În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.
În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.
Vezi arhiva
Un singur Cristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiu al omului
Irineu, unul din apostolii lui Policarp, a trăit în secolul al II-lea şi a fost episcop de Lyon în Galia, începând cu anul 177. A luptat împotriva gnosticismului, fiind cunoscut ca un apărător al tradiţiei creştine în biserica primară. În lucrarea de faţă, acesta combate tezele gnostice ale discipolilor lui Valentin, Taţian şi Marcion prin (contra)argumente fundamentate biblic, ontologic şi raţional.
Textul este structurat în trei parţi care demonstrează, pe rând, umanitatea lui Cristos, naşterea Sa din fecioară şi statutul Său de „al doilea Adam", în raport cu ereziile gnostice ale vremii.
Prima erezie, dezvoltată de discipolii lui Valentin, este cea conform căreia Cristos-Dumnezeu, fiind diferit şi separat de Isus-omul, nu ar fi suferit împreună cu acesta din urmă patima crucificării. Argumentul de bază al lui Irineu, în acest caz, este mărturia evangheliştilor şi în special a lui Ioan, care, în primul capitol din Evanghelia sa, nu face distincţie între Isus-omul şi Cristos-Dumnezeu. Irineu concluzionează că nu am fi putut avea parte de înfierea lui Dumnezeu dacă nu am fi obţinut comuniunea prin Fiul şi nu am fi putut avea această comuniune dacă nu s-ar fi întrupat Cuvântul.
A doua mare gnoză combătută susţine că Isus ar fi fost fiul lui Iosif (şi al Mariei), deci un simplu om. Motivul pentru care s-a întrupat Cuvântul, explică Irineu, este acela că înfierea noastră vine prin/din unirea cu Dumnezeu, incoruptibil şi imortal. Şi cum am fi putut avea parte de acestă unire dacă Dumnezeu nu ar fi devenit ceea ce noi înşine suntem, adică oameni? Ar fi fost ca şi cum am fi încercat să amestecăm apă cu ulei; de aceea, trebuia să fim de aceeaşi substanţă pentru a putea fi uniţi cu El.
Astfel, coruptilitatea şi mortalitatea sunt absorbite de incoruptibilitatea şi imortalitatea lui Dumnezeu.
Ultima parte este dedicată combaterii erorii lui Taţian, care neagă posibilitatea ca Adam să fi fost mântuit, idee ce pleacă de la frecventele referiri ale lui Pavel la acesta („toţi suntem morţi în Adam"). Irineu argumentează că Dumnezeu nu-l poate abandona definitiv pe Adam, întrucât nu este normal ca întreaga creaţie să fie mântuită, în vreme ce omul originar este pierdut.
Cu alte cuvinte, primul om lezat de vrăjmaş trebuie să fie răscumpărat, împreună cu ceilalţi, de Cel ce a învins vrăjmaşul. Dumnezeu, în mila Sa, a blestemat pământul şi nu pe Adam (Geneza 3.17 - „Blestemat este acum pământul din pricina ta."), după cum a blestemat şarpele şi nu pe Eva. Sigur, Adam şi Eva urmau să suporte consecinţele actelor lor, dar Irineu clamează mila lui Dumnezeu şi intenţia Sa de a-i salva.
În concluzie, autorul remarcă unitatea mărturiilor profeţilor, apostolilor şi Scripturilor, care demonstrează că „începutul, mijlocul şi sfârşitul «iconomiei» lui Dumnezeu sunt de nezdruncinat". Ulterior, autorul se opreşte asupra unor aspecte foarte importante în ceea ce priveşte biserica. Astfel, spune Irineu, Bisericii însăşi i-a fost încredinţat „Darul lui Dumnezeu", adică Duhul Sfânt, pentru ca toţi membrii acesteia să poată avea parte de El şi să trăiască prin Acesta. În Biserică, comuniunea cu Cristos este posibilă prin Duhul Sfânt, arvună a incoruptibilităţii şi confirmare a credinţei noastre. „Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; şi acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul. Şi Duhul este adevăr".
Iaşi, 15 septembrie 2007
Anunţuri
Ultimele modificări
Predici29.01.2012
Predici17.01.2012