Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Reperele Bisericii

Reperele Bisericii

projectsÎn acest capitol, prezentăm câteva repere ale bisericii noastre prin care ne raportăm la Biserica Universală.

 

Canonul Scripturii

Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu pentru oameni, forma scrisă a Revelaţiei, care s-a concretizat într-o lucrare (carte) şi a ajuns până la noi în urma unui proces istoric îndelungat şi nu lipsit de dificultăţi. Scriptura cuprinde două părţi:

  • Vechiul Testament (Scriptura ebraică), care uneşte 39 de cărţi;
  • Noul Testament, care are 27 de cărţi.

Bisericile tradiţionale folosesc şi o versiune a Scripturii numită Biblia bogată sau canonul lărgit, care în Vechiul Testament cuprinde şi o serie de cărţi necanonice, dar considerate cu valoare teologică şi istorică.

Canonul reprezintă lista cărţilor care compun Sfânta Scriptură. În legătură cu adoptarea acestei liste trebuie precizat un principiu fundamental: cărţile Scripturii au fost scrise de autori umani la asistenţa Duhului Sfânt, iar delimitarea lor de alte cărţi s-a făcut în Biserică sub aceeaşi autoritate şi călăuzire divină. Canonul Vechiului Testament este preluat de Biserică din tradiţia iudaică. Canonul Noului Testament a fost stabilit în secolul IV. Lista celor 27 de cărţi ale Noului Testament apare în a Treizeci şi noua Scrisoare Pascală a lui Atanasie cel Mare, din anul 367, cărţi care devin canonice la Conciliul de la Cartagina, în 397.

Scriptura, în forma canonică pe care o avem astăzi, nu a fost scrisă undeva izolat, ci este rodul, rezultatul unei relaţii divino – umane, concretizat într-o perioadă de maturitate a Bisericii, când a fost stabilit conţinutul Revelaţiei în forma ei scrisă. Criteriile care au stat la baza alegerii cărţilor din canon au fost, simultan, următoarele: autorul cărţii (de regulă, un apostol), larga circulaţie a cărţii (acceptarea şi citirea cărţii în biserici) şi conţinutul doctrinar sau învăţătura cuprinsă în carte.

 

Patristica

Termenul de patristică se referă la istoria şi conţinutul învăţăturii creştine a Părinţilor Bisericii, învăţătură care a fost fundamentată aproximativ în primele cinci secole (după unii autori, până la Conciliul de la Calcedon) şi care este acceptată de întreaga Biserică. În această epocă de mari realizări teologice ale Bisericii, se definitivează principalele dogme creştine graţie unor teologi renumiţi precum: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei. Perioada care a urmat acestui avânt teologic este mai puţin bogată în realizări, dar mai putem înregistra anumite momente semnificative cum ar fi, de exemplu, momentul sintezei christologice realizată de Maxim Mărturisitorul – sec. VII.

Ceea ce este semnificativ de remarcat la Părinţii Bisericii este faptul că ei au luptat şi au abordat problemele Bisericii (atât dogmatice, cât şi de natură organizatorică, socială) cu Scriptura în mână, oferind un model de viaţă creştină care a rezistat vremurilor.

 

Sinoadele ecumenice (conciliile)

În primul mileniu creştin, în Biserică s-au realizat şapte sinoade ecumenice (adunări de episcopi din întreaga biserică a vremii). Sinoadele au jucat un rol important în conturarea principalelor dogme ale creştinismului. Amintim aici trei dintre cele mai importante concilii care în general sunt acceptate de toate bisericile:

  • Conciliul de la Niceea (325), unde se discută erezia ariană şi se aşează fundamentele învăţăturii despre Sfânta Treime. La acest sinod se formulează un crez (Crezul de la Niceea), care va constitui temelia doctrinară pentru următoarele sinoade.
  • Concilliul de la Constantinopol (381), unde se reia dogma Sfintei Treimi, în mod deosebit învăţătura despre persoana Fiului (se combate erezia lui Apolinarie care nega sufletul raţional al omului Isus şi considera că trupul lui Isus era locuit de Cuvântul lui Dumnezeu) şi a Duhului Sfânt (se combate erezia lui Macedonie care nega dumnezeirea Duhului Sfânt).
  • Conciliul de la Calcedon (451), în care se fundamentează învăţătura despre cele două naturi (divină şi umană) ale lui Isus Christos.

 

Valorile protestante

Poate că cel mai mare merit al Reformei pentru viaţa creştină a fost acela că a adus Scriptura în viaţa de zi cu zi a omului, iar prin Scriptură un mod de viaţă specific. Comunităţile protestante sunt structurate pe o sumă de valori care au la bază dimensiunea relaţiei personale a omului cu Dumnezeu. În viziunea protestantă (evanghelică), mântuirea omului este un proces care se realizează ca urmare a răspunsului liber al omului – în actul credinţei personale – la darul lui Dumnezeu (mântuirea oferită ca dar în Isus Cristos şi lucrată de Duhul Sfânt în viaţa omului). Acest proces are un început clar în convertire (schimbarea modului vechi de gândire şi de viaţă) şi este susţinut prin exerciţiul spiritual al dialogului cu Dumnezeu şi cu semenii în comunitatea credincioşilor. Valorile protestante îşi au rădăcinile în Sfânta Scriptură, accentul fiind pus pe viaţa istorică a Fiului lui Dumnezeu, pe modelul Său personal de slujire şi dragoste.

Prin încurajarea unei vieţi spirituale angajate, atât în comunitate, cât şi în problemele lumii, protestantismul a îmbunătăţit calitatea vieţii religioase în ansamblul ei, precum şi calitatea vieţii sociale. Viaţa comunitară joacă un rol deosebit în creşterea şi maturizarea persoanei care a acceptat harul lui Dumnezeu. În comunitate, fiecare persoană realizează şi îşi confirmă identitatea de fiu al lui Dumnezeu.

 

Crezul Niceo-constantinopolitan

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii,
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut;
care pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a pogorât din cer
şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria fecioara, şi s-a făcut om;
şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat;
şi a înviat a treia zi după Scripturi;
şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;
şi iarăşi va să vie cu mărire să judece vii şi morţii,
a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul,
Cela ce din Tatăl purcede,
Care împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi mărit,
Care a grăit prin prooroci.
Şi în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin.

 

În loc de concluzie, Drumul spre viaţa cea nouă

  • omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se naşte în păcat, trăieşte în întuneric, în robia păcatului şi a morţii, în neputinţă, din propria-i vină;
  • din această cădere, deosebit de profundă, restaurarea omului (ieşirea din robie) nu putea fi făcută prin propriile puteri, printr-o iniţiativă umană;
  • de aceea, la vremea cuvenită, Dumnezeu ia iniţiativa salvării omului şi trimite în lume pe Unicul Său Fiu, care devine om adevărat, întrupat de la Duhul Sfânt şi din fecioara Maria;
  • întruparea Fiului atrage după sine asumarea căderii noastre şi împlinirea Legii păcatului şi a morţii prin ducerea lui Adam cel vechi la moarte. Isus este bobul de grâu care a fost aşezat în pământ, adică a murit, pentru ca moartea să fie învinsă în însăşi carnea ei, în natura noastră căzută;
  • iar din acest bob, din neprihănitul Isus Cristos, va încolţi viaţa cea nouă, prin învierea sa din morţi;
  • după înviere, Isus Cristos s-a înălţat la ceruri, ducând în Sine omul cel nou, restaurat (Al Doilea Adam) la dreapta lui D-zeu;
  • moartea este învinsă, omul are putinţa de a nu muri, are garanţia neputrezirii în omul Isus Christos înviat şi înălţat;
  • după înălţare, pe pământ a coborât Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, care constituie în istorie Biserica, Trupul lui Cristos;
  • cel care crede în Cristos (ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, care a murit şi a înviat), primeşte viaţa veşnică şi devine parte a Bisericii; primeşte puterea vieţii celei noi care vine de la Christos prin lucrarea Duhului Sfânt;
  • în Biserică, persoana este născută din nou de Duhul Sfânt în umanitatea Noului Adam, a lui Isus glorificat;
  • cel născut din nou creşte şi se maturizeză în Trupul Domnului, se pregăteşte pentru ziua întâlnirii cu Cristos; aşteaptă cu nerăbdare arătarea dimensiunii noii creaţii complet restaurate, unde nu va mai fi moarte;
  • menirea Bisericii pe pământ este să fie prilej de înviere pentru cei care zac în întuneric, adică să mărturisească pe Isus Cristos şi puterea învierii lui.