezeu, transcendent, realitate ultimă. Este vorba despre cea mai înaltă și mai importantă realitate la care se raportează omul, indiferent cum am reprezenta-o, fie ea Dumnezeu, fie altceva (averea, puterea, o idee etc.). Credința este o formă de cunoaștere (înțeleasă ca participare la realitate, la adevăr), de acces la un registru al realității pe care altfel îl ignorăm dacă nu este utilizată această facultate. Aplecarea omului spre ceea ce el consideră a fi realitatea cea mai înaltă (uneori spre metafizică și spre sensul ultim al lucrurilor, alteori spre ceva mai concret sau chiar inventat) este ceva înscris în ființa umană, așa cum spunea Sf. Augustin: există un gol în noi pe care nu-l poate umple decât Dumnezeu, decât căutarea lui. Sau, cum ar spune sintagma antică: dacă Dumnezeu nu ar exista, omul l-ar inventa și s-ar raporta la el, l-ar căuta. În concluzie, credința conectează ființa umană la realități dincolo de registrul de realitate la care are acces cu celelalte facultăți sau capacități ale sale. Cu o asemenea abordare nu suntem departe de definiția biblică a credinței, care ne plasează cam în aceleași coordonate: credința este capacitatea omului care îl conectează la lucruri viitoare și la lucruri care nu se văd (cf. Evrei 11:1). Pentru autorul biblic, credinţa este similară cu văzul, auzul sau gândirea. Este o facultate a fiinţei umane prin care aceasta se raportează la un anumit registru al realităţii – nevăzut, nesupus simţurilor (inteligibil), viitor sau care nu a venit în ființă încă. Ea face posibilă relaţia cu transcendentul, cu ceea ce este dincolo de fiinţa creată, cu Dumnezeu. De asemenea, credința vizează o relaţie cu subiectul divin, o relaţiei de tip eu-tu, o relaţie reciprocă de iubire. Credinţa este tocmai capacitatea omului de a se deschide spre fiinţa divină, capacitatea de a accepta o existenţă transcendentă fiinţei sale şi de a intra în dialog cu ea.

Pornind de la această definiție de lucru pentru credință, în cele ce urmează, vom analiza câteva dintre caracteristicile ei (în sprijinul acestui demers facem trimitere la câteva aspecte subliniate de autori precum P. Tillich în Dynamics of faith, Toma d’Aquino în Expositio in Symbolum Apostolorum sau W. Pannenberg în What is man?).

În primul rând, credința implică întreaga personalitate a omului. Credința este un act al personalității ca întreg, este aceea care verticalizează întreaga personalitate a omului și, prin urmare, solicită la maxim toate celelalte facultăți ale omului. Credința conectează ființa umană la realitate de așa manieră încât își pune în slujba ei toată personalitatea, toate capacitățile. O asemenea articulare arată forța credinței și în același timp riscurile ei. Fanatismul religios, de exemplu, nu este o iluzie. Credința are puterea să dea direcție omului, să-l angajeze spre anumite țeluri care pentru altcineva ar părea o nebunie. Credința reușește să-și facă aliat rațiunea (cea care articulează cu semnificații elanul credinței), sentimentele (care dau un conținut afectiv, subiectiv, credinței) și voința (care asigură mereu elanul și forța pentru acțiune). Dacă analizăm modelele biblice ale oamenilor credinței, putem ușor identifica această caracteristică a credinței ca motor al întregii personalități și al întregii vieți, care verticalizează experiența și o angajează cu toate resursele. Dacă sunt mari oamenii din Biblie, sunt așa pentru că au avut credință, adică au avut un motor care să dea constituție unei vieți pe măsură. De asemenea, dacă ne uităm la marii oameni ai istoriei, ei sunt mari pentru că au folosit credința, chiar dacă uneori scopurile lor și realitățile pe care le-au țintit nu le-au adus împlinirea sau ceea ce ei sperau ei cu adevărat.

