Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Atanasie cel Mare
Cuvântulal doilea contra arienilorRSS

În prima carte, Atanasie încearcă să respingă afirmaţiile arienilor cu privire la fiinţa Fiului prin numeroase argumente şi cu ajutorul definiţiei de la Niceea, anume că „Fiul este născut din Tatăl şi este de aceeaşi fiinţă cu el". În cea de-a doua carte, autorul îşi întemeiază afirmaţiile pe exegeza amănunţită a pasajelor din Scriptură care se referă la unitatea de fiinţă între Tatăl şi Fiul şi la întruparea Fiului.

Arienii, neînţelegând scrisa din proverbe "Domnul m-a zidit început al căilor sale" şi nici spusa Apostolului "Credincios fiind celui ce l-a făcut pe el" (Evrei 3;2), susţineau că Fiul lui Dumnezeu este făptură şi creatură.

Folosindu-se de armele acestora, Atanasie le demonstrează că expresia „l-a făcut" este folosită în loc de „s-a născut", iar odată ce Dumnezeu se mărturiseşte că s-a făcut om, nu e nici o piedică în a zice că s-a făcut, s-a zidit, s-a plăsmuit, sau că e rob, Fiul omului, mire, rudenie sau frate, căci toate aceste cuvinte sunt proprii alcătuirii omeneşti şi ele nu indică fiinţa Cuvântului, ci faptul că s-a făcut om.

Arienii foloseau tot felul de afirmaţii ambigue înfrumuseţând cugetarea lor absurdă prin neclaritatea cuvintelor, susţinand că Fiul „este creatură, dar nu una dintre creaturi; făptură, dar nu una dintre făpturi; e născut, dar nu unul dintre născuţi". Atanasie arată că nu există ceva intermediar între creat şi necreat. Creatul e din nimic, necreatul nu e din nimic. Nu poate să fie ceva din nimic şi în acelaşi timp să nu fie din nimic. Dar arienii se complăceau într-un fel de panteism neoplatonic. Toate sunt din ceva, după ei, dar unele mai întâi şi mai aproape de esenţa sursă, altele mai târziu şi mai departe de aceea. Sfântul Atanasie nu acceptă acest panteism ambiguu. Pentru el există un Dumnezeu în Treime şi o lume creată cu totul deosebite una de alta. Fiul e Fiul Tatălui, născut din El, dar nu creat. În panteism nu există mântuire, căci totul e supus apariţiei şi dispariţiei. Pe Atanasie îl interesează mântuirea omului personal şi Dumnezeu Cel personal care durează în veci. Mântuirea omului a fost posibilă numai prin întruparea Lui Dumnezeu şi nu putea veni din exterior. Era necesar ca din interiorul omului să se învingă moartea, pentru că din acel interior, din voia lui, a pornit slăbiciunea care l-a dus la moarte. Acolo trebuia să se instaleze şi puterea care să o învingă. Moartea a intrat în trup prin păcat, ca slăbire a legăturii cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Aşa cum moartea şi păcatul au intrat în lume prin Adam, un om, tot aşa viaţa, mântuirea, accesul la Dumnezeu au venit printr-un om: Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu ca început al noii creaţii, căci nici unul dintre oameni nu putea face aceasta. Dacă nu s-ar fi făcut Fiul lui Dumnezeu însuşi om, ci ne-ar fi arătat numai din afară drumul cel nou, noi nu puteam merge pe el.

După Sfântul Anastasie, Christos plăteşte cu moartea pentru păcatul nostru, dar nu ca să fim scăpaţi de la moarte prin faptul că moartea lui se socoteşte în locul morţii noastre, ci prin faptul că viaţa restabilită în umanitatea Lui ni se transmite şi nouă, dacă ne deschidem Lui, prin credinţă.

Dumnezeu putea foarte uşor să dezlege blestemul omenirii printr-un cuvânt, dar trebuie să ne gândim la ceea ce e de folos oamenilor, nu la ceea ce e cu putinţă la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dezlegat blestemul aşa, din exterior, omului i s-ar fi răpit libertatea cu care a fost investit şi totul ar fi fost doar o demonstraţie de forţă. Omul ar fi devenit, ca prin senin, asemeni lui Adam înainte de călcarea poruncii, dar fiind ispitit, iar ar fi păcătuit, iar păcătuind pururea, pururea ar fi fost nevoie de iertare şi oamenii ar fi rămas vinovaţi mereu, robi păcatului. Iar dacă Fiul, Cel prin care a venit mântuirea, ar fi creatură, omul ar fi rămas muritor, nefiind unit cu Dumnezeu.

Iaşi, 24 noiembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527