Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

A fi „fiu de Dumnezeu” - 1 Ioan 3:1-12RSS

Primele două versete ale textului de faţă ne aduc în atenţie una dintre cele mai dificile probleme ale existenţei creştine, piatra de încercare a oricărei teologii: înţelegerea fundamentală a destinului omului, a sensului vieţii. Apostolul Ioan spune limpede: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. [...] Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1-2). Găsim aici o promisiune extraordinară a lui Dumnezeu, aceea de a ne face copii ai lui, fii adevăraţi.

Dar ce înseamnă a fi, sau a deveni „fiu de Dumnezeu”? Care este conţinutul efectiv al acestei expresii, la ce realitate se aplică ea? Faptul de a fi copii (fii) ai lui Dumnezeu înseamnă a fi asemenea Lui („vom fi ca El”, spune Ioan), iar această afirmaţie ridică problema îndumnezeirii omului (theosis).

A fi „fiu de Dumnezeu” înseamnă a te uni treptat cu firea dumnezeiască, dar fără amestecare sau contopire (Dumitru Stăniloae). Comuniunea omului cu Dumnezeu este o părtăşie foarte intimă, o taină, o realitate inexprimabilă. Îndumnezeirea este participarea liberă şi conştientă la viaţa divină, proprie doar omului (John Mayendorff). De asemenea, theosis este rezultanta unor eforturi sinergice ale omului şi ale lui Dumnezeu, care conduc spre o unire reală a omului cu Dumnezeu, începută de aici şi continuată în veacul viitor (Vladimir Lossky). Motorul acestei uniri este dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca şi a omului faţă de Dumnezeu, este dorinţa omului de participare la dragostea Sfintei Treimi, la koinonia divină (Panayotis Nellas).

În theosis, consideră Nellas, se întâlnesc două mari teologii, cea antropologică (personalistă) a chipului lui Dumnezeu în om şi cea cosmologică a energiilor necreate. Prima dintre ele înseamnă realizarea persoanei îndumnezeite după modelul (tiparul) lui Cristos, realizare în koinonia posibilă numai în viaţa bisericii, în trupul cristic al acesteia. Cea de a doua presupune existenţa unei punţi între necreat şi creat, pătrunderea necreatului în creaţie, transformarea ontologică a omului, lucrarea harului în om. Desigur, în practică cele două nu se pot desprinde una de cealaltă.

Îndumnezeirea înseamnă trecerea de la chip la Arhetip. Fiinţa umană este chemată să-şi graveze în sine Chipul Chipului divin, care este Cristos, adică să se cristifice (Panayotis Nellas). Prin dragostea lui Dumnezeu, omul poate deveni fiu divin, un dumnezeu prin har, nu prin fire. De aceea, apostolul Ioan îndrăzneşte să spună că „acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1-2).

Cadrul teologic al învăţăturii patristice despre theosis, descris sumar anterior, ne poate ajuta să înţelegem perspectiva devenirii în Cristos, după gândirea ioanină. Astfel, una dintre apropierile posibile de textul lui Ioan din epistolă este aceea de a se merge pe termenii cheie (temele centrale, nucleele referenţiale de sens).

La apostolul Ioan, termenii referenţiali sunt: lumina, dragostea şi rămânerea în El. Dintre cei trei termeni, lumina are un statut special. Lumina este începutul vieţii creştine în noi (cauza), dar şi sfârşitul (efectul), în măsura în care se poate vorbi de un sfârşit (mai degrabă despre o ţintă). Iar lumina este Cristos, căci Ioan spune despre El că este „Lumina lumii” (Ioan 8:12). Ceilalţi doi termeni reflectă cu fidelitate faţetele îndumnezeirii, adică cele două abordări, cosmologică (prin tema rămânerii) şi personalistă (prin tema dragostei).

În primul rând, la Ioan a fi fiu de Dumnezeu înseamnă „a rămâne în El” şi, de asemenea, că „El rămâne în noi”. John Breck observa că în scrierile acestui apostol, verbul manein ocupă un loc central şi pe lângă sensul în care este tradus, acela de „a rămâne”, mai are şi înţelesul de „a sta” sau „a sălăşlui”. În teologia ioaneică avem conceptul de „sălăşluire reciprocă” (John Breck), care presupune rămânerea în Fiul şi în Tatăl, atunci când Ioan afirmă că noi rămânem în El şi El în noi.

Aici sunt mai multe dimensiuni care se întrepătrund. Prima dintre ele este dimensiunea etică, care înseamnă păzirea poruncilor, cea mai mare fiind cea a dragostei. În epistolă, Ioan spune că cine păzeşte cu Cuvântul lui Cristos, dragostea în el a ajuns desăvârşită, prin asta ştim că suntem în El şi rămânem în El dacă trăim aşa cum a trăit El (1 Ioan 2:5-6). Prin urmare, păzirea poruncilor arată că rămânem în El şi El în noi (1 Ioan 3:24), iar a rămâne în lumină înseamnă a-ţi iubi fraţii (1 Ioan 2:10).

A doua este dimensiunea kerigmatică, misionară şi mărturisitoare. Manifestarea acestei valenţe înseamnă păstrarea învăţăturii originare primite şi perseverarea în aceasta; astfel, spune Ioan, vom rămâne în Tatăl şi în Fiul (1 Ioan 2:24). Mărturisirea învăţăturii, care are în centru ideea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, presupune de asemenea că Însuşi Dumnezeu sălăşluieşte în cel ce mărturiseşte şi în acelaşi timp acesta stă (rămâne) în lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 4:15).

Cea de a treia este dimensiunea duhovnicească (spirituală) care înseamnă prezenţa harului şi lucrarea Duhului Sfânt. Ioan vorbeşte în epistolