• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Părinţii Bisericii
• Calendar liturgic
• Grupul de studenţi
• Lumea contemporană
• Muzică
• Opinia ta
• Contact

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Sfântul Chiril al Alexandriei
Despre Sfânta şi Cea Deofiinţă Treime (I)

Sfântul Chiril a trăit în secolul al V-lea în Alexandria, iar principalele sale scrieri au vizat combaterea arianismului şi nestorianismului (fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca om, ci o persoană omenească). Prezenta lucrare este scrisă ca un tratat sub formă de dialog între Sf. Chiril şi Ermia, un bătrân şi bun prieten al autorului, şi este împărţită în şapte capitole, dintre care vom prezenta în cele ce urmează, pe scurt, primul capitol. Acesta tratează coeternitatea şi deofiinţimea Fiului cu Dumnezeu Tatăl şi naşterea acestuia din Dumnezeu după fire.

Punctul de plecare a acestui tratat este crezul niceean, „[...] Isus Cristos [...] născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl [...]". Arienii, criticau termenul deofiinţă, pe motiv că ar fi „o inovaţie, care nu se află în Scripturi". Chestiunea este discutată sub două aspecte: explicarea termenului de deofiinţă şi raportul dintre deofiinţă şi asemănare. Pentru primul aspect, Chiril pleacă de la textul Exodului 3:14, „Eu sunt Cel ce sunt", şi afirmă că numai Dumnezeu „este". Aceasta este rădăcina cuvântului „a fi", de aici este luat termenul de „fiinţă" iar apoi cel de „deofiinţă", aşadar din Scripturi şi de la „înaintaşii noştri", drept pentru care termenul este considerat biblic.

A doua chestiune priveşte diferenţa dintre omousios şi omiusios (deofiinţă şi deofiinţă asemănătoare). Chiril foloseşte doi termeni - cu titlu de exemplu - pentru a ilustra această diferenţă, virtutea şi stabilitatea. Astfel, prin practicarea virtuţii, îl imităm pe Dumnezeu, cu care putem ajunge să semănăm, în sensul în care putem practica sau trăi în virtute, acesta fiind înţelesul termenului de omiusios - deofiinţă asemănătoare. Cu stabilitatea, însă, lucrurile nu stau la fel; aceasta este o trăsătură fiinţială, proprie lui Dumnezeu, pe care omul n-o poate avea. În acest sens, omul nu este şi nu poate fi deofiinţă asemănătoare cu Dumnezeu. Fiul, însă, are o astfel de trăsătură - stabilitatea - ceea ce indică deofiinţimea acestuia cu Tatăl. Altfel spus, deofiinţimea desemnează identitatea firii (la oameni, îngeri etc.), iar asemănarea arată potenţialul de a fi ca cel cu care se face asemănarea. Arienii îi recunoşteau Fiului o anumită superioritate faţă de creaţie, dar considerau că ocupă un loc de mijloc; nici Dumnezeu din fire, nici creatură; literalmente la mijloc.

Două dintre problemele cu care se confruntau aceştia constau în confuzia dintre persoană şi fiinţă, împreună cu înţelegerea termenilor de Fiu şi născut. Termenul folosit de Chiril pentru a explica întruparea Cuvântului, om şi Dumnezeu în acelaşi timp, este acela de îmbinare. Consecinţa logică a acestei existenţe duce la una dintre afirmaţiile forte ale autorului: „Fiul este deofiinţă cu Tatăl, căci este cu adevărat din El şi este în El prin fire şi fiinţial". Aşadar, Fiinţa indică realitatea comună, iar Ipostasul indică realitatea specifică / personală / necomună. Astfel, atunci când vorbim de Fiinţa lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul sunt aceiaşi, iar când e vorba de Ipostasuri, atunci distincţia e clară. Apoi, când vine vorba de termenul de Fiu, autorul explică faptul că acesta nu este un apelativ / o calitate, ci însuşi numele Cuvântului, aşa cum Tatăl nu desemnează o funcţie, ci numele acestuia. Sigur, aceste nume proprii arată legătura dintre cei doi, dar ele sunt în primul rând numele persoanelor care le poartă. Prin conţinutul calităţilor filiaţiei şi paternităţii, continuă Chiril, nu putem exprima diferenţele dintre persoane pentru că ambele persoane au atribute catafatice (prin afirmare, ex. Dumnezeu este etern) şi apofatice (prin negare, ex. Dumnezeu este incorputibil). Chiril afirmă că dacă înlăturăm numele Ipostasurilor dumnezeirii, atunci persoanele care au calităţi similare nu mai pot fi distinse. Ceea ce ne ajută să-i distingem sunt, pe de o parte, ceea ce le este propriu şi, pe de altă parte, numele acestora.

Iaşi, 31 mai 2008

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527