Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


III. Crezul Crestin – Dimensiunea comunitară a credinței

III. Crezul Crestin – Dimensiunea comunitară a credinței

Dimensiunea comunitară a credinței

Am încercat să definim credința ca o capacitate ce îndreaptă omul spre Dumnezeu, spre realitatea cea mai înaltă. Credința angajează personalitatea omului în totalitatea ei, conlucrează activ cu celelalte facultăți umane și presupune o abandonare totală a omului în mâna lui Dumnezeu. În manifestarea credinței putem distinge trei dimensiuni mai importante în relație cu alte trei capacități umane fundamentale. Mai întâi, în relație cu planul afectiv, credința ia forma încrederii, cea care stă la baza unei relații personale cu Dumnezeu. Încrederea reprezintă motorul dimensiunii personale a credinței, ceea ce determină angajarea cu seriozitate a persoanei umane în raport cu ființa divină. Prin credință, omul acceptă existența lui Dumnezeu și aderă la ceea ce Dumnezeu a revelat omului despre sine. În al doilea rând, exercițiul credinței presupune un efort de reprezentare cognitivă cu privire la realitatea spre care aceasta deschide ființa umană. Vorbim despre un efort de înțelegere și de conturare a unui conținut de principii și adevăruri care definesc (axiologic, moral, social etc.) spațiul existențial al celui credincios. Nu în ultimul rând, credința angajează planul voinței, determinarea de a pune în act un mod de viață articulat după principiile credinței. Credința definește un mod de viață concret, o experiență care dă mărturie despre principiile și adevărurile ce o ghidează și despre reperul întregii experiențe umane, care este Dumnezeu.

În această secțiune, dorim să ne oprim asupra a ceea ce rezultă din raportul credinței cu rațiunea. Ne concentrăm atenția asupra conținutului credinței ca un set de adevăruri formulate rațional pe baza revelației divine. Credința acceptă că Dumnezeu există și angajează ființa umană într-un raport cu divinitatea. Această deschidere a omului spre Dumnezeu presupune și o angajare a rațiunii, alături de credință, de a înțelege și de a explica, atât cât este posibil, coordonatele acestui raport dintre Dumnezeu și om. Baza acestui demers este asigurată mai întâi de un efort de primă mână care are loc la inițiativa lui Dumnezeu de a se revela omului. Textul sacru sau Biblia reprezintă rezultatul unui prim efort uman de înțelegere și de reprezentare rațională a unui mesaj, a unui conținut care este primit chiar de la Dumnezeu însuși. Acest conținut prim este numit cuvântul lui Dumnezeu, revelația divină și este concretizat în textul Scripturii creștine.

Specificul revelației biblice este acela că Scriptura s-a scris ca urmare a unei experiențe istorice concrete a omului cu Dumnezeu, mai precis, a unei experiențe comunitare. Câteva remarci asupra acestui aspect. În primul rând, conținutul revelației biblice, ca reprezentare rațională a unei experiențe a omului cu Dumnezeu, se realizează ca un efort hermeneutic și identitar într-o comunitate ce are această experiență pe o perioadă de timp îndelungată. Textul Biblic s-a scris mereu ca un ecou al acestei experiențe, a unei tradiții în care lucrurile s-au sedimentat și clarificat în timp (cărțile din Biblie se scriu cu mult timp după ce s-au întâmplat cele relatate acolo – distanța aceasta temporală devine una hermeneutică). În al doilea rând, credința creștină se întemeiază pe o experiență unică și fondatoare a lui Dumnezeu însuși care se face om și ia parte la istoria lumii. Ceea ce s-a concretizat ca mesaj scris al Scripturii are un referent experiențial obiectiv la care autorii textului sacru s-au raportat mereu. Ceea ce contemporanii Fiului lui Dumnezeu au trăit și înțeles au pus în scris și au transmis mai departe oamenilor tot ca urmare a unei experiențe de grup, culturale și religioase. Nevoia de a pune în scris mesajul lui Isus este parte a unui mecanism comunitar tipic – nevoia de a preda mai departe acest conținut și de a-l feri, pe cât posibil, de erori. Nu în ultimul rând, Biblia are un mesaj care s-a concretizat în datele unei experiențe istorice, culturale și lingvistice date. Ceea ce s-a scris în Scripturi reprezintă o bază pentru un efort dublu și perpetuu al comunității creștine: de a înțelege mesajul biblic în contextul său originar; de a actualiza mesajul Evangheliei și de a-l pune în relație cu probleme și contexte umane mereu noi și mereu diferite. De asemenea, mesajul revelației răspunde și nevoii formalizării unor reprezentări raționale cât mai sintetice și mai cuprinzătoare, care să aibă caracter universal și să poată fi transmise mai ușor de la o generație la alta.

