IX. Crezul creștin – Biserica

IX. Crezul creștin – Biserica

Articol 6 – Biserica

Și în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică!

Articolul din crez despre Biserică este scurt și enunță patru adevăruri despre natura Bisericii: unitatea (vorbim despre o identitate fundamentată trinitar, ce are la bază unitatea lui Dumnezeu ca pluralitate de persoane – singurul Duh al lui Dumnezeu și o singură nădejde a chemării creștine; un singur Domn, Cristos, ce fundamentează o singură credință și un singur botez; un singur Dumnezeu și Tată, care lucrează în toți și în toate, cf. Efes. 4:4-6); sfințenia (deoarece sfânt este întemeietorul ei; este o caracteristică ce presupune dedicarea totală față de Dumnezeu, fidelitatea unei legături de iubire, expresia prezenței lui Dumnezeu în lume, dar și o actualizare în istorie a împlinirii umane, a unui mod de viață nou ce reflectă asemănarea cu creatorul); universalitatea (vizează spațiul – întreaga lume și timpul – întreaga istorie, precum și faptul că toate categoriile de oameni, indiferent de rasă, gen, condiție socială, au loc în trupul lui Cristos); apostolicitatea (privește temelia și stabilitatea Bisericii, cf. Efes. 2:20, 1Cor. 3:11 și Apoc. 21:14; trimite la fundamentul ei, constituit de viața și mărturia apostolilor, cei ce au primit și transmis revelația lui Isus).

Aceste adevăruri despre natura Bisericii trebuie înțelese în contextul experienței unui proces prin care trec omul și lumea începând cu evenimentul Rusaliilor (momentul nașterii Bisericii în lume). Vremea Bisericii în istorie este una a vindecării, a întoarcerii la Dumnezeu a tuturor lucrurilor, a împlinirii planului divin cu privire la om și creație. Vorbim despre o perioadă a iconomiei Duhului Sfânt în care omul începe un proces de regenerare și de creștere, de ieșire de sub puterea păcatului și a consecințelor căderii. Un asemenea proces admite mereu o tensiune între ceea ce omul este chemat să devină și ceea ce se realizează progresiv prin lucrarea lui Dumnezeu, între ceea a realizat deja Cristos și ceea ce se actualizează în lume prin libertatea și efortul omului ca răspuns la inițiativa lui Dumnezeu. În consecință, situația creștinului în lume este una paradoxală, pentru că trebuie să mențină în echilibru și să gestioneze ceea ce este realizat deja în Cristos, dar care nu este încă deplin atins de ucenicii lui. Această situație pare să fie subliniată mai bine în momentele de dificultate, când omul este la răscruce de drumuri sau în perioade în care lipsesc direcțiile, reperele și modelele. Dilemele omului cu privire la realitatea Bisericii se adâncesc când: răul progresează și lumea se confruntă cu diferite crize (morale, sociale, economice, religioase); omul își vede slăbiciunile ca ființă căzută și totuși chemată la unirea cu Dumnezeu; multe din aspirațiile sale duc la eşecuri; diviziunile dintre creștini, atât între confesiuni, cât și în interiorul lor, măresc distanțele și rupturile și aduc o proastă mărturie; Biserica pare o instituție construită după modelul instituțiilor sociale și politice ale diverselor contexte ale societății umane și are o agendă animată de aceleași obiective și interese; creștinii renunță la lume și se orientează spre o realitate viitoare (frecvent construită idealist și utopic) și renunță la responsabilitatea față de semeni și creație, ocupându-se cu prioritate de activități cu caracter religios etc.

Paradoxurile Bisericii

Propunem o analiză a adevărurilor despre natura Bisericii prin sublinierea unor paradoxuri pe care creștinul le întâlnește în efortul de a înțelege și asuma realitatea trupului lui Cristos în lume.

