Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Teologia comuniunii şi implicaţiile eiRSS

Pentru gândirea creştină, teologia comuniunii este una centrală, fundamentală. Aşa cum au formulat părinţii capadocieni în lupta contra arianismului, Dumnezeu este treime de persoane în comuniune (Sf. Vasile, Tratat despre Duhul Sfânt, Contra lui Eunomie, Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic). Dumnezeu este comuniune de persoane, o realitate corporativă în unitatea aceleiaşi naturi. Acest enunţ teologic esenţial este în acord cu Scripturile şi ne indică revelaţia de Sine a lui Dumnezeu, ne arată cum este El în El însuşi.

Una dintre puţinele formulări biblice care sună a o definiţie pentru Dumnezeu se găseşte la apostolul Ioan: Dumnezeu este dragoste (1Ioan 4:16). Acest enunţ indică ideea că este imposibil ca Dumnezeu să fie o realitate impersonală. Iar dacă este o realitate personală, nu poate fi o singură persoană. Iubirea presupune cel puţin două persoane. Ca dragostea să fie perfectă, nu este suficient să fie mutuală (adică între două persoane), ci să fie împărtăşită, exprimată către un altul. Dragostea perfectă există atunci când două persoane care se iubesc, în armonie şi comuniune, exprimă această iubire împreună înafara lor, spre un al treilea, spre un co-participant la iubirea celor doi (Richard de St. Victor, De trinitate, D. Stăniloaie, Sfânta Treime). Dragostea autentică nu implică frică (1Ioan 4:18), gelozie sau rivalitate, nu este egoistă sau doar mutuală, ci este o realizare în trei. Desăvârşirea dragostei este arătată în Dumnezeu prin aceea că Tatăl îl iubeşte pe Fiul, iar iubirea aceasta se răsfrânge asupra Duhului, ca Cel care participă la dragostea celor doi. În mod analog, se realizează iubirea dintre Fiul şi Duhul Sfânt, dintre Tatăl şi Duhul Sfânt.

Teologii moderni, care redescoperă gândirea trinitară a părinţilor bisericii, reiau teologia comuniunii nu doar în ideea înţelegerii fiinţei lui Dumnezeu, cât mai ales pentru a explora implicaţiile acestui adevăr. Pentru Zizioulas, fiinţa lui Dumnezeu este una relaţională, nu este doar unitate, ci o uniune de persoane. (I. Zizioulas, Being as Communion). În Dumnezeu, koinonia este un fapt de libertate, o afirmare a existenţei sale personale. Comuniunea persoanelor divine nu rezultă din natura divină, ci este iniţiată de o persoană: Tatăl. Comuniunea ţine de caracterul extatic al persoanei, de realizarea ei ca iubire, ca ieşire spre celălalt şi dăruire totală de sine spre celălalt. Acest model de existenţă divină nu este doar pentru persoanele Sfintei Treimi. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică să fiinţeze după acelaşi model al comuniunii inter-personale. Căderea, păcatul este o ratare în acest plan al fiinţei. Prin cădere, omul a pierdut acest mod de existenţă al comuniunii şi trăieşte pentru afirmarea de sine în dispută cu celălalt.

Chiar şi după căderea în păcat, omului nu îi este refuzată perspectiva comuniunii. Întruparea Fiului răspunde unei exigenţe ontologice, aşa cum păcatul a avut efecte la acest nivel. Prin întrupare, umanitatea primeşte în sânul ei o persoană care reface modul de existenţă ratat al omului. În Isus Cristos, avem pe Noul Adam, pe omul cel nou, omul care trăieşte autentic, personal, în relaţie cu Dumnezeu (modelul şi persoana prin excelenţă), dar şi cu semenii. În Isus, noi avem ieşirea de sub modul vechi, căzut de existenţă şi şansa de a reveni la modul de viaţă al comuniunii, atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Actualizarea în oameni a acestui mod de viaţă se realizează printr-o renaştere (realizare pneumatologică, operă a Duhului Sfânt, Domnul comuniunii), printr-o aşezare în relaţie cu Christos, cu omul restaurat.

Spaţiul în care omul primeşte şi experimentează acest model de viaţă al comuniunii este biserica. Ea este un trup, o realitate corporativă, o uniune de persoane într-o dinamică a iubirii iniţiată de Christos, capul acestui trup. În biserică este şi spaţiul revelaţiei persoanei, al descoperirii de sine şi experienţei autentice, totale, în relaţie cu semenii şi cu Dumnezeu.

Iaşi, 15 martie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842