Cu acest ultim punct ajungem cu discuția la ceea ce numim generic crez sau mărturisire de credință. Vorbim așadar despre un set de adevăruri sau principii care sunt prezentate într-o formă scurtă, dar densă, condensată, a esenței revelației biblice. Nevoia unei asemenea formulări sintetice a conținutului credinței creștine poate fi explicată prin identificarea mai multor cauze, care să fie analizate în detaliu, însă nu asta ne propunem aici. Dorim, mai degrabă, să arătăm câteva aspecte despre cum anume a funcționat și funcționează acest instrument în cadrul comunității creștine și care ar fi câteva dintre caracteristicile mai importante ale acestuia. Demersul cel mai la îndemână este acela de a analiza succint câteva momente importante din evoluția comunității creștine în istorie.

Un prim nivel de sistematizare a adevărurilor de credință se realizează în comunitatea creștină primară. Mecanismul este cu mai multe dimensiuni: identitar, misionar și liturgic. Reminiscențe ale acestor formule de crez se găsesc chiar în textul biblic, care a fost scris în contextul transmiterii pe cale orală a învățăturii creștine și în contextul procesului de concretizare a unei experiențe comunitare în cadrul cultului creștin. Practica liturgică a bisericii primare a jucat un rol important în formalizarea unor adevăruri sau enunțuri teologice, care au avut apoi un puternic rol identitar și misionar. Sintagme precum Isus Cristos este Domnul (o primă versiune a acestei formule de crez apare în Fapte 8:37, dar apare și în Rom. 10:9 și 1Cor. 12:3) joacă atât rolul de a formaliza un adevăr de credință, cât și acela de a delimita o comunitate religioasă de iudaism sau orice altă grupare din epocă. O parte din asemenea formule sintetice ale conținutului credinței au un caracter doxologic, pentru că erau rostite în context liturgic sub forma cântărilor la care participau toți credincioșii, sau în context sacramental, îndeosebi la botez.

Un alt nivel îl reprezintă scrierile creștine din perioada apostolică și imediat următoare. Provocarea cea mai mare a acestei perioade o reprezintă dispariția apostolilor, autoritățile în materie de credință, cei care au primit revelația de la Isus și au transmis-o mai departe. Biserica a gestionat acest gol de autoritate prin înlocuirea locului apostolilor cu scrierile lor, iar exercițiul hermeneutic efectuat asupra VT se extinde acum și asupra lucrărilor lăsate de apostoli. Un exemplu tipic de texte care arată dinamica din această perioadă îl constituie textele din categoria părinților apostolici (Didahia sau Învățătură a celor 12 apostoli, Păstorul, Epistola către Diognet etc.). În asemenea texte, se observă atât încercarea de a sistematiza, de a formula enunțuri sintetice ale crezului creștin, cât și exercițiul hermeneutic al comunității creștine care asumă textele apostolilor și învățătura lui Isus transmisă pe cale orală și le aplică experienței din acea vreme. Un alt exemplu important îl reprezintă textele din perioada următoare, ale apologeților și teologilor de tranziție spre școlile teologice din secolele 3 și 4. Sf. Irineu se remarcă aici pentru că la el avem explicit subliniată această preocupare a comunității creștine de a formula o Regulă a adevărului, un instrument care să joace rolul de cheie hermeneutică în interpretarea Scripturii. Nevoia este una stringentă, în contextul în care biserica are de înfruntat pericolul ereziei gnostice, care se folosea de Scriptură pentru a susține teze străine de revelația lui Isus. Sf. Irineu subliniază că această regulă, care ia forma unei sinteze a mesajului Scripturii sau a unei mărturisiri de credință, are valențe sacramentale și hermeneutice. Acest crez se asumă la botez (are rol identitar) și apoi are rolul de a ajuta pe credincios să înțeleagă fiecare pasaj al Bibliei în acord cu întregul ei. Rolul identitar al crezului presupune nu numai asumarea unui conținut de credință anume, ci admite și funcția protectoare față de influențele străine care ar putea denatura credința creștină.

