Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Partea Diavolului – Denis de Rougemont

Partea Diavolului – Denis de Rougemont

Anul universitar 2014-2015 se încheie pentru grupul de lectură cu studiul cărţii Partea Diavolului. Scriitorul elveţian Denis de Rougemont este cel care, în anul 1942, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, îşi asumă responsabilitatea de a scrie despre diavol şi despre formele în care se prezintă acesta în lumea secolului XX. La prima vedere, potrivit titlului, conţinutul cărţii pare să trimită la imaginarea unui diavol care locuieşte în infern, la descrierea adversarului pe care îl putem recunoaşte în acţiunile catalogate deja ca rele sau păcate: furt, minciună, crimă, profanare, blasfemie, viciu etc. În realitate, mesajul cărţii se îndreaptă spre demascarea diavolului implicat în vieţile noastre prin surprinderea lui în formele cele mai puţin previzibile sau perceptibile. Vorbim despre o abordare diferită de prezentările comune atribuite demonului, prin faptul că autorul nu îşi propune să trezească în cititor spaima iadului sau să inducă frică şi oroare în faţa diavolului. Scopul cărţii pare să fie mai mult o prezentare a variantelor contemporane ale satanei, a modului în care acesta se face prezent unui public ce pare să îl neglijeze, să nu mai creadă în existența sa reală.

Prin expunerea sa, autorul analizează numeroase evenimente ale societăţii moderne, în general, şi ale individului, în particular. Ne este prezentată odenis-de-rougemont-partea-diavolului lume ce se confruntă de mai bine de jumătate de secol cu filozofia nietzschiană, care susţinea „moartea lui Dumnezeu” şi care, de asemenea, renunţa să mai creadă în existenţa unui diavol. Pentru omul contemporan, diavolul este redus la o expresie mitică, la o poveste sau la o iluzie. În acest context, omul de astăzi este îndreptăţit să-şi formuleze diferite întrebări cu privire la acest subiect: Există sau mai există diavolul? Dacă există, sub ce formă se prezintă în zilele noastre? Mai credem sau e nevoie să credem în diavol? Cei care vor citi această carte vor putea înţelege că, de fapt, ascunderea aparentă a acestuia reprezintă una dintre tehnicele de care se foloseşte pentru a ne ispiti şi vor mai putea să observe care este partea diavolului în parcursul istoriei.

Prima din cele cinci părţi ale cărţii tratează această problemă a omului modern care își pune problema existenţei sau absenţei diavolului în lume. Ca parte introductivă este folosit un citat al unui poet francez modern, Charles Baudelaire, care îşi expune propria viziune despre diavol şi pe care Denis de Rougemont o denumeşte ca prima lui scamatorie: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Şi acest lucru este evident în atitudinea omului contemporan care vede în Dumnezeu doar un personaj istoric, o reprezentare vagă a acestuia printr-o icoană din Evul Mediu, iar prezenţa diavolului este asociată cu aceeaşi imagine medievală: „a celui cu coarne roşcate şi coadă lungă”. Diavolul este un mit, şi pentru a demonstra credibilitatea acestei afirmaţii s-au găsit suficiente argumente. Este o poveste care s-a născut odată cu dualismul ce a caracterizat Antichitatea, începând cu poporul evreu, cel care l-a inventat pe baza unor legende. Povestea continuă cu vrăjitoria din Evul Mediu, dar pare să se încheie la începutul Epocii Moderne. Datorită acestor proiecţii culturale şi istorice tradiţionale, omul de astăzi refuză să creadă că, într-adevăr, diavolul există. Partea Diavolului poate fi văzută prin această coordonată, anume că a reuşit să-l păcălească pe om de absenţa sa, pentru ca astfel să poată acţiona mai departe, folosindu-se de alt context.

Depăşirea concepţiei de mit se poate face print-o abordare creştină, cu o viziune biblică asupra diavolului. Astfel ajungem să credem că el – îngerul care şi-a pierdut scopul de a trăi prin relaţie cu Dumnezeu, menirea de a pune omul în legătură cu divinitatea – trebuie văzut personificat şi nu ca un amestec de idei sau concepţii. Pierzându-şi locul cuvenit, „căzut dintru cele veşnice, căzut dintru fiinţă, din A fi, el vrea să aibă” şi acest lucru nu va putea fi rezolvat niciodată, pentru că pentru „a avea şi a poseda ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este”. Din această cauză, este caracterizat de dorinţa şi gelozia nestăpânită de a ne câştiga pe noi şi de a câştiga lumea.

Cea de-a doua scamatorie a diavolului, privită în raport cu contextul istoric al apariţiei cărţii, se referă la conducătorul sistemului politic totalitarist din acea vreme. Modul prin care acţionează diavolul la acest nivel este să-i facă pe oameni să creadă că el este pur şi simplu Adolf Hitler. Nu face altceva decât să ne ducă în eroare în privinţa dimensiunii sale reale. La drept vorbind, dacă asocierea lui Hitler cu diavolul sau anticristul ar fi fost credibilă, atunci eliminarea răului din lume s-ar fi produs mult prea uşor odată cu îndepărtarea sistemului nazist şi suprimarea dictatorului. Într-adevăr, nu se poate nega aspectul satanic vizibil în principiile conducătorului, dar asta nu echivalează cu prezenţa diavolului în persoană. Nu este decât o iluzie comună care ne împinge să credem că anumite acte omeneşti sau anumite persoane răufăcătoare constituie răul în sine.

