Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Sfântul Grigorie de Nyssa
Dialogul despre suflet şi Înviere (II)RSS

În acest dialog cu sora sa, Macrina, Sf. Grigore încearcă să combată filosofiile antice privitoare la suflet şi, în acelaşi timp, să dezbată problema nemuririi acestuia, potrivit învăţăturii creştine.

Marea greşeală a filosofiei antice, a lui Epicur mai ales, a fost aceea de a reduce realitatea la ceea ce simţurile noastre pot explora, verifica, experimenta. De aceea, în antichitate, s-a căutat un principiu unic al existenţei în sfera materială, cum ar fi un element fundamental (stihie, după Grigore) ca apa, focul, aerul etc. Dimpotrivă, sufletul corespunde unei realităţi dincolo de cele sensibile, care pune în mişcare trupul asemenea felului în care Dumnezeu susţine întreaga creaţie.

La nedumeririle fratelui ei, Macrina îi răspunde că „există o putere dumnezeiască, meşteră şi înţeleaptă, care grăieşte prin toate câte există şi străbate toate, armonizându-se fiecare în cadrul întregului". În acelaşi timp, omul este numit de înţelepţi „microcosmos în mic", deoarece cuprinde aceleaşi elemente din care este alcătuit întregul univers. Sufletul însă are o existenţă particulară, proprie, deosebită de materie; prin urmare, spune Macrina, el este nematerial şi netrupesc, lucrează şi se mişcă potrivit cu propria lui fire. Astfel, interlocutoarea lui Grigore formulează, în chip de concluzie la această problemă, următoarea definiţie: „sufletul este o fiinţă creată, dăruită cu viaţă şi înzestrată cu gândire, care de la sine insuflă trupului organic şi sensibil puterea de viaţă şi dă simţurilor puterea de a cunoaşte".

Din discuţie rezultă că între Dumnezeu şi sufletul omenesc există ceva comun, astfel încât ne este permisă a paralelă. Primul aspect a fost deja precizat: ambele realităţi nu pot fi cunoscute prin simţuri. Apoi, se pare că unul (sufletul) a fost zidit după asemănarea cu Celălalt (Dumnezeu), Care a slujit de model; prin urmare, după cum ne învaţă Sf. Scriptură, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, cu Care se aseamănă în toate. Însă diferenţa fundamentală, consideră Macrina, stă tocmai în fire, omul fiind fiinţă creată, iar Dumnezeu necreat. Pentru a ilustra această mare distanţă, între creat şi necreat, ea se foloseşte de o metaforă. Sufletul este ca un ciob de sticlă care stă în calea luminii solare; în el se reflectă, la dimensiuni foarte mici, întreg globul, care întruchipează pe Dumnezeu. Chipul şi modelul nu sunt, evident acelaşi lucru, dar raţiunea (calitatea de fiinţă cugetătoare) este ceea ce le uneşte în asemănare.

Însă, dincolo de raţiune, întâlnim în om şi patimi, fapt care îl îndepărtează de asemănarea divină. Autorul consideră că mânia şi poftele trebuie socotite „ca fiind în afara firii, scăderi ale firii, iar nu însăşi fiinţa ei". Pilda neghinelor din Evanghelie arată clar cum stăpânul a semănat sămânţa cea bună în ţarină (care întruchipează pe om), dar vrăjmaşul a aruncat sămânţă rea peste semănătura cea bună. Paznicul a oprit pe lucrători să smulgă buruiana pentru ca nu cumva să smulgă şi grâul împreună cu neghina. Sămânţa bună este Cuvântul, iar neghina pornirile rele. Omul este dator să-şi stăpânească patimile, îngrijindu-şi grădina sa, adică cultivând virtuţile. Aici se vede alegerea omului, folosirea voinţei sale spre bine, dragostea sa pentru Dumnezeu.

Cât despre înviere, sufletul va fi judecat după modul în care a vieţuit şi respectat poruncile dumnezeieşti. Potrivit autorului, învelişul material de acum va fi descompus prin moarte, iar după înviere va apărea din nou ţesut din aceleaşi elemente. Însă nu va mai fi „în alcătuire grea şi grosolană", ci va fi „ţesut din nou, subtil şi eteric". Spre deosebire de filosofii păgâni, care admit reîncarnarea sau dispariţia definitivă a sufletului odată cu moartea trupului, creştinii susţin că „acelaşi trup va învia împreună cu acelaşi suflet, numai o singură dată".

În concluzie, Macrina consideră că moartea fratelui lor, Vasile cel Mare, nu ar trebui să fie un motiv de întristare, deoarece după înviere se vor regăsi, iar el va fi „refăcut mai frumos şi mai vrednic de a fi iubit".

Iaşi, 3 mai 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854