Legământul lui Dumnezeu cu Avraam Geneza 17

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam Geneza 17

Evenimentele prezentate în capitolul 17 al cărţii Geneza fac parte dintr-un tablou mai mare, care este reprezentat de istoria lui Avraam, şi ocupă un loc central în această istorie, atât prin poziţia lor în textul biblic, cât şi prin semnificaţia pe care o au. În acest pasaj al Scripturii, ni se prezintă legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avram după o perioadă de aproximativ 24 de ani de la chemarea sa şi de la plecarea din casa părinţilor săi. Această perioadă de aproape un sfert de veac este una importantă pentru revelaţia biblică pentru că prezintă cu realism şi onestitate relaţia unui om cu Dumnezeu, cu toate aspectele sale pozitive şi negative.

Avem de a face cu un om care va fi numit părintele credinţei şi reprezintă modelul la care ne putem uita şi de la care putem învăţa.

Evenimentele prezentate în capitolul 17 al cărţii Geneza fac parte dintr-un tablou mai mare, care este reprezentat de istoria lui Avraam, şi ocupă un loc central în această istorie, atât prin poziţia lor în textul biblic, cât şi prin semnificaţia pe care o au. În acest pasaj al Scripturii, ni se prezintă legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avram după o perioadă de aproximativ 24 de ani de la chemarea sa şi de la plecarea din casa părinţilor săi. Această perioadă de aproape un sfert de veac este una importantă pentru revelaţia biblică pentru că prezintă cu realism şi onestitate relaţia unui om cu Dumnezeu, cu toate aspectele sale pozitive şi negative. Avem de a face cu un om care va fi numit părintele credinţei şi reprezintă modelul la care ne putem uita şi de la care putem învăţa.

La vârsta de 75 de ani, Avram are parte de revelaţia lui Dumnezeu şi primeşte o binecuvântare care ne aminteşte de primii oameni din Eden, de Noe şi de fiii săi după potop. Este vorba despre binecuvântarea înmulţirii oamenilor, a stăpânirii pământului şi a expresiei lor organizată la nivel de popoare. În capitolul 12 din Geneza, ni se prezintă câteva detalii ale acestui început, cu răspunsul credincios al lui Avram şi cu făgăduinţa lui Dumnezeu de a face din el un neam mare şi de a-i da ca moştenire o ţară. Vreme de 10 ani, Avram străbate ţara promisă, are parte de protecţia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, de reînnoirea făgăduinţelor cu privire la ţară şi la urmaşii săi. În această perioadă, Dumnezeu se angajează faţă de Avram să respecte promisiunile sale după un tipar ritualic specific epocii, aşa cum ne arată cap. 15. Prin această iniţiativă, Dumnezeu doreşte să-i transmită lui Avram un mesaj consistent cu privire la intenţiile sale de a împlini ce a promis cu privire la ţară şi la urmaşi. Însă, după 10 ani de promisiuni şi de evenimente care nu par să conducă la împlinirea făgăduinţelor, apare iniţiativa soţiei lui Avram. Presiunea timpului, bătrâneţea şi incapacitatea de a naşte, pe de o parte, nevoia de a asigura un viitor şi de a vedea un urmaş, pe de altă parte, reprezintă poate o serie dintre motivele acestei iniţiative. Potrivit modelului epocii şi privind obiectiv lucrurile, aceasta părea să fie cea mai bună soluţie care putea fi gândită raţional şi care putea fi în consens şi cu promisiunea divină. Aşa se naşte Ismael, fiul lui Avram născut din una dintre slugile soţiei sale. Evenimentele legate de Ismael, conflictul dintre Sarai şi sluga sa, intervenţia lui Dumnezeu în această poveste sunt prezentate toate în cap. 16 din Geneza. După acest eveniment, mai trec încă 13 ani şi istoria ajunge la evenimentele prezentate în cap. 17. Avram are 99 de ani. Lucrurile par a fi aşezate. Are un fiu adolescent, o moştenire care să îi fie lăsată şi o serie de promisiuni ale lui Dumnezeu care se vor împlini în viitor, peste aproximativ 400 de ani. Numai că toate gândurile şi planurile lui Avram sunt provocate serios prin apariţia lui Dumnezeu, care îl invită facă împreună un legământ.

