Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

1 Ioan 2:18-28RSS

Mărturisesc faptul că stilul adoptat de Apostolul Ioan pentru prima sa epistolă - cu o accentuată tentă mistică - precum şi insuficienta mea familiarizare cu gnosticismul antic grecesc constituie principalele motive pentru care accest text mi-a fost destul de greu accesibil, cel puţin la început.

Însă odată cu studiul paragrafului de astăzi (2:18-28), consider că sunt în măsură să îmi clarific câteva coordonate importante ale epistolei. Le voi prezenta ca răspunsuri la o serie de întrebări.

Q1. Care este motivul care a generat această scriere?

A1. Din versetele 2:19,26 rezultă că Biserica (sau Bisericile) cărora le scrie Ioan tocmai au precut printr-o scindare, o ruptură puternică datorată unei erezii capitale: negarea lui Isus Hristos, a statutului persoanei Sale ca Fiul lui Dumnezeu, precum şi a lucrării Sale mesianice.

Q1.1. Cine sunt cei vinovaţi, ereticii?

A1.1. Ioan îi numeşte antihrişti (2:18) şi prooroci mincinoşi (4:1). El nu dă nume concrete ci în schimb îl identifică pe cel care este de fapt promotorul acestei erezii: Antihrist (2:18,22), sau duhul lui Antihrist (4:3), mincinosul (2:22). Textul nu face identificarea directă a acestuia cu cel rău, sau diavolul, care este deseori pomenit în alte paragrafe din epistolă, dar datorită corelărilor semantice considerăm justificată această suprapunere de identitate cu Satana. Este de remarcat faptul că Ioan este singurul autor al Scripturii care foloseşte acest nume pentru Satana: Antihristul. (În afară de versetele citate din 1 Ioan, o va face şi în 2 Ioan v.7.) După cum este uşor de observat din însăşi construcţia acestui nume, el semnifică negarea directă, totală a lui Hristos.

Q1.2 În ce constau aceste erezii?

A1.2 Iată afirmaţiile, foarte grave, de care îi face responsabili Ioan pe antihrişti:

i. Isus nu este Hristosul, Mesia, Unsul (4:22a).

ii. Isus nu este Fiul [lui Dumnezeu] (4.23).

iii. Isus Hristos nu a luat trup omenesc (4:2).

Aceste trei negări (ori cel puţin ultima dintre ele) par să fie subsumate în 4:3 sub forma „ne-mărturisirii lui Isus”. Se menţionează de asemenea că a doua negare are ca implicare directă negarea lui Dumnezeu Tatăl.

Desigur, aceste afirmaţii au fost reluate îm multe şi diverse forme, de la cele mai subtile până la cele mai blasfemiatoare, de-a lungul întregii istorii, de la întruparea lui Hristos până astăzi.

Q1.3. Cui se adresează epistola de faţă?

A1.3. Celor rămaşi în Biserică (2:19). Ei au ieşit victorioşi din această confruntare (2:12-14), „au biruit pe cel rău”, dar în mod evident sunt afectaţi şi influenţaţi, incomplet vindecaţi de formele mai subtile ale acestor erezii (1:6-10, 2:4-6, 2:9-11, 3:17).

Q2. Care este scopul acestei epistole?

A2. Nu doar să indice cauzele şi implicaţiile acestei erezii, ci şi să reafirme învăţătura lui Hristos şi adevărata credinţă, iar în final să refacă partăşia celor rămaşi în Biserică.

Q3. Care sunt soluţiile date de Apostolul Ioan la problema din această epistolă?

Răspunsul (sau, mai bine, răspunsurile) la această ultimă întrebare constituie cea mai mare parte din restul textului nostru.

A3.1. Ioan fixează două criterii imediate pentru „despărţirea apelor” între eretici pe de o parte şi Biserică de cealaltă parte:

i. Afirmarea întrupării/umanităţii lui Isus Hristos (4:2).

ii. Ascultarea de Apostol, de învăţăturile primite de la început.