În al doilea rând, credința are un caracter necondiționat. În raport cu realitatea ultimă, cu Dumnezeu, credința presupune un tip de totalitate, o angajare fără limite, fără condiții. Acest lucru presupune un tip de abandonare a întregii personalități către realitatea supremă spre care credința deschide ființa umană. O asemenea abandonare este acceptată pentru că ea promite un maxim de împlinire. Ca angajare totală față de realitatea cea mai înaltă, față de Dumnezeu, și ca abandonare necondiționată în fața acesteia, credința promite o desăvârșire a personalității umane, o împlinire a ei pe care omul este conștient că o poate aduce numai absolutul, Dumnezeu sau ceea ce el consideră că este superior și poartă atributele realității celei mai înalte. Dacă lucrurile stau așa, atunci credința admite și riscul maxim al damnării, al ratării și pieirii, dacă omul a mizat pe ceva care nu-i poate aduce această deplină realizare. Aici își găsește locul idolatria și eșecul ei. Când Scriptura condamnă idolatria, nu o face de pe poziții morale. Grija lui Dumnezeu cu privire la om este aceea că idolul nu oferă nimic, că este o iluzie. A face din idol realitatea ultimă, înseamnă ratare sigură, moarte. Retorica biblică cu privire la idoli și idolatrie este clară în acest sens: omul își face un idol pentru că urmărește un interes de pe urma lui, iar mecanismul care declanșează lucrurile este cel al credinței. Același lucru se întâmplă și cu idolii non-religioși pe care omul îi așază ca ținte ale experienței lor: faima, banii, averea, munca, o anumită ideologie etc. Angajarea totală a omului către realități de acest tip nu pot asigura împlinirea ființei umane, ci doar oferă iluzii. Există însă și situația simulacrului de credință, când omul se angajează față de divinitate doar formal sau în anumite limite, condiții. Cunoaștem asta din experiența tuturor religiilor, iar rezultatul este o lipsă de articulare, situația omului aflat pe cont propriu, fără repere.

În al treilea rând, dacă prin credință omul se deschide cu toată personalitatea sa către Dumnezeu sau către un idol, aceasta înseamnă că există mereu un tip de ambiguitate pe care o aduce credința. Realitatea cea mai înaltă îl atrage pe om, îi cere o abandonare necondiționată, însă, de partea ei, ea se lasă mereu așteptată și nu poate fi niciodată cucerită deplin (cel puțin în experiența umană din lume). În privința lui Dumnezeu, lucrurile sunt cu atât mai paradoxale. Dacă Dumnezeu este infinit, dacă este dincolo de putința de înțelegere a omului, atunci abandonarea totală a omului către el nu primește în schimb același lucru. Istoria poporului ales a arătat mereu drama și paradoxul credinței: Dumnezeu așteaptă să fie iubit cu toată puterea, cu toată ființa umană, iar când este vorba ca omul să se apropie de Dumnezeu i se spune că ființa divină nu poate fi văzută, că vederea lui aduce pieirea. Paradoxul credinței ne arată că ea implică un tip de certitudine (cea cu privire la existența realității ultime, care se manifestă, care ne atrage), dar și o incertitudine sau îndoială care ține de incapacitatea omului de a cuprinde această realitate, de a o înțelege sau de a ajunge în chip deplin la ea. Așadar, credința autentică admite îndoiala, admite riscuri. Centrarea pe Dumnezeu presupune o pierdere a certitudinii pe care o oferă experiența umană guvernată de celelalte facultăți și de orizontul realității pe care o putem stăpâni. Îndoiala și riscurile credinței derivă din angajarea libertății noastre, din exprimarea ei la nivelul cel mai înalt ca abandonare necondiționată a omului în fața lui Dumnezeu. În schimb, ea nu oferă certitudini, evidențe. Credința face posibilă deschiderea omului și mișcarea lui către Dumnezeu, dar nu-i dă ființei umane posibilitatea de a-l avea pe Dumnezeu în totalitate, de a se bucura de certitudinea aflării la capătul drumului. Prin natura ei, credința este capacitatea pe care omul o are, și o exersează, ca să se miște spre Dumnezeu, să se afle pe drumul spre țintă, să fie mereu angajat spre realitatea ultimă. Dacă cumva îl cucerește certitudinea finalului, atunci credința a dispărut. Exemplele biblice sunt din nou grăitoare în acest sens. Deschiderea oamenilor Bibliei fată de Dumnezeul care li s-a descoperit a însemnat o experiență cu multe oscilații, cu multe îndoieli și riscuri, cu multe necunoscute. Îndoielile lui Moise sau ale lui Ioan Botezătorul sunt exemplare, dar ele nu aduc nici o știrbire caracterului lor. Sara râde când aude că va avea un copil, însă Noul Testament ne spune că prin credință ea a născut un fiu lui Avram, că dintr-un om aproape mort ea a adus la viață un alt om.

