• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Părinţii Bisericii
• Calendar liturgic
• Grupul de studenţi
• Lumea contemporană
• Muzică
• Opinia ta
• Contact

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Grigorie de Nazianz
Cuvântarea a patra şi a cincea despre Dumnezeu

Cuvântarea a patra deapre Dumnezeu este o continuare a celei precedente şi tratează tot despre Fiul, anume răspunzând pe scurt la fiecare teză a eunomienilor, care contestau divinitatea lui Cristos. Aceste împotriviri erau bazate pe texte scripuristice ce păreau să cuprindă denumiri şi situaţii care puteau fi atribuite Fiului ca fiinţă creată şi nu ca Dumnezeu.

Cuvântarea a patra poate fi împărţită în două secvenţe. Astfel, în prima parte sunt înfăţişate cele zece obiecţii aduse de eunomieni împotriva Dumnezeirii Fiului şi sunt elaborate răspunsurile autorului la aceste obiecţii. În partea a doua, sunt comentate denumirile, în general, ale Dumnezeirii şi apoi denumirile Fiului, în special, cu ajutorul unor pasaje biblice relevante.

Una dintre obiecţiile eunomienilor era bazată pe textul din Scriptură care spune că: „Domnul m-a zidit începutul căilor lui spre lucrările lui". De aici ereticii trăgeau concluzia că Fiul este o creatură deoarece a fost „zidit", adică „făcut", „creat". Soluţia Sf. Grigorie este următoarea: lucrul pe care il găsim spus cu menţionarea cauzei lui să-l atribuim naturii sale omeneşti, iar pe cel pe care îl găsim spus pur şi simplu fără menţionarea cauzei, să-l punem pe seama Dumnezeirii Lui. În concluzie, expresia „m-a zidit" e folosită pentru a exprima umanitatea Fiului.

O altă obiecţie a eunomienilor se referea la faptul că Scriptura îl numeşte pe Fiu „rob". Răspunsul Sf. Grigorie e acela că robia de aici s-a facut pentru mântuirea oamenilor şi nu există nimic mai înalt decât aceasta umilinţă prin care Dumnezeu s-a unit cu natura umană, îndumnezeind-o.

Un argument al eunomienilor, în încercarea lor de a demonstra caracterul creat al Fiului lui Dumnezeu, este acela al sfârşitului Împărăţiei lui Cristos, adică până la supunerea şi judecarea tuturor vrăjmaşilor Tatălui. Sf. Grigorie răspunde: toată greşeala vine din faptul că eunomienii, deşi ştiau din Scriptură că Împărăţia Lui nu va avea sfârşit, nu înţelegeau sensul expresiei „până când", expresie care, deşi stabileşte un timp, nu exclude totuşi ideea de continuitate, de viitor.

Plecând apoi de la textul scripturistic „Fiul de la Sine nu face nimic dacă nu vede pe Tatăl făcând", eunomienii au tras concluzia că Fiul este de rang inferior. Sf. Grigorie le răspunde că textul vrea sa arate că tot ce face Fiul este in concordanţă cu voia Tatalui, că există aceeaşi voinţă şi că puterea lor de acţiune şi desăvârşire este egală.

În partea a doua, Grigorie vorbeşte despre denumirile cele mai proprii ale Dumnezeirii (Dumnezeu, Cel ce este, Domnul), denumiri care ilustrează puterea Lui sau a iconomiei Lui (Atotstăpânitor, Rege al slavei, al veacurilor, al puterilor, al celor care împăreţesc etc.). În acelaşi timp, el subliniază şi denumirile cele mai potrivite date Fiului: Hristos, Fiu al omului, Păstor, Miel, Arhiereu.

În cuvântarea a cincea, Sf. Grigorie se confruntă cu pneumatomahii care negau Dumnezeirea Duhului Sfânt. Aici întâlnim cele mai precise formulări cu privire la deofiinţimea ipostazelor Dumnezeirii şi cea mai precisă şi sumară definiţie a Sfintei Treimi.

Duhul Sfânt nu poate fi exclus din Dumnezeire pentru că El este Însăşi Sfinţenia, iar un Dumnezeu Căruia îi lipseşte sfinţenia este unul nedesăvarşit. Duhul nu trebuie considerat un accident, adică o energie a lui Dumnezeu, ci o existenţă care subzistă prin Sine Însuşi, care acţionează ca o persoană distinctă.

Duhul Sfânt nu poate fi decât un Dumnezeu purces din Tatăl. El nu este nici intermediar între „nenascut" şi „născut" şi nici ceva „neutru". Dumnezeirea este şi rămâne una şi neîmpărţită între Persoane, chiar dacă vorbim de trei ipostaze în ea. Denumirile de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh provin din deosebirea de manifestare sau de relaţie reciprocă între ipostazele dumnezeieşti; cu alte cuvinte, faptul că unul este nenăscut a făcut să fie numit Tatăl, faptul ca unul s-a născut a facut ca el să fie numit Fiul, iar faptul că unul a purces a determinat să fie numit Duhul Sfânt. Astfel, s-a păstrat neamestecarea celor trei ipostaze în unica natură a Dumnezeirii.

În final, Grigorie argumentează Dumnezeirea Duhului prin raportare la Dumnezeirea Fiului, evidenţiind denumirile atribuite Duhului: Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, Duh al Întelepciunii, Duh al Sfinteniei, al adevarului, al cunoaşterii, al temerii de Dumnezeu, Duh care cunoaşte toate etc.

Iaşi, 22 martie 2008

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527