Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Sfântul Grigorie de Nyssa
Dialogul despre suflet şi Înviere (I)RSS

Această scriere a Sf. Grigore, considerată una dintre cele mai frumoase opere ale sale, a fost redactată în prima parte a anului 380, într-un context personal dificil pentru acest părinte capadocian.

Cu un an înainte, mai exact la 1 ianuarie 379, a trecut la Domnul fratele său, „marele între sfinţi Vasile", după o lungă suferinţă. Sf. Grigore a fost marcat de durerea pierderii celui care i-a fost nu numai frate, ci şi îndrumător spiritual şi sprijin în momentele grele ale vieţii sale. „Cu inima încă înfierbântată de durere", autorul merge la sora sa, Macrina, pentru a găsi, uniţi de suferinţa comună, mângâiere şi alinare sufletească. Iniţial, aceasta l-a lăsat, după cum consemnează Grigore, să dea frâu liber durerii sale, dar apoi, cu înţelepciune, i-a vorbit despre suflet, moarte şi înviere, arătându-i că nu este de fapt nimic de întristare în moartea fratelui lor, ci dimpotrivă un motiv de nădejde.

Dialogul lor formează substanţa acestei scrieri, însă cea mai mare parte din conţinut îi este atribuit de autor „învăţătoarei sale", replicile ei fiind mai extinse şi mai sistematice. În ansamblu, stilul şi tema îşi găsesc corespondenţe într-un cunoscut dialog al lui Platon, însă fundamentele creştine, spiritul pătrunzător şi inspiraţia autorului dau o notă personală inegalabilă.

Sf. Grigore începe prin a arăta cât de importantă este considerată viaţa pentru oameni, cum aceştia şi-o îngrijesc în timpul scurtei lor existenţe pe pământ şi cum suferă când moartea le răpesc pe cineva drag fiindcă nu ştiu cu certitudine dacă sufletul „mai dăinuieşte încă, şi unde este, şi cum trăieşte sau dacă a dispărut complet". Moartea are un tragism care sperie pe om, căci apare ca o schimbare ireversibilă şi neînţeleasă. Sf. Grigore expune astfel problema: „Cu toate că ne dăm seama cumva cu ajutorul minţii despre ieşirea sufletului, totuşi noi nu vedem decât trupul care a rămas, iar despre sufletul care a ieşit nu ştim nimic, de ce natură este el şi nici unde s-a mutat; căci nici apa, nici pământul, nici aerul şi nici vreun alt element nu se arată a avea în sine acea forţă care a ieşit din trupul omului mort. Iar după ce acea forţă a ieşit, ceea ce rămâne este mort şi supus stricăciunii".

Pentru a clarifica problema, Macrina îi propune fratelui ei un dialog în care el să susţină părerile „contrare credinţei creştine", iar ea cele opuse acestora. Tot efortul ei este îndreptat spre a combate ideea dispariţiei sufletului odată cu moartea trupului, mai ales că Sf. Grigore, exersat în filozofia greacă, admitea că noi ne bazăm pe credinţă când afirmăm nemurirea sufletului şi că, de fapt, „nu avem vreun argument raţional" pentru a susţine această idee.

Macrina argumentează că odată cu acceptarea faptului că Dumnezeu există, în chip necesar trebuie să admitem şi nemurirea sufletului. Ea combate tezele epucureice, materialiste, potrivit cărora sufletul piere odată cu învelişul său natural, Epicur afirmând că „destrămarea trupului stinge şi suflarea vie care era închisă în el". Prin analogie, se arată că omul este un univers în miniatură („microcosmos sau lume în mic"), în care sufletul joacă acelaşi rol pe care-1 are Dumnezeu în lume. Dacă creaţia ar dispărea într-o clipă, Dumnezeu, care este sufletul ei ar rămâne. Noi nu ne confundăm cu Dumnezeu, dar ne asemănăm Lui (suntem după chipul Lui), astfel că dacă piere trupul (simţurile), sufletul omului rămâne.

Sf. Grigore afirmă că „sufletul are o existenţă proprie şi o natură particulară şi deosebită de materia cea vârtoasă" (materială) şi că nu este suficient pentru creştin să înţeleagă virtuţile şi dorinţele, înclinaţiile bune şi cele rele ale acestuia. Dincolo de ele, creştinul trebuie să aleagă eliberarea de patimi, acceptarea unei restaurări totale a fiinţei (redarea chipului) care se poate realiza numai prin comuniunea cu Dumnezeu. În final, prin Sf. Macrina, autorul conchide: „După ce va fi smuls din mijlocul plantelor hrănitoare tot ceea ce e buruiană de alt soi şi va fi nimicit de focul care va mistui ierburile crescute împotriva firii, atunci şi firea lor va primi hrană şi se va umple de rod prin purtarea de grijă a Marelui Grădinar, ceea ce vrea să spună că după multă vreme îşi va relua iarăşi acel chip care ne-a fost dat de Dumnezeu tuturor la început".

Iaşi, 19 aprilie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842