Istorică – escatologică

Biserica este o realitate istorică: s-a născut şi se zideşte în lumea pe care o avem după cădere. Oamenii sunt chemaţi să se nască din nou în această lume şi să rămână aici până ce va veni Ziua Domnului. În acelaşi timp, Biserica este o realitate escatologică. Capul ei, care este Cristos, a dus cu sine umanitatea dincolo de istorie, în unire cu Dumnezeu, în viața veșnică. De asemenea, creștinii sunt conștienți că există un sfârşit al pregătirii Bisericii, că va fi un moment în care se va transfigura întreaga realitate istorică, iar credincioșii vor fi precum Cristos cel înviat. Desăvârşirea Bisericii se va arăta la urmă, când Cristos va reveni să ia la sine pe cei ce sunt ai lui. Caracterul paradoxal al vieţii Bisericii este subliniat prin această nuanță importantă: sfârşitul a venit deja, dar nu s-a realizat încă pe deplin. Biserica este în lume, însă, în acelaşi timp, ea este în eternitate, în ceruri, împreună cu Cristos. Înțelegem astfel că situaţia creştinului este dramatică și că apare o tensiune inerentă experienței celui credincios în istorie – el aparţine unei lumi care și-a pierdut orientarea și fundamentul (răul şi stăpânirea lui au fost învinse) şi, în acelaşi timp, aparţine unei lumi care încă nu este pe deplin actuală (Cristos n-a revenit încă, lumea nu este încă restaurată). În istorie, Biserica este o prefigurare a vieţii viitoare, o pregustare a ei. De aici rezultă importanța Bisericii pentru lume. În experiența credincioșilor, eternitatea, viaţa veşnică, Adevărul sunt realități accesibile omului prin lucrarea Duhului Sfânt. Iconomia Duhului în istorie este o prezenţă transformatoare, înnoitoare (cf. Evrei 12:22-24; Efes. 2:6,7; In. 17:11,16). Putem câteva implicații importante aici: conștiința istorică a comunității creștine, importanța tuturor evenimentelor ce au loc în lume (cu ecoul lor escatologic); pentru creștini, istoria are un sfârşit, nu este un progres la infinit sau o mișcare ciclică de revenire la un nou început; Cristos este sfârşitul tuturor lucrurilor – el este împlinirea istoriei, astfel că nu mai este loc de altă revelaţie, de altă noutate, de un alt adevăr; sfârşitul a venit deja odată cu întruparea Fiului – el a venit la “sfârşitul zilelor” (Evrei 1:2); istoria se mișcă spre telosul ei, fără să fie rezultatul întâmplării, al forțelor politice și economice sau al iraționalității răului.

Locală – universală; una și plurală

Un observator exterior comunității creștine s-ar putea întreba: există o singură Biserică sau mai multe? Întrebarea pare legitimă în măsura în care se observă atât diferențele dintre confesiunile și comunitățile creștine, cât și raporturile tensionate dintre acestea, fiecare având pretenția că este singura biserică adevărată. Această întrebare ascunde relaţia dintre local şi universal, dintre unitate și diversitate. Așadar, putem spune că avem, în acelaşi timp, o singură Biserică, trupul lui Cristos, și mai multe biserici locale, istorice? Un răspuns pozitiv ar însemna să acceptăm că Biserica este, în esenţa sa, una, adică universală, însă în existența ei este plurală şi diversă. În acest caz, este important să înțelegem natura relației dintre biserica istorică locală și cea universală. Este corect să spunem că prima este o parte a Bisericii universale și că unitatea Bisericii este dată de suma bisericilor locale? Răspunsul îl găsim în diversele formule biblice care sugerează că fiecare biserică locală este Biserica lui Cristos, nu o parte a ei (1 Cor. 1:2, 3:16, 6:19, 12:12,27; Evrei 12:22-24).

Rezultă câteva implicații importante: bisericile locale, ce nu sunt părţi ale Bisericii universale, nu sunt mai puţin importante și nu suferă de vreo insuficiență sau lipsă în privința identității lor, a calității de trup al lui Cristos în lume (Apoc. 1:20); biserica locală are acces la tot ceea ce este Biserica una, la toată plinătatea ei (1Cor. 1:4-8, 3:21-23); ceea ce se săvârşeşte în comunitățile creștine locale sunt lucrările minunate ale lui Dumnezeu, lucrările Bisericii universale, adică iconomia mântuirii, tainele lui Dumnezeu (1Cor. 4:1); identitatea unei comunități locale nu este dată de structura membrilor ei (socială, politică, intelectuală, de gen), ci de iconomia lui Dumnezeu care dă credincioșilor o constituție și un mod de viață ce vin din Cristos.

