Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Vasile cel Mare
Împotriva lui Eunomie (I)RSS

Unitatea Divinităţii şi distincţia persoanelor Tatălui şi Fiului - Cartea I (I)

Tratatul „Împotriva lui Eunomie" este scris cu scopul de a combate o teză eretică importantă la sfârşitul secolului al IV-lea care nega divinitatea Fiului. Eunomie, episcop la rândul său ca şi Vasile, urmăreşte raţionamente diferite (patristice, greceşti, personale) pentru a demonstra acest lucru. Ne întrebăm ce l-a condus pe Eunomie către un astfel de demers, iar una din explicaţiile acestuia este că ar fi fost condus de „necesitate". Este adevărat că un context grecesc - ca cel în care trăiau autorii - poate constitui o necesitate; totuşi, ceea ce surprinde este construcţia sofistă pe care o foloseşte Eunomie, care trebuie să fi fost greşită chiar şi în spaţiul grecesc.

Pentru a nega divinitatea Fiului, Eunomie se leagă de termenul „nenăscut", încercând mai întâi să-l explice, să-l legitimeze în contextul scriptural, să-l coreleze cu Dumnezeu şi să-l prezinte ca argument în favoarea diferenţierii Tatălui de Fiul. Tratatul Sfântului Vasile este structurat în trei cărţi, iar în ceea ce urmează vom prezenta succint prima parte a primei cărţi care va arăta, printre altele, unitatea substanţei divine şi distincţia caracteristicilor persoanelor Tatălui şi Fiului.

Prima respingere a lui Vasile este legată de modul în care Eunomie defineşte şi foloseşte termenul de „nenăscut". Eunomie încearcă să demonstreze că nenaşterea este substanţa lui Dumnezeu şi că această substanţă îi este proprie doar Lui. Vasile reia explicaţia altor părinţi (Atanasie), care au arătat că termenii de Tată şi Fiu sunt termeni relaţionali şi nu absoluţi, sensul lor fiind acela de a explica legătura dintre persoane şi nu fiinţa lor. Astfel, autorul îi arată lui Eunomie că termenul de „nenăscut" este acelaşi cu cel de Tată şi că introduce şi implică noţiunea de Fiu. Altfel spus, putem admite noţiunea de naştere sau nenaştere atunci când vorbim despre Dumnezeu, numai în cazul în care am încerca să înţelegem relaţia dintre Acesta şi celelalte persoane ale Sf. Treimi - în cazul de faţă cu Fiul. Mai mult, apelativul „nenăscut" nu este folosit nicăieri în Scripturi în sensul acesta. În continuare, Eunomie invocă un principiu grecesc care spune că cel ce face este înainte de ceea ce este făcut; principiu corect din punctul de vedere al enunţului, dar greşit aplicat în contextul de faţă. Acest lucru se vede în concluzia care decurge din combinarea celor două enunţuri: dacă numai Dumnezeu este „nenăscut", dacă Fiul este născut din Tatăl şi dacă cel ce face este mai înainte de ceea ce este făcut, atunci Fiul este secundar Tatălui atât în ceea ce priveşte substanţa, cât şi în ceea ce priveşte eternitatea - Fiul fiind ulterior/secundar Tatălui. Sigur că întreg acest raţionament este un sofism, deoarece cel puţin una dintre premizele de la care pleacă Eunomie - nenaşterea ca substanţă spre exemplu- este greşită; raţionamentul acestuia este unul deductiv, autorul plecând de la faptul de demonstrat în sens invers şi încercând să găsească suport scriptural pentru aceasta.

În continuare, Vasile sesizează lipsuri importante în teoria eunomiană şi încearcă să redefinească termenii, începând de la cel mai important în discuţia de faţă: conceptul - epinoia. Discuţia pleacă aici de la afirmaţia lui Eunomie, conform căreia, „ceea ce numim conceptual are o existenţă efemeră, ce se termină odată cu fraza ce enunţă respectivul concept". Definiţia pe care o dă Vasile conceptului este: "tot ceea ce cunoaştem prin senzaţie şi care ne pare a fi simplu, dar căruia consideraţia intelectuală îi atribuie o dovadă complexă, reprezintă o înţelegere conceptuală". Astfel, atunci când Dumnezeu este asemănat cu uşa, calea, via, pâinea, lumina etc., înţelegem aceste lucruri din punct de vedere conceptual; nu ne gândim că Dumnezeu ar fi chiar pâine, ci ne gândim la caracteristica de hrană a cuvântului. Altfel spus, aceste comparaţii ilustrează conceptual substanţa lui Dumnezeu, iar aceste concepte, proprii Domnului, sunt veşnice împreună cu Acesta. Mai mult, nu-l putem înţelege pe Dumnezeu decât conceptual, spre deosebire de Eunomie care afirmă că nu este corect să-L numim pe Dumnezeu „conform unui concept uman", ci să-L numim „Cel ce este". Dacă numim toate atributele lui Dumnezeu - substanţă (Eunomie spune să nu confundăm conceptul cu substanţa lui Dumnezeu) se creează confuzie, pentru că suprimăm semnificaţiile naturale ale conceptelor prin care nu-l înţelegem doar pe Dumnezeu, ci toate acele lucruri cărora „consideraţia intelectuală le atribuie o dovadă complexă".

Chiar şi aşa, dacă toate aceste atribute, imuabilitatea, invizibilitatea, incoruptibilitatea, ţin de substanţa lui Dumnezeu, atunci, în momentul în care se aplică Fiului, acestea dovedesc că este din aceeaşi substanţă cu Dumnezeu.

Iaşi, 9 februarie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527