Scriptura nu ne spune nimic despre cum a văzut Dumnezeu soluţia omului la făgăduinţele sale, nici dacă i-ar fi reproşat ceva lui Avram. Însă maniera în care ne sunt prezentate lucrurile ne aduce în atenţie o serie de întrebări de genul: putem şti care este voia lui Dumnezeu cu privire la anumite planuri concrete din viaţa noastră? Cum ne raportăm la promisiunile lui Dumnezeu: aşteptăm să se împlinească fără să facem nimic până ce Dumnezeu ne spune ce să facem sau ne implicăm activ în realizarea lor cu planuri şi gânduri proprii? Putem evalua aceste planuri pentru a nu fi în conflict cu voia lui Dumnezeu? Cum rezistăm la factorul timp: cât de mult putem aştepta împlinirea unei promisiuni divine? În ce mod şi cât de mult vorbeşte Dumnezeu prin context: prin fapte, evenimente, cutume, semnificaţii ale contextului istoric şi geografic în care trăim? Ce se întâmplă cu greşelile noastre în raport cu planurile lui Dumnezeu? Pot fi mântuite, pot fi integrate în acest plan divin? Care sunt valenţele comunitare ale iconomiei lui Dumnezeu: de la familie, până la comunitatea religioasă, cea socială şi civică?

Aceste întrebări nu sunt ridicate numai de istoria lui Avram, ci sunt întrebările cu care se confruntă orice credincios în istorie, în orice generaţie. Existenţa unui model ca cel al lui Avram este foarte important pentru procesul elaborării unor răspunsuri. Dealtfel, cap. 17 din Geneza ne ajută în acest demers prin identificarea unor repere, a unor principii de prim ordin care sunt esenţiale pentru viaţa de credinţă. Aceste repere pot fi desprinse din analiza modului în care Dumnezeu formulează legământul cu Avram.

Unul dintre elementele care surprind la cap. 17 din Geneza este acela că Dumnezeu vorbeşte foarte mult în acest pasaj. Textul ţine să sublinieze asta şi repetă formula „Dumnezeu a zis” de câteva ori. Astfel, se pot identifica cinci intervenţii ale lui Dumnezeu, care au şi o simetrie în raport cu v. 9-14, cea de-a treia intervenţie, într-o structură biblică clasică de chiasm. De asemenea, este important de semnalat că într-un dialog care priveşte încheierea unui legământ între două părţi, Avram are o singură intervenţie. Al doilea element specific cu privire la acest pasaj este că ne prezintă un legământ cu o serie de trăsături care îl fac unic în felul său. În primul rând, acesta este primul legământ biblic în care omului i se spune clar care sunt angajamentele sale ca parte a legământului cu Dumnezeu. În al doilea rând, acest legământ atrage atenţia prin scopul său, care este întărit în text prin formula „voi fi Dumnezeul tău / lor” (v. 7, 8). Cu o asemenea viziune de a construi o relaţie între cele două părţi, legământul nu se opreşte la fidelitatea faţă de nişte obligaţii contractuale care trebuie îndeplinite de părţi, ci vizează fidelitatea ca dăruire a unei persoane faţă de cealaltă. În al treilea rând, acest legământ admite un semn care este în acelaşi timp şi o cerinţă a legământului. Semnul este special şi prin faptul că el reprezintă o marcă permanentă încrustată în trupul omului care a intrat în legământ cu Dumnezeu. Caracterul obligatoriu al tăierii împrejur este întărit şi prin stipularea din legământ cu privire la încălcarea acestui angajament. Omul care nu respectă tăierea împrejur nu numai că rupe legământul, ci intră sub pedeapsa morţii, a nimicirii din mijlocul poporului său. Nu în ultimul rând, legământul implică dobândirea unei noi identităţi care este sugerată prin schimbare numelui: Avram devine Avraam, iar Sarai devine Sara.

