Română

Părinţii Bisericii

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

În această secţiune prezentăm câteva gânduri desprinse din lectura unor texte importante ale Sfinţilor Părinţi. Lectura s-a realizat în cadrul unui grup de patristică organizat la nivelul comunităţii Străjerul.

Vezi arhiva  

Vasile cel Mare
Împotriva lui Eunomie (II)RSS

Unitatea Divinităţii şi distincţia persoanelor Tatălui şi Fiului - Cartea I (II)

În cele ce urmează, vom continua prezentarea polemicii dintre Vasile şi Eunomie, referitoare la diferenţa dintre Tatăl şi Fiul, în ceea ce priveşte nenaşterea ca substanţă. În cadrul dezbaterii despre natura şi sensul termenului de Concept împotriva tezei referitoare la substanţa lui Dumnezeu, vom aborda problema noţiunii de absenţă ca opus al noţiunii de prezenţă. Teza lui Vasile afirmă că nenaşterea este un termen absent în Dumnezeu. Premisa de bază a argumentaţiei sale rezidă în faptul că există două feluri de a-L caracteriza pe Dumnezeu:

De exemplu, când spunem că Dumnezeu este incoruptibil, spunem că în Dumnezeu nu este corupţie; acest lucru este valabil şi pentru invizibilitate etc. Despre naştere putem afirma acelaşi lucru: că este o noţiune absentă în Dumnezeu. Deci, aceasta nu poate constitui substanţa Sa; altfel spus, nenaşterea nu este substanţa lui Dumnezeu.

Dacă în cele spuse mai sus Vasile a demonstrat înţelegerea corectă a substanţei lui Dumnezeu, în capitolele care urmează autorul trasează cadrul în care această substanţă poate fi înţeleasă. Cunoaşterea substanţei lui Dumnezeu este proprie Fiului şi Duhului, idee susţinută cu texte biblice nou testamentale.

Un alt argument al lui Vasile este că nenaşterea spune despre Dumnezeu cum este şi nu cine este. Plecând de la exemplul genealogiei lui Luca, Vasile arată că, enumerându-i pe toţi aceşti oameni, nu spunem ceva despre substanţa lor, ci despre principiul lor de existenţă imediat; şi anume, faptul că descind unii din alţii. Urmărind această genealogie, ajungem, în cele din urmă, la Dumnezeu, care nu are precedent, deci nu are cauză existenţială, ceea ce numim fără principiu sau nenăscut. Astfel, apelativul „nenăscut" ne spune despre cum este Dumnezeu şi nu cine este. În capitolul următor, Vasile vorbeşte despre faptul că Dumnezeu este fără început şi fără sfârşit, ceea ce înseamnă că este nenăscut - nu are cauză a existenţei exterioară Sieşi.

În cea de-a cincea respingere, Vasile observă că Eunomie se întoarce la teza sa iniţială, aceea de a încerca să-L diferenţieze pe Tatăl de Fiu „în ceea ce priveşte naşterea şi nenaşterea". Eunomie susţine că Tatăl, „fiind nenăscut, nu poate fi comparat cu nimic născut", în speţă cu Fiul. Deci, zice Eunomie, Dumnezeu care este nenăscut, nu poate naşte - adică să dea naştere unei generaţii. Răspunsul lui Vasile este că, dacă Dumnezeu nu poate da naştere, dacă nu-Şi poate împărtăşi natura, atunci Dumnezeu nu este Tată şi, prin urmare, nu există nici Fiu. Or este evident că Dumnezeu Şi-a împărtăşit natura: „Cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl".

Într-o altă încercare de a demonstra diferenţa dintre Tată şi Fiu - aici Eunomie renunţă, pentru moment, la argumentul bazat pe substanţa comună - el afirmă că, datorită faptului că unul este nenăscut şi celălalt născut, înseamnă că unul este prim şi celălalt secund. După cum am menţionat şi în prima parte, ideea este de inspiraţie aristoteliană şi susţine, la bază, că cel ce face este mai înainte de ceea ce este făcut. Contraargumentul lui Vasile explică raportul divinităţii: unitate a substanţei divine în distincţia clară a persoanelor. Aceasta va deveni o teză de bază a patristicii, care explică esenţa Trinităţii. Deşi admite existenţa unei cauze-prime şi a unui efect-secund, Vasile exclude separarea celor două persoane de un interval de timp.

În încheiere, dezbaterea vizează caracterul incomparabil al lui Dumnezeu, pe care îl afirmă Eunomie. În cazul acesta, Vasile se întreabă cum putem afirma superioritatea Sa, ori mai bine spus, faţă de ce este Dumnezeu superior, având în vedere faptul că nu Îl putem compara? Autorul remarcă: „Dacă Tatăl este incomparabil, unde vom găsi dovezile diferenţierii Fiului? Dacă Eunomie afirmă că prin comparaţia substanţelor a găsit diferenţa, cum poate fi Tatăl incomparabil? Şi dacă nu poate fi comparat, cum a putut Eunomie să vadă diferenţa?"

În concluzie, Vasile reafirmă scopul iniţial al lui Eunomie, acela de a-L diferenţia pe Fiu de Tată, în ceea ce priveşte substanţa, pentru a-L putea asimila creaţiei. Principiul este că „fiinţele aflate la aceeaşi distanţă (faţă de un reper), sunt în mod obligatoriu egale între ele".

Iaşi, 16 februarie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842