Un pas decisiv în efortul conturării unui conținut rațional al credinței creștine îl reprezintă perioada formării școlilor de gândire creștină, începând cu secolul al 3-lea. Printre primele școli de renume, atât ca anvergură, cât și ca rezultate, este Școala din Alexandria. Având la dispoziție limbajul și instrumentarul de gândire oferite de școlile antice, acești gânditori au încercat să sistematizeze învățătura creștină în acord cu limbajul epocii, așteptările și exigențele gândirii filosofice și religioase din acea perioadă. Așa se nasc primele formule dogmatice mai importante, primele încercări de a arăta cum funcționează adevărurile credinței creștine, cum răspund întrebărilor fundamentale ale omului, așa cum erau formulate atunci (întrebări privitoare la natura universului, a omului, a ființei lui Dumnezeu, a relației lui Dumnezeu cu lumea etc.). Trebuie menționat că în această perioadă, a sfârșitului de secol 3 sau început de secol 4, se conturează o formulă a crezului creștin care poartă numele de Crez apostolic. Este o formă a crezului care va constitui baza pentru versiunea ce va fi elaborată la primul conciliu ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Un al patrulea nivel de dezvoltare privind dinamica crezului creștin este cel reprezentat de contextul conciliar al experienței creștine din primele veacuri. Trecerea timpului duce atât la extinderea credinței creștine, dar și la o maturizare a acesteia. Pe măsură ce cunoașterea avansează, lucrurile devin tot mai complexe. Părinții Bisericii au înțeles profund aceste elemente și au încercat să facă față provocărilor epocii lor. Una dintre cele mai importante asemenea provocări o constituie raportul dintre credință și celelalte tipuri de cunoaștere, mai ales dintre cunoașterea religioasă și cea filosofică. În această confruntare, mulți gânditori au eșuat și au produs reprezentări ale gândirii raționale care depășesc cadrul revelației biblice. Aici se încadrează marile erezii, îndeosebi cele cristologice, din perioada secolelor 4-9. În tensiunea acestor dezbateri, biserica creștină pune la lucru un instrument comunitar esențial – conciliul episcopilor. Produsul principal al conciliilor privește conținutul credinței, formulele dogmatice, articolele de crez. De regulă, conciliile se încheiau cu un set de rezoluții privind conținutul credinței, iar acestea deveneau normative pentru întreaga comunitate creștină. În acest context conciliar, se produc cele două binecunoscute versiuni ale crezului creștin: crezul de la Niceea și crezul de la Constantinopol, care îl completează pe cel dinainte. Ca produs al mecanismului conciliar, crezul își întărește funcția identitară. Rolul său nu este să niveleze și să uniformizeze experiența creștină, ci să îi păstreze unitatea într-o diversitate naturală, normală. Delimitarea pe care o produce crezul vizează aspecte fundamentale pe care comunitatea creștină a ajuns să le înțeleagă, să le asume și fără de care își pierde identitatea. Un exemplu îl constituie celebra formulă a Sf. Atanasie: dacă Dumnezeu nu s-a făcut om, nu există mântuire. Dacă cineva nu acceptă că Isus este Dumnezeu, nu mai este creștin. Miza nu o constituie logica unei argumentații, dacă se poate demonstra suficient de bine acest adevăr, ci consecința acceptării lui. Aceste principii sunt esențiale sub raport identitar pentru că ele constituie motorul unei experiențe umane care se mișcă spre o țintă finală clară. Ținta se poate rata dacă omul se ghidează după o simplă construcție rațională de tip științific sau filosofic.