Istoria lui Avraam ne arată că relaţia cu Dumnezeu nu este un continuum liniar şi cu aceeaşi intensitate. Dumnezeu este prezent permanent şi este implicat permanent în proces, însă El ţine să puncteze prezenţa sa în anumite momente ale vieţii şi în anumite forme care să aibă impactul dorit asupra lui Avraam şi asupra relaţiei cu el. Transparenţa Scripturii la acest nivel este importantă şi ne transmite un mesaj care poate fi aplicat nu numai cazului vieţii lui Avraam. Există o recurenţă în textul Scripturii cu privire la intenţia lui Dumnezeu de a ne arăta şi de a vorbi mai mult despre prima parte a vieţii sfinţilor, decât despre partea finală a maturităţii şi a stabilităţii lor în credinţă. Scopul unei asemenea abordări este destul de clar. În prima parte a vieţii, nevoile, greşelile, întrebările, transformările sunt mai numeroase, iar relaţiile sunt mai tensionate. Transparenţa acestei şcoli a formării reflectă pedagogia divină şi scopul Scripturii de a ne învăţa din viaţa reală a marilor oameni ai lui Dumnezeu. Însă, chiar şi în această perioadă intensă a formării, Dumnezeu vorbeşte cu frecvenţă diferită şi în moduri diferite. Putem observa din Scripturi, dar şi din viaţa altor modele, că în momentele importante ale vieţii, când trebuie să se întâmple schimbări substanţiale, Dumnezeu îşi intensifică prezenţa şi vorbeşte mai mult, mai puternic, mai cu ecou. În această perioadă este esenţială capacitatea de ascultare, de analiză, de deschidere la evaluare, de a vorbi mai puţin, de a avea atitudinea lui Avraam care îşi pleacă faţa la pământ înaintea Domnului.

Analizând legământul lui Dumnezeu cu Avraam, observăm că acesta este o reluare în parametri restrânşi a binecuvântării generale adresată tuturor oamenilor înainte de cădere şi a celei reafirmate după cădere în legământul cu Noe şi neamul omenesc. Pentru a înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la anumite planuri ale noastre, trebuie să înţelegem voia lui Dumnezeu şi iconomia lui Dumnezeu în lume în datele ei fundamentale. Aşa cum ne arată legămintele biblice, opera lui Dumnezeu în lume este cea a binecuvântării, iar planurile lui pentru oameni se înscriu în acest proiect la scară mare. În viziune creştină, viaţa omului în lume este parte a proiectului mai mare al unirii tuturor lucrurilor în Christos, al dobândirii şi actualizării binecuvântării de a fi fii ai lui Dumnezeu în istorie şi apoi pentru eternitate. Experienţa lui Avraam ne mai arată că istoriile particulare se dezvoltă în contexte şi în spaţii în care iconomia lui Dumnezeu are întotdeauna un antecedent mai aproape sau mai departe în istorie. Această moştenire trebuie cunoscută, înţeleasă, exploatată. De asemenea, aceste istorii presupun şi o pregătire în plan local a vieţilor oamenilor în care şi prin care Dumnezeu lucrează. Deşi nu ne spune Scriptura clar, Avraam este capabil să împlinească ce i-a cerut Dumnezeu pentru că a fost pregătit pentru asta (abilităţile de comunicare interculturală şi de mobilitate în spaţiu, capacitatea de a dezvolta şi conduce o comunitate migratoare mare, viziunea strategică şi calităţile de leader etc.). Pentru a concluziona aceste remarci, putem spune că a cunoaşte voia lui Dumnezeu la nivel local şi personal implică acest efort de evaluare a trecutului, a contextului, a potenţialului şi resurselor cu care Dumnezeu a investit oameni, comunităţi, zone pentru planul său de a aduna toate lucrurile în Christos. Minunile şi intervenţiile speciale ale lui Dumnezeu (cum este naşterea lui Isaac sau revelaţia lui Dumnezeu într-o vedenie) nu eludează această potenţialitate pe care tot El o pregăteşte şi pe care o lasă la vedere pentru cei care vor să înţeleagă, ci dimpotrivă. Voia lui Dumnezeu admite acest cadru şi această viziune de a aduce lumea la El, însă manifestarea ei în istorie îmbracă o diversitate a răspunsurilor personale ale omului şi a modului în care diversitatea şi potenţialitatea lumii este utilizată în acest demers.