Ioan afirmă că nu este vorba despre neînţelegeri minore, ci conflictul din această Biserică a fost radical şi ireconciliabil, între (cei care au) Duhul lui Dumnezeu şi (cei care sunt conduşi de) duhul lui Antihrist. Ioan îi încredinţează pe fraţi că şi pe viitor Duhul al lui Dumnezeu (numit „ungerea Celui Sfânt” în 2:20 şi 2:27) este cel care va da Bisericii răspunsul („tot adevărul” referitor) la astfel de erezii.

A3.2. Întrucât persoana şi lucrarea lui Isus Hristos au fost negate de eretici, de falşii prooroci, Ioan face o re-afirmare (chiar dacă nu sistematizată) a teologiei întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a mântuirii omului prin jertfa Sa ispăşitoare. Epistola este bogată în afirmaţii despre Dumenzeu, despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu caracter determinant mi se par afirmaţiile conform cărora

- Tatăl a mărturisit despre Fiul (5:10,11, pasaj care probabil că se referă la glasul lui Dumnezeu, care s-a auzit la botezul lui Isus, şi mai târziu pe muntele schimbării la faţă);

- Duhul Sfânt mărturiseşte despre Fiul (5:6; a se vedea şi Ioan 14:17, 15:26, 16:13).

Mântuirea omului din păcat, prin ispăşirea făcută de sângele lui Isus, înfierea noastră şi acordarea vieţii veşnice, precum şi tema părtăşiei (sau a „rămânerii”) cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt, sunt miezul teologic al acestei epistole.

A3.3. Cei care au biruit erezia (2:12-14), respectiv cei care au propagat erezia (2:18-23, 4:1-6) se situau de fapt (înainte de sciziune) la capetele unui spectru care cuprindea la un moment dat toţi membrii Bisericii căreia îi scrie Ioan. Când una din extreme (cea care nega pe Isus Hristos) a ieşit din cadru, în Biserică n-a rămas insă o „culoare” uniformă. Ioan atrage atenţia că unii pot să-L afirme în mod declarativ pe Hristos dar în fapt să nege Cuvântul Lui, poruncile Lui. El remarcă în mod repetat inconsecvenţa aceasta dintre limbaj (1:6, 1:8, 1:10, 2:4, 2:6, 2:9) şi fapte care în loc să fie o oglindire a respectării poruncii despre iubirea aproapelui, sunt înlocuite de indiferenţă sau insensibilitate la nevoile celorlalţi (3:17) sau chiar de ură la adresa fraţilor (2:11).

De asemenea, refuzul de a-ţi mărturisi păcatele (1:8,10), de a accepta responsabilitatea greşelilor şi a le îndrepta, este o altă cauză majoră a tensiunilor din Biserică,a subminării părtăşiei dintre fraţi.

Q4. În ce fel poate servi Bisericii noastre această lecţie?

A4. Pe ansamblu, Biserica noastră nu este într-o situaţie de criză (sau post-criză) cum era Biserica din această epistolă. Însă la nivel individual ne putem recunoaşte în situaţii precum cele menţionate de Ioan, de exemplu în versetele 3:17, 3:14b, 2:11. Avem deci motive să ne schimbăm în bine. Orice neîmplinire/călcare a poruncii lui Isus Hristos este o cale de pierdere sau de răcire a părtăşiei dintre noi, de aceea trebuie să fim foarte atenţi.

Mai mult, dacă ne referim în special la erezia negării întrupării lui Hristos, consecinţa ei, după cum au arătat Sfinţii Părinţi, este ne-mântuirea trupului nostru, ne-întruparea chipului lui Dumnezeu în noi, în sensul „înnoirii din slavă în slavă”. În lumea de astăzi un Hristos ne-întrupat (în creştini) este OK, este corect politic, dar ...în Biserici, atunci când nu este identificată, erezia aceasta duce la mari rupturi şi cauzează eşecul menirii noastre. Iar materialismul aplicat de astăzi este foarte în ton cu idolatria din ultimul verset al epistolei (5:21), o formă foarte tentantă de negare a autorităţii lui Hristos.

Sa nu uităm, să nu neglijăm afirmaţia care este o micro-sinteză a acestei epistole: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El” (4:9b).

Iaşi, 6 aprilie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527