Dezvoltarea și diversificarea tradiției creștine a dus, în final, la un nivel mult mai jos de manifestare a instrumentului analizat. Vorbim despre mărturisirile de credință ale confesiunilor creștine conturate de-a lungul istoriei. Dusă la extrem, o asemenea practică se regăsește uneori în formularea unor mărturisiri de credință la nivel de comunitate creștină locală (situație întâlnită la comunitățile protestante mai tinere – evanghelice, confesionale sau independente, dar și la cele de tip schismatic). În contextul tradițiilor creștine, analiza crezului admite cel puțin două probleme. Mai întâi, întrebarea este dacă se poate stabili acel miez tare, acea formulă de crez care să treacă dincolo de nivelul confesional. Unii ar putea spune că formula crezului niceo-constantinopolitan joacă un asemenea rol. Însă răspunsul nu e simplu de dat, pentru că aici ne lovim de cea de-a doua problemă: putem vorbi despre o evoluție a conținutului crezului, atât în privința numărului articolelor, dar și la nivelul fiecăruia dintre acestea? Cel puțin în parte, răspunsul este afirmativ. Până la conciliul de la Constantinopol, din 381, avem o evoluție a conținutului crezului de la diferite versiuni anterioare. De ce nu a continuat acest exercițiu și în secolele următoare? Din nou, parțial, un posibil răspuns este legat de evoluția celor două tradiții creștine de limbă greacă și latină și apoi de marea schismă. Actualmente, în ciuda eforturilor ecumenice, se pare că există un impas în a recunoaște acest fond comun al identității creștine, care să facă posibilă o coagulare a expresiei misionare și a pozițiilor credinței creștine cu privire la problemele complexe ale societății actuale. În ciuda recunoașterii, uneori formale, a crezului, se pare că în formularea identității creștine contează mai mult aspectele specifice, particulare, confesionale. O asemenea situație a condus, nu de puține ori, la crize majore ale comunităților confesionale, în diferite perioade istorice.

Mai dorim să subliniem un aspect. Crezul creștin, ca orice reprezentare rațională în concepte, are limitele lui și nu poate epuiza realitatea ultimă la care se referă. În ciuda unor asemenea limite, omul are nevoie de un asemenea instrument ca să își poate stabili coerent cadrul experienței sale în lume. Crezul creștin joacă un asemenea rol. El definește spațiul libertății umane, cadrul dialogului cu Dumnezeu și cu semenii. Acesta nu are doar o funcțiune religioasă de a trasa specificul unei religii sau comunități. Credința este o angajare totală a vieții omului în raport cu Dumnezeu, iar crezul joacă rolul de a stabili cadrul principial și valoric al acestei experiențe. Asumarea sacramentală a crezului la botez și actualizarea constantă a acestuia în viața liturgică a bisericii este mai mult decât un exercițiu ritualic anexat religiosului. Vorbim despre asumarea rațională a unui set de adevăruri și principii care să guverneze viața credinciosului, ca repere fundamentale față de care se constituie identitatea dinamică a creștinului în lume. Așadar miza acestui conținut este esențială. Crezul trebuie cunoscut profund. Adevărurile care îl compun trebuie înțelese și actualizate mereu, atât la nivel comunitar, cât și personal. Munca de actualizare admite o dimensiune critică și una de dezvoltare. Asta înseamnă o raportare constantă la ce a realizat biserica în trecut și efortul de a înțelege cât mai bine adevărurile credinței în parametrii cunoașterii pe care îi oferă prezentul. Este un efort ce presupune a lăsa loc funcției profetice de evaluare unei identități dinamice și mereu amenințate în lume.