Într-un alt mod spus, voia lui Dumnezeu cu privire la om este prezentată în Geneza 17 în prima intervenţie a lui Dumnezeu din cele cinci din acest pasaj. Formula biblică spune: „umblă înaintea mea şi fii fără prihană”. În textul biblic, aceasta este formula prin care ni se arată ce îi cere Dumnezeu explicit lui Avraam în cadrul legământului. Este interesant de observat că Scriptura ne arată realist viaţa lui Avraam, fără a ascunde momentele lui delicate, de cădere, când nu a umblat cum trebuie înaintea Domnului. De subliniat este şi faptul că aceste căderi nu au devenit o piedică în realizarea planului lui Dumnezeu cu acest om. Importanţa legământului este aceea că oferă standarde şi oferă o direcţie de evoluţie. Doar pentru că are standarde Avraam învaţă din greşeli şi este capabil să le asume. Aşa se formează caracterul şi aduce progres personal. În momente de tensiune, Avraam îşi manifestă personalitatea şi îşi evidenţiează caracterul său după inima lui Dumnezeu. Umblarea cu Dumnezeu nu presupune exersarea unui moralism îngust, legalist, ci un proces de devenire a personalităţii care să reflecte calitatea unui om aflat în relaţie profundă cu Dumnezeu, un om care îl arată pe Dumnezeu. Scriptura ne oferă asemenea sclipiri cu privire la evoluţia lui Avraam, cum ar fi, de exemplu, cel de generozitate după învingerea împăraţilor (cap. 14) sau cel de slujire atentă, de la stejarii lui Mamre (cap. 18).

Legământul cu Dumnezeu nu rămâne la un nivel contractual, ci atinge fiinţa omului şi îi dă o identitate clară. Schimbarea numelui lui Avram cu unul care semnifică promisiunea lui Dumnezeu face parte din logica biblică şi indică modul lui Dumnezeu de a lucra foarte personal cu omul. În viziune creştină, fiecare persoană este o prezenţă unică în lume care poate întrupa şi exprima în mod unic binecuvântarea lui Dumnezeu (care se va traduce în numele cel nou de la înviere). Omul credincios nu poate fi decât ceea ce este chemat să devină, un fiu unic al lui Dumnezeu. Marca distinctivă a legământului cu Dumnezeu este această permanentă devenire spre asemănarea cu El, pentru că aceasta este voia lui cu privire la om. În limbajul tipologic al Scripturii, tăierea împrejur a cărnii este un semn care anunţă „tăierea împrejur a inimii”. Aceasta reprezintă amprenta permanentă pe fiinţa omului care arată fidelitatea dăruirii faţă de persoana divină, cea care îl face pe om să devină în asemănarea cu Dumnezeu. Prin urmare, planurile, deciziile şi schimbările din viaţa celui credincios nu pot decât să susţină şi să confirme identitatea sa de persoană angajată în relaţie cu Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu implică un spaţiu de libertate de acţiune, de asumare a unor proiecte şi a unor decizii care să exprime personalitatea celui credincios în procesul devenirii sale. Fără această libertate, unicitatea persoanei este înăbuşită şi nu poate avea expresie. Astfel, viaţa celui credincios nu poate fi o suită de proiecte punctuale construite de cineva anume, fie acela chiar Dumnezeu. Ea este mai degrabă experienţa unui efort de a exprima o identitate şi de a dezvolta o relaţie într-un mediu potrivnic care admite piedici, poticneli, ratări. Certitudinea unei relaţii nu înseamnă certitudinea unor planuri, a unor răspunsuri sau a unor soluţii, ci încrederea în prezenţa celuilalt care te susţine şi te dezvoltă chiar şi atunci când nu sunt certitudini.

Iaşi, 16 ianuarie 2012 (modificat: 17 ianuarie 2012)

Comments are closed.