Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Sfântul Grigorie de Nyssa
Marele Cuvânt Catehetic (II)RSS

Pentru a explica firea Dumnezeiască, Grigorie face diferenţa între cele două mişcări ale vieţii: naşterea şi moartea. Distingem între o parte sensibilă, corespunzătoare lumii simţurilor, amintită în prima parte a prezentării, şi o parte raţională, corespunzătoare lumii spirituale, minţii. Diferenţa dintre aceste două părţi constă în faptul că naşterea le uneşte, pe când moartea le desparte. Aceste mişcări au fost asumate şi de existenţa lui Dumnezeu pe pământ, care a trecut prin ambele experienţe, dintre care una leagă sufletul de trup, iar cealaltă îl desparte. Aşadar, această legătură s-a făcut şi cu partea sensibilă şi cu cea raţională, iar rezultatul a fost o tainică şi inexplicabilă unire. Pe acest model al unirii sufletului cu trupul realizate de Dumnezeu vom merge şi noi la înviere. Învierea este reîntoarcerea la unirea nedespărţită, pentru că astfel este posibilă revenirea omului la starea de început. În continuare, Sf. Grigorie menţionează că aceasta este taina planului dumnezeiesc: prin moarte sufletul e despărţit de trup, dar, fără să pună piedici mersului firesc al naturii, [Cuvântul] s-a pus de-a curmezişul, apoi le-a unit [pe cele două] din nou prin înviere, spre a fi El însuşi de acum punctul de plecare al vieţii şi al morţii. Din această afirmaţie decurg două consecinţe: Dumnezeu opreşte descompunerea naturii produsă de moarte şi devine El Însuşi Principiu de unire a celor despărţite (trup şi suflet).

Această Iconomie a lui Dumnezeu este posibilă printr-un cumul sau printr-o coexistenţă a atributelor Sale. Prin această afirmaţie, Grigorie înţelege că însuşirile/ atributele lui Dumnezeu şi realizarea/ manifestarea acestora în Iconomie/ în Cuvânt favorizează ideea conform căreia planul de mântuire este o manifestare a mai multor atribute ale lui Dumnezeu; toate coexistă în Acesta şi contribuie la realizarea planului.

Un alt subiect important tratat de autor este noţiunea de dreptate şi aceea de schimbare. Aşadar, în ce constă dreptatea? În două lucruri: că Dumnezeu nu a făcut uz de autoritate tiranică (pentru a ne readuce la El) şi că, deşi mult mai puternic decât diavolul, nu ne-a smuls din mâinile lui cu forţa. Acest argument este folosit împotriva maniheismului, ideologie care afirmă că Dumnezeu ştie toate lucrurile, inclusiv destinul mizerabil al omului, şi totuşi îl creează şi îl lasă să se zbată în mizeria lui, deci Dumnezeu este rău. Problema maniheilor, spune Grigorie, constă în determinarea noţiunii binelui în funcţie de îndestularea şi după plăcerea trupului. Or problema se pune în cu totul alţi termeni - aceea a înţelegerii acestor două noţiuni de bine şi rău. Orice păcat sau orice răutate se caracterizează prin aceea că e un fapt cu totul lipsit de bine, fără să-şi aibă existenţă proprie, nici realitate. Nimic rău nu există dacă nu iese din voinţă, ci tocmai prin aceea că nu-i bun îşi primeşte răul numele. Or, ceea ce nu există nu poate fi realitate, iar ceea ce n-are, nu poate fi opera celui care a creat realitatea. De aceea, nici nu poate fi învinuit Dumnezeu de răul pe care îl vedem, căci El e autor a ceea ce există, nu a ceea ce nu există.

Atunci când vine vorba de schimbare, argumentaţia autorului merge în sensul raportării omului la Persoana lui Dumnezeu. Dumnezeu este definit ca originalul, iar omul ca o copie, evident supusă schimbării - Schimbarea e o continuă mişcare, de la starea prezentă la una diferită şi ca atare, mişcarea aceasta e de două feluri: una e îndreptată veşnic spre bine şi aici progresul nu cunoaşte oprire, pentru că spaţiul pe care-l parcurge e conceput ca nelimitat, cealaltă tinde spre direcţia opusă, a cărei caracteristică e inexistenţa, spune autorul. Aşadar, mişcarea poate fi îndreptată veşnic spre bine, iar progresul este inevitabil, este devenire eternă, prin relaţionare între persoane.

În încheiere, Sf. Grigorie aduce un argument în plus în favoarea vieţii veşnice, a excelenţei acesteia faţă de viaţa actuală: [...] cine are niţică înţelepciune nu trebuie să se îngrijească prea mult de viaţa prezentă, ci de cea viitoare şi să pună numai temelia pentru fericirea de dincolo [...].

Iaşi, 12 aprilie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842