Înainte de a încheia această discuție despre crezul creștin, e important să reflectăm asupra importanței și relevanței acestuia în actualitate. Pentru comunitatea creștină, crezul solicită un tip de efort și de responsabilitate pe care le putem nuanța cu titlul de datorie. Putem așadar vorbi despre o datorie a credinței pe care o are fiecare generație de credincioși și fiecare comunitate istorică locală. Să subliniem acest aspect cel puțin în trei direcții. Mai întâi, vorbim despre o datorie de continuitate a credinței, ce presupune un triplu efort. Fiecare generație de credincioși are responsabilitatea de a realiza o orientare spre trecut, de a dezvolta conștiința istorică, de a învăța din experiența Bisericii și de a fi deschisă să primească moștenirea înaintașilor. Crezul este un conținut primit, pus la proba istoriei de cei care l-au formulat și dezvoltat în contextul tradiției creștine. De asemenea, fiecare generație are datoria de a întrupa crezul, de a-l pune la lucru în contextul specific al fiecărei comunități creștine locale. Este un efort continuu de contextualizare ce trebuie să facă față ispitei diluării, cosmetizării sau adaptării crezului. Nu în ultimul rând, fiecare generație are datoria să dea mai departe moștenirea primită, să se asigure că credința va continua și că fundamentele credinței vor ajunge și la generațiile viitoare. Vorbim despre un efort de transparență, de formare și dezvoltare a unor conținuturi care să pună la vedere importanța și eficiența crezului. În al doilea rând, vorbim despre o datorie a credincioșilor de a sluji lumii în logica credinței. Crezul este un set de fundamente și adevăruri ce privesc raportul omului cu Dumnezeu și natura realității, ce trebuie puse la lucru mereu și mereu, să răspundă la întrebările fundamentale ale omului, să rezolve probleme noi sau probleme specifice unui anumit context etc. Însă experiența credinței are o logică a ei pe care o putem creiona prin câteva coordonate: este o logică a revelației, care primește adevărul (nu-l produce sau inventează), îl asumă și îl lasă să producă rezultate în viața reală; este o logică a misterului, care admite că omul cunoaște în parte, că toate formulările sale conceptuale privind adevărul nu pot fi definitive și absolute, dar că avem suficiente date care să ne permită orientarea către soluțiile propuse de revelația biblică; este o logică a darului, care admite că tot ce suntem și avem este darul lui Dumnezeu și că nu există nici o miză cu privire la ceea ce trebuie să realizăm sau ar trebui să demonstrăm cuiva – tot ce ne rămâne de făcut este să ne împlinim ca ființe personale, unice; este o logică a providenței, care admite că Dumnezeu e mereu implicat în lume ca un actant ce duce toate lucrurile către destinul lor final, iar omul este invitat să fie partenerul său în acest proiect măreț; este o logică a întemeierii, care acceptă că fără raportarea la Dumnezeu, fără așezarea tuturor lucrurilor în el nu există cu adevărat un sens al existenței și o rațiune de a fi pentru fiecare detaliu al acestei lumi; în fine, este vorba despre o logică a iubirii, a unei experiențe care își găsește împlinirea doar ca iubire, ca experiență personală de dăruire reciprocă, de orientare către celălalt. În al treilea rând, există o datorie de raționalitate a credinței (după formula lui J.L. Marion), ce apasă pe umerii comunității creștine din fiecare epocă istorică. Este datoria de a nu fi proști, ci înțelepți, de a produce mereu conținuturi raționale despre realitate; de a da mereu sensuri despre natura realității și despre lucrurile care se petrec mereu în lume. Este datoria de a fi mereu prezenți la masa dialogului despre adevăr, alături de celelalte voci (ale științei, filosofiei sau artelor), de a confrunta minciuna, falsul, mediocritatea, ideologia, ipocrizia. Nu în ultimul rând, este datoria de a exersa discernământul, spiritul profetic ce radiografiază consistent și coerent ceea ce se întâmplă în istorie.

Dănut Jemna, Konstanz, iulie 2017

Comments are closed.