Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

2Corinteni. Cap. 4RSS

Slujirea apostolică: de la fundamente la practică

Tema capitolului 4 este în continuarea celei din capitol anterior, adică a slujirii în contextul noului Legământ. Finalul capitolului 3 are darul să deschidă întreaga pledoarie din textul supus atenţiei prin prezentarea vieţii creştine ca pe o realitate dinamică, un progres din etapă în etapă („din slavă în slavă”), atât a celor care slujesc, cât şi a celor slujiţi. Această operă de transformare a omului, după modelul universal care este Chipul lui Dumnezeu, Isus Cristos, este lucrarea Duhului, Domnul slujirii creştine. Structura acestui capitol ne face să sesizăm intenţia apostolului de a prezenta slujba apostolică sau „slujba Duhului” la trei niveluri: unul care priveşte fundamentele acesteia, unul care plasează slujirea în raport cu datele istoriei şi ale lumii şi unul care vizează experienţa personală a slujitorului, după modelul marelui apostol Isus Cristos.

În prima parte a textului (v. 1-6), ap. Pavel este inspirat să scrie corintenilor despre fundamentele slujirii apostolice, despre principiile care stau la baza acestei slujiri în Biserică. O primă idee care transpare din text şi care se regăseşte şi în capitolele anterioare este aceea că slujirea creştină îşi are fundamentul în chemarea şi în harul lui Dumnezeu dat oamenilor. Nimeni nu-şi poate lua cinstea aceasta de la sine sau de la oameni, ci este prin harul şi „îndurarea” lui Dumnezeu (v.1). Implicaţia directă a acestui fundament este curajul şi îndrăzneala ap. Pavel şi a tovarăşilor lui de a nu se lăsa bătuţi, de a nu-şi pierde curajul („de a nu cădea de oboseală”) în faţa împotrivirilor sau greutăţilor slujbei. Practic, apostolul sugerează indirect că doar un asemenea fundament poate ţine pe cineva consecvent pe calea slujirii, indiferent de împrejurări. Al doilea aspect important pe care îl sugerează textul, aluziv cumva la toată problematica acreditării şi a scrisorilor de recomandare, este acela că slujba creştină se recomandă prin adevărul proclamat, prin Evanghelia pe care o predică şi nu invers. Proclamarea deschisă a adevărului, fără interese ascunse, fără apelul la mijloace şi instrumente viclene şi ruşinoase este cartea de vizită a slujitorului lui Cristos. „Vrednicia” apostolilor şi confirmarea slujbei lor vine din adevărul proclamat deschis, care se adresează conştiinţei oricărui om înaintea lui Dumnezeu. Exprimat într-o formă negativă (ce nu este un apostol sau un slujitor autentic), ap. Pavel enunţă un alt fundament biblic al slujirii: esenţa misiunii este predicarea lui Isus, nu a sinelui sau a altora. Acest enunţ este continuat cu o idee fundamentală a crezului creştin, anume că Evanghelia, înainte de a fi un discurs, o proclamare, o veste bună, este o persoană: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Slujitorul autentic vesteşte lumii pe Fiul lui Dumnezeu, chipul şi slava Tatălui, Dumnezeu întrupat, singura soluţie la problema omului. Un alt fundament al slujirii creştine este arătat în text prin apelul la un contrast izbitor care se întâmplă la nivel spiritual cu fiecare om de pe pământ. Apostolul vorbeşte despre inspiraţie, despre „iluminarea” şi „întunecarea” minţii sub influenţa a două surse total opuse: Dumnezeu şi „dumnezeul” acestei lumi (o trimitere explicită la Satan, potrivnicul lui Dumnezeu). Acest principiu al inspiraţiei înseamnă o dependenţă continuă de Dumnezeu în slujire şi o plasare a slujitorului sub autoritatea celui care l-a trimis. Un alt fundament pe care îl găsim în acest text este redat implicit în afirmaţia: „noi suntem robii voştri, pentru Isus”. Slujirea creştină îi are în vedere pe oameni, mai precis vizează procesul de transformare a acestora după chipul lui Dumnezeu. Modelul desăvârşit al slujirii este chiar Fiul lui Dumnezeu, cel care s-a făcut robul şi slujitorul tuturor, cel care s-a smerit pe sine ca oricine să fie slujit şi să aibă acces la Dumnezeu.

În partea a doua a textului (v. 7-12), ap. Pavel prezintă slujba apostolică în contextul istoriei, aşa cum se arată această slujbă în datele lumii. Prin metafora utilizată (a comorii aşezate în vasul de lut), dar şi prin situaţiile prezentate din propria experienţă, ap. Pavel ne prezintă condiţia paradoxală a slujitorilor în lume („încercaţi greu”, dar nu la extremă, peste limite şi puteri; „în grea cumpănă”, dar nu la disperare; „persecutaţi”, dar nu abandonaţi; „loviţi”, dar nu omorâţi, doborâţi). Apostolul sugerează că în lume condiţia slujitorului nu poate fi alta decât condiţia lui Isus, adică una chenotică, de jertfire de sine, de moarte. Într-o asemenea perspectivă, moartea care lucrează în apostoli sau în slujitorii lui Dumnezeu (ca o continuare şi o actualizare a slujbei lui Isus) este viaţă pentru cei slujiţi (v. 12). Astfel, suferinţa şi moartea sunt premise pentru înviere şi slavă. Această condiţie a slujitorului, care este identică cu aceea a lui Isus, este sugerată şi prin utilizarea atât de des în acest paragraf a numelui Isus (de 6 ori, în 4 versete), punând accent pe Cristos - omul care a suferit pentru mântuirea noastră. Textul Scripturii sugerează că aceasta este condiţia slujitorului în lume şi că ea nu se va schimba, însă menirea Bisericii este să identifice coordonatele concrete ale acestei relaţii cu lumea în diferite contexte socio-istorice.

În partea a treia a textului (v. 13-18), ap Pavel apelează la experienţa personală a slujitorului, ca o asumare şi o trăire a fundamentelor revelaţiei într-un context istoric dat. Apostolul ne introduce în acest spaţiu personal prin apelul la credinţă şi la rezultatele slujirii. Credinţa în înviere şi rezultatele cuantificabile ale slujirii (mulţimea celor mântuiţi care aduc slavă lui Dumnezeu) fortifică şi fac posibilă slujirea creştină, chiar în condiţii delicate şi greu de acceptat. Ap. Pavel se deschide şi arată că ceea ce este autentic în slujba sa, ca o prelungire a slujbei lui Cristos, este validat şi prin experienţa lucrării Duhului în propria lui persoană. Slujitorul, ca iconom al lui Dumnezeu, este el însuşi subiect al operei divine de transformare, de devenire continuă spre modelul său: Isus Cristos. Apelul la propria experienţă a lucrării lui Dumnezeu este un argument important care are o deviză de forma: (aşa cum spune şi proverbul): „nu poţi duce pe cineva pe un drum pe care nu ai fost”, nu poţi fi un slujitor autentic dacă ceea ce predici nu se realizează în propria experienţă. Apelând la un alt şir de contraste (moarte-viaţă, exterior-interior, clipă-eternitate, trecător-veşnic, credinţă-dovadă, vizibil-invizibil), ap. Pavel revine la fundamentele slujirii, dar arătate acum în propria experienţă, având intenţia de a completa tabloul slujirii creştine autentice în contextul în care falşi slujitori încearcă să se afirme şi să tulbure conştiinţa celor slujiţi.

Iaşi, 20 octombrie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854