Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

2 Corinteni Cap. 3:7-18RSS

De la Hristos la Lege, ori de la Lege la Hristos?

Legea lui Moise, pe de o parte, şi Isus Hristos de cealaltă parte - două „platforme de lucru” care se vor confunda pentru creştini, or nu? Aceasta este întrebarea care defineşte subiectul fragmentului de faţă. Concluzia lui Pavel va fi: există o fină, însă determinantă distincţie între cele două „platforme”. Prima dintre ele este una închisă, de tip iudaic, mai degrabă exclusivistă, iar cealaltă este de tip deschis, inclusivă, holistică. În raport cu ele se punea în secolul întâi problema definirii creştinismului abia născut.

În acestă dispută de o parte sunt Iacov (fratele Domnului Isus), Petru şi Ioan, precum şi trimişii lor în „misiune” de verificare a corectitudinii învăţăturii din biserici, iar de cealaltă parte este Pavel. Terenul de confruntare sunt bisericile înfiinţate de acesta din urmă. Între evreii-creştini şi păgânii-creştini se născuse marea întrebare, însoţită de frământări şi de rupturi: creştinismul ca atare va fi evreiesc, sau ne-evreiesc (păgân, chiar, ar spune unii)?

Răspunsul pare simplu pentru noi astăzi (deşi nu este chiar aşa pentru toţi cei ce se numesc creştini), dar n-a fost aşa de la început. Din cauza acestei chestiuni, relaţia dintre Petru şi Pavel, care fusese amiabilă la început, devine la un moment dat foarte tensionată (Gal. 2:14). Biserica, atunci abia intrată în formare în cei circa 20 de ani scurşi de la crucificarea lui Isus Hristos, părea să se afle deja în sciziune.

Din cartea lui Alain Decaux „Viaţa Sfântului Pavel” (2003) aflăm că: „Până la căderea Ierusalimului, în anul 70, Biserica iudaizantă va exercita un soi de autoritate exclusivistă asupra regiunii. Va trebui să aşteptăm sfârşitul secolului întâi pentru ca iudaizanţii şi păgâno-creştinii să se încumete la o reconciliere, însă aceasta - motiv de stupefacţie pentru noi - se va produce în detrimentul lui Pavel care, timp de un secol, va fi împins în umbră... Numai în clipa în care se va arăta interesată să despartă textele autentice privitoare la propria-i istorie, de apocrife, Biserica îl va reinvesti pe Pavel cu importanţa ce i se cuvine, recunoscând scrierilor sale valoarea de opere de bază ale teologiei creştine.”

Fragmentul 2 Corinteni 3:7-18 consemnează justificarea poziţiei lui Pavel în această foarte dureroasă dispută. Contextul imediat este lucrarea din biserica din Corint. În acest fragment limbajul lui Pavel este în acelaşi timp şi foarte ilustrativ, vizual - a se vedea tripla metaforă a mahramei (3:7,14,15) - dar şi foarte conceptual, cu precădere către sfârşitul fragmentului. Dacă în pasajul precedent (3:3) justificarea lui fusese de genul dacă trebuie să mă judecaţi pentru poziţia mea, atunci uitaţi-vă la rezultatele lucrării mele, aici argumentaţia se mută pe un plan superior: a cui este această lucrare? Răspunsul lui: este lucrarea/„slujba” noului legământ, a Duhului (3:6).

Fragmentul acesta de text va contrasta foarte amplu lucrarea/paradigma Duhului şi a lui Hristos cu lucrarea/paradigma Legii lui Moise. La început, Pavel este foarte direct, chiar necruţător. El afirmă că finalitatea Legii este moartea (3:7), subînţelegând că aceasta este urmarea imposibilităţii noastre de a atinge singuri neprihănirea. În contrast, lucrarea Duhului este lucrarea vieţii noi, de trans-figurare a chipului Lui Hristos în toţi cei ce cred în El (3:18). Există strălucire şi glorie în paradigma legii spune Pavel, dar strălucirea aceasta este generatoare de teamă (Ex. 34:30), iar pe de altă parte ea este temporară, efemeră (3:7). Lucrarea Duhului conferă neprihănirea (3:9) şi o strălucire ce se poate manifesta continuu datorită lui Hristos (3:18).

Pavel afirmă că Moise îşi punea mahrama (3:7) ca să ascundă caracterul trecător al strălucirii feţei sale. Putem interpreta aceasta ca fiind trecerea slavei sale, ori chiar trecerea lui însuşi, ori a întregii paradigme a Legii, pe care el o reprezintă. Gestul lui Moise este superb în modestia lui, dar cine nu-l înţelege, pare să spună Pavel, este ca şi cum ar fi orb, ca şi când ar avea pe inimă o mahramă. Hristos dă la o parte mahrama aceasta de pe faţa omului credincios, fiindcă lucrarea Sa de mântuire este veşnică.

În acest context vizual şi ideatic, este superbă traducerea franţuzească a ultimului verset (3:18), pe care o redăm aici în mod parafrazat:

„Noi toţi cei care, având faţa dez-văluită, reflectăm asemenea unei oglinzi (sau: contemplăm ca într-o oglindă) gloria Domnului [Isus Hristos], suntem transformaţi după imaginea Lui, cu o slavă din ce în ce mai mare, prin Duhul care este Domnul.”

Ca şi creştin, poţi avea fie o viaţă statică, ca „scrisă în piatră” (3:3) fie una dinamică, ca obiect al unei transfigurări continue „din slavă în slavă” (3:18). Cea din urmă este rezultatul palpabil al unui proces de imitare a lui Isus Hristos - Isus cel plin de compasiune, Isus vindecătorul, Isus prietenosul, Isus generosul - aşa cum Îl prezintă evangheliile. Iar procesul acesta este un proces nu individual ci unul care se împlineşte în comunitatea eclesială (a se vedea pronumele „noi” din versetul 3:18, în contrast cu singularul „vreunul” din versetul 3:16).

Iaşi, 12 octombrie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527