În al patrulea rând, administrarea îndoielii, ca ceva ce însoțește mereu credința, presupune voința și curajul asumării unor riscuri, aparent nesăbuința de a juca pe o singură carte, de multe ori în ciuda evidențelor. Credința are nevoie de angajarea personalității umane într-o aventură care îi cere tărie de caracter, îi cere încredere, și disponibilitatea de a se abandona. Dumnezeul Bibliei nu oferă garanții, ci ne cere să-l credem pe cuvânt. Este vorba despre angajarea într-o relație care are la bază un caracter solid, o personalitate bine croită, verticală. Credința nu se poate exprima în mod autentic dacă omul nu are caracter, dacă nu este integru. Învățăm această lecție atât de la oamenii Bibliei, dar și de la multe exemple din istorie în care miza nu este una religioasă (avem exemple unde credința angajează oamenii cu fermitate în dedicarea unii față de alții – marile exemple de iubire din istorie – sau față de idei mărețe care au fost duse la îndeplinire). Exprimarea îndoielilor, manifestarea lor atunci când ele ies la iveală nu reprezintă un act de lașitate sau de necredință, ci o virtute, un act ce confirmă faptul că omul are credință și este pe drumul cel bun. Credința și caracterul se potențează reciproc: credința fortifică caracterul omului, îl dezvoltă, îl pune la probă și îl consolidează; omul cu tărie de caracter lasă credința să se dezvolte și îl mișcă spre idealurile ei.

În al cincilea rând, credința presupune un tip de interogație din partea omului, atât asupra realității celei mai înalte, care îl animă, cât și asupra propriei ființe, asupra propriei experiențe de angajare față de Dumnezeu. Iarăși ne este util aici modelul oamenilor Bibliei. Uneori se pare că Dumnezeu însuși încurajează această dimensiune a interogației. Ea are mereu două expresii, dinspre ambele capete. Uneori Dumnezeu intră în acțiune și face ceea ce numim testarea credinței – întinde coarda cât mai mult, ca să vadă reacția omului. Avem o sumedenie de exemple biblice în acest sens, împreună cu morala lor. Alteori omul este cel care supune analizei existența lui Dumnezeu, a prezenței și acțiunii lui în lume, a dreptății și caracterului său etc. Toate acestea nu sunt acte de nesăbuință ale omului sau chiar de blasfemie, ci fac parte din normalitatea credinței. Aceasta se clădește, se dezvoltă; ea deschide tot mai mult ființa omului către Dumnezeu, ceea ce înseamnă că omul se abandonează mai mult pe sine și acest lucru îi atinge tot mai profund corzile ființei. Întrebările credinței, acuitățile ei, analizele sunt mai mari și mai profunde la cei mai maturi pe acest drum, nu la cei aflați la început, care, de regulă, au numai certitudini. Deseori ne miră exemplul lui Ioan Botezătorul care are atâtea întrebări cu privire la Isus, deși a fost profetul care i-a pregătit calea. De asemenea, deseori ne mirăm de experiențele misticilor care îl pun pe Dumnezeu la încercare, care au întrebări cu privire la ceea ce el face. Acestea sunt luptele credinței care au mereu în față misterul tot mai profunde al realității finale în care omul se cufundă tot mai adânc. Întrebările, testele, luptele fac credința tot mai autentică pentru că acestea corespund unei experiențe care este mai aproape de capăt decât de început. Încet, încet, aceste interogații nu mai au miza de la început, miza certitudinilor, ci au de a face cu propria ființă, cu incapacitatea ei de a fi tot mai transparentă lui Dumnezeu și semenilor, idealurilor spre care ne mișcăm.

Încheiem cu o ultimă precizare. Credința este darul lui Dumnezeu. Această sintagmă trebuie înțeleasă în complexitatea realității credinței. Ea este un dar, pentru că Dumnezeu a pus în noi această capacitate de a contura ființa noastră și de a o îndrepta către el, de a-l căuta. Este un dar pentru că Dumnezeu însuși intră în acțiune și solicită această facultate a omului prin faptul că i se adresează și o pune la lucru. De asemenea, este un dar pentru că tot el este cel care o evaluează și ne lasă și nouă același drept de a pune întrebări, de a evalua, de a pune la probă. Credința se realizează prin afirmarea libertății noastre, prin decizia de a ne îndrepta spre Dumnezeu, în ciuda incapacității noastre de a-l înțelege în totalitate. Ea oferă capacitatea şi disponibilitatea de a accepta autoritatea cuvintelor lui Dumnezeu şi faptul că ele se împlinesc în datele istoriei umane; disponibilitatea şi capacitatea de a le asuma personal, de a le întrupa. Credința are la bază încrederea omului în persoana divină, încredere confirmată în relaţia personală a omului cu Dumnezeu.

Minunea credinței este că ea lucrează în om chiar și atunci când el nu-și asumă explicit această facultate, la fel cum se întâmplă uneori și cu alte capacități puse de creator în ființa sa. Minunea este cu atât mai mare atunci când vezi oameni care și-au conturat caractere și personalități puternice, iar credința este cea care dinamizează ființa lor spre scopuri, idealuri, și valori, fie ele și trecătoare, dar nobile.

Dănut Jemna, Konstanz, iunie 2017

Comments are closed.