Instituțional – carismatic

Atât istoria lui Israel cât şi istoria Bisericii arată ispita instituţiei de a derapa fie înspre rigiditate şi anacronism, fie înspre putere și orice formă de hegemonie (culturală, religioasă, politică, economică), fie înspre structuri pur sociologie (animate de obiective dictate de orizontul social). La diferitele derapaje care au apărut în istoria comunității creștine, s-au manifestat reacţii diverse, cele mai semnificative fiind cele de tip reformator sau de înnoire, având la bază personalități carismatice și mesaje puternic ancorate în realitatea prezentului. Asemenea reacții au adus propuneri cu privire la schimbarea unor structuri, reevaluarea unor instituții și a mecanismelor care aşază oamenii în poziții de autoritate etc. Cuplul instituție – carismă exprimă situația paradoxală a Bisericii în lume și nevoia de a găsi un echilibru dinamic, mereu instabil, între dimensiunea instituțională și cea carismatică a Bisericii. Orice încercare de înțelegere a naturii Bisericii și a expresiei acesteia în lume trebuie să ia în considerare cele două dimensiuni constitutive ale comunității creștine și riscurile de a balansa echilibrul lor. Instituţia eclesială trimite la dimensiunea cristologică a Bisericii (Cristos in-stituie) și reprezintă cadrul așezat de Dumnezeu care să dea comunității creștine o structură fundamentală, o identitate coerentă. Instituția apare ca ceva așezat, ca o autoritate, pe care suntem chemați să o asumăm, să o lăsăm să lucreze: Și el a dat pe unii apostoli… (Efes. 4:11). Carismele trimit la dimensiunea pneumatologică a trupului lui Cristos (Duhul Sfânt con-stituie). Acestea fac Biserica să fie un organism viu, dinamic, ce se dezvoltă mereu. Vorbim despre prezența lucrătoare a Duhului Sfânt și de implicarea liberă, personală a credincioșilor, de asumarea unei chemări și a carismelor: Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora (1Cor. 12:7).

Putem sublinia câteva implicații cu privire la cuplul instituție – carismă. În primul rând, caracterul instituţiei eclesiale nu este unul istoric, ci escatologic (Efes. 4:11-16). Rolul şi ţinta slujirii celui așezat într-o poziție de slujire în comunitatea creștină sunt legate de Ziua Domnului şi nu de evenimente istorice locale sau de obiective definite prin prisma unor proiecte care se rezumă doar la acest orizont. De aceea, instituția Bisericii nu poate fi o copie fidelă a nici unei societăți sau structuri definite de om în lume. În trupul lui Cristos, cel mai mare este slujitorul tuturor; orice instituție și poziție vizează dinamica credincioșilor, împlinirea vocației lor de ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În al doilea rând, dinamismul şi eficacitatea instituţiilor eclesiale sunt legate de lucrarea Duhului Sfânt în comuniunea lor, de expresia carismelor asumate de cei ce ocupă diverse poziții de slujire, nu în izolare sau în concurenţă, nici în opoziţie sau animate de alte paradigme decât cea a kenozei cristice (1Cor. 12:7, 27-31). Nu în ultimul rând, instituţiile eclesiale nu sunt dependente de o persoană anume sau de o structură anume; de asemenea, darurile nu sunt capacități discreționare, nu se cumulează prin mecanisme care tind să capteze cât mai multă autoritate, ci depind de iconomia Duhului în viaţa fiecărei comunităţi și de modul în care credincioșii răspund operei divine.

Luptătoare – biruitoare; sfântă – sfințitoare

Evanghelia ne asigură că Isus Cristos a biruit păcatul și moartea și promite celor credincioși să aibă parte de ceea ce Fiul a realizat în lume. În același timp, Isus avertizează ucenicii asupra faptului că în lume vor avea necazuri, că vor avea aceeași condiție ca a lui (In. 15:18-21). Din nou, ne aflăm în fața unei situații paradoxale: Cristos a biruit, însă urmarea lui presupune umilinţa, smerenia şi ascultarea faţă de Tatăl. Astfel, a urma pe Cristos înseamnă a sluji pe cei mulţi și fără ajutor, a asuma condiția slujirii totale, astfel încât orice om să aibă acces la ceea ce oferă Isus lumii. A fi ucenicul lui Isus presupune suferinţa lui, purtarea crucii lui, asumarea suferinţei ce vine din neascultarea, refuzul şi împotrivirea omului în raport cu Dumnezeu. În același timp, a fi ucenicul lui Isus înseamnă a fi părtaș deja la acea biruinţă a lui asupra lumii (In. 16:33), la mijlocirea lui Cristos înaintea lui Dumnezeu pentru oameni (In. 14:12-14); înseamnă o viață nouă, plină de expresie, iubire și lumină – adică a fi o personalitate tot mai conturată și mai aproape de ceea ce a fost chemată să devină.