Nu poate fi trecut cu vederea nici capitolul care vorbeşte despre Pactul cu diavolul. Subiectul acestuia porneşte de la ideea că omul se defineşte prin libertatea pe care o are. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a primit puterea de a crea, de a alege. Avem posibilitatea de a crea printr-un act al voinţei noastre. Potrivit libertăţii, putem crea urmând ordinea Creaţiei, ceea ce înseamnă îndreptarea spre Bine, Adevăr şi Frumos. În același timp, putem să ne răzvrătim şi să ne opunem acestei ordini, şi prin asta să denaturăm. Această îndreptare în sens opus autorul o numeşte „trişarea Ordinii” sau pactul cu diavolul. Pentru a ilustra mai bine înţelesul acestei expresii, este făcută o analogie cu urcarea pe un munte. Atâta timp cât eşti pe munte, ai posibilitatea ca în fiecare moment să alegi să continui să urci sau să te îndrepţi în sens invers, să cobori. Urcarea reprezintă efortul de a te menţine în legătură cu ordinea, de a te păstra în adevăr şi de a-ţi spori libertatea. Pentru asta este însă nevoie de un efort susţinut, de propria participare la progres, răsplătite cu deschiderea tot mai largă a orizontului. Pactul cu diavolul, în aceşti termeni, reprezintă coborârea sau căderea în gol. În acest caz, nu mai este necesar niciun fel de participare sau efort personal, tot ce trebuie să faci este să te laşi în voie. E uşor şi tocmai asta atrage; e însă pierdută posibilitatea de a mai fi pe munte, cu alte cuvinte, libertatea de a mai alege.

Diavolul dă în cărţi atunci când eşuează să se instaleze în noi prin mijloace mai rafinate. Apelează la o cale clandestină: la magie, vrăjitorie sau ghicirea viitorului. Partea diavolului aici e să producă o confuzie a categoriilor noastre morale, împiedicând omul să înţeleagă că nenorocirea sau nefericirea pe care le are nu înseamnă neapărat răul şi că fericirea sau succesul nu e tot una cu binele. De multe ori, ceea ce omul înţelege prin rău poate fi considerat un mijloc de care se foloseşte binele. Pe lângă faptul că ghicitoarele în cărţi reduc binele şi răul la succes şi insucces, ele ne ajută să devenim iresponsabili, prin crearea unui destin, anulându-ne în acest fel gândul că omul poate contribui prin libertatea pe care o are la construirea destinului.

Legat de fuga omului de responsabilitate, autorul precizează că această dorinţă a noastră se vede cel mai bine la nivelul maselor de oameni. În mulţime, se observă fenomenul de depersonalizare, pentru că aici nu mai există răspuns individual pentru că nu mai există persoană răspunzătoare. Masele de oameni sunt spaţiul ideal pentru cei care doresc să fie stimulaţi, pierzându-se pe ei înşişi în favoarea anonimatului: „Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei înşişi, de ei şi de vocaţiile lor.”. Dorinţa de a nu mai fi răspunzător reprezintă o tehnică străveche de ispitire a diavolului. A stat la baza primei ispitiri din Eden. El este cel care a încercat să-i facă pe primii oameni să creadă că ei nu sunt răspunzători, că nu există judecător şi că pot să pună la îndoială autoritatea supremă. Atât Adam, cât şi Eva, prinşi asupra faptului împlinit încearcă să se dezvinovăţească, spunând că altcineva este vinovat; fug de recunoaşterea greşelii lor. Se ascund printre arbori – în mulţime – adică acolo unde pot spune cu uşurinţă că altcineva a fost vinovat.

Cu toate că fiecare capitol este reprezentativ pentru epoca noastră, autorul aduce în discuţie şi un subiect care pare să fie specific în mod exclusiv pentru această perioadă: vorbim despre Plictiseală, sentiment modern. Şi aici nu este vorba despre starea de spleen, de dezolare regăsită în poeziile simboliste, ci se referă la din ce în ce mai des utilizata frază: „Nu ştiu de ce trăiesc…” – lipsa unui sens al vieţii, unui scop pentru care merită să trăieşti. Cum intervine diavolul în acest caz? Exact prin ceea ce aminteam mai înainte: prin dorinţa fiecăruia de a fugi de propria persoană şi astfel prin pierderea sau negarea vocaţiei. Refugierea în plictiseală pare să fie mai suportabilă decât acceptarea vocaţiei personale. Ca soluţie practică pentru întrebarea: „Ce trebuie să mai fac, nu mai am interes pentru nimic?”, filozoful Kierkegaard propune practicarea în modul cel mai serios a principiilor creştine. Explicaţia pe marginea acestui răspuns merită citată aici: „Căci este limpede că acest efort, dacă este sincer, vă va introduce iarăşi în realitate, acolo unde se manifestă adevăratele conflicte, unde apar liniile de forţă ale vieţii spirituale sau morale, acolo unde drama vocaţiei se precizează imediat; nicio secundă de plictiseală nu mai e cu putinţă. Şi atunci vă veţi plânge că nu aveţi decât o singură viaţă.”

Ultima parte a cărţii vine să ne spună că, dincolo de existenţa diavolului, avem nevoie să credem în Dumnezeu. Să sperăm că nu diavolul este cel care reprezintă adevărata realitate şi că sensul ultim este Dumnezeu, Binele. Se poate lupta împotriva diavolului, iar suferinţei produse în această luptă i se poate opune cântecul către Albastrul Cerului. Exorcizarea diavolului cere efortul nostru de a participa la victoria deja obţinută în Cristos prin asumarea libertăţii personale („Nu există ordine adevărată decât în libertate. Nu există libertate decât la oamenii care-şi realizează voinţa şi care o slujesc”), devenind astfel o persoană răspunzătoare, precum afirmă de Rougemont: „în realitate, demonul nu poate fi exorcizat decât în tine însuţi”.

                                                                                                   Autor: Anca Piscuc

Comments are closed.