Așa cum observă Kierkegaard, comunitatea creștină s-a raportat fluctuant, chiar ambiguu, cu privire la această condiție paradoxală a ucenicului lui Isus în lume. Autorul vorbește despre trei ipostaze ale Bisericii în istoria ei, cu înțelegeri diferite despre natura și locul trupului lui Cristos în lume, cu treceri frecvente de la o paradigmă la alta. Autorul danez consideră că ipostaza cea mai coerentă a comunității creștine este aceea de biserică luptătoare. În această optică, condiţia Bisericii pe pământ este asemenea condiției slujitoare și suferinde a lui Cristos. Astfel, creștinul trebuie să fie în permanenţă angajat în lupta cu stăpânitorul lumii acesteia, cu păcatul, cu duhul lumii și cu sine, în calitate de om supus căderii. Rezultă că Biserica îşi afirmă existenţa prin luptă. Biruinţa finală este garantată în escaton, însă până atunci nu există vreme de răgaz sau loc de pauză, de armistiţiu. E nevoie de o permanentă vigilenţă, de veghere atentă și luptă continuă, cu strategie și efort bine calculat. În această viziune, Cristos este alături de Biserica sa în calitate de preot și mijlocitor. Arma lui Isus este ascultarea şi dependenţa totală de Dumnezeu, până la capăt, până la moarte. O altă ipostază pentru condiția creștină este cea a bisericii triumfătoare. Potrivit acestei poziții, dacă Cristos a învins răul, atunci Bisericii, și în cele din urmă creştinului, nu-i rămâne decât să beneficieze de gloria lui Isus, de ceea ce el a dobândit ca efort al unei vieți exemplare în lume. Rezultă că lupta este deja câştigată și nu mai este nimic de făcut în acest sens. A fi creştin înseamnă să beneficiezi de condițiile unei vieți fără probleme, iar dacă ar fi să apară, soluțiile sunt la îndemână: prin Isus, omul obține vindecarea de boli, bunăstarea materială, biruința asupra dușmanilor etc. Isus este la dispoziţia creștinului să îi garanteze o viață îmbelșugată. Rezultă că a fi creştin corespunde unui mare onor, unei stări sociale respectabile. Lumea nu mai este un adversar, ci mai degrabă un spectator admirativ. O a treia situație menționată de filosoful danez este cea a bisericii existente. Aceasta corespunde situației în care oamenii dintr-o comunitate au devenit majoritar creștini (avem asemenea situații în țări din Europa, încă de la începutul modernității). Identitatea creștină este asociată cu cea de cetățean, fiind universală sau cel puțin dominantă. Fără o miză sau o audiență, identitatea creștină și afirmarea ei nu mai reprezintă o problemă esențială, publică. Omul e apreciat că e creștin, că are o credinţă, dar e sfătuit să o păstreze în intimitatea inimii sale, în sfera privată. Nu mai există confruntare pe acest teren, ba este chiar ofensator să pui la îndoială că cineva nu ar fi creştin. Lucrurile se mută în privat și în interior.

Condiția paradoxală a creștinului în lume presupune un parcurs acrobatic ce refuză ispita alunecării spre soluția facilă a unui drum fără necunoscute și dileme, a unei condiții care se plasează comod fie la capătul drumului, fie pe un drum care eludează complexitatea procesului întoarcerii omului la Dumnezeu. În ciuda căderii și răului, lumea rămâne opera lui Dumnezeu, iar omul cununa creației sale, ființa care poartă chipul său și care este chemată să îi semene. Ceea ce a realizat Isus se așează încet în lume și se dezvoltă cu forța vieții celei noi, cu puterea vindecării și restaurării. Toate acestea sunt reale și accesibile în comuniunea credincioșilor ce îl urmează pe Isus Cristos și care trăiesc în contextul iconomiei Duhului Sfânt, cultivând virtuțile capitale: credința, speranța și iubirea. Aceasta este realitatea Bisericii, în diversitatea și paradoxala ei expresie în istorie, mereu animată de destinul ce o așteaptă în viitor și de ceea ce întrupează deja în lume.

Dănuț Jemna, Iași, noiembrie 2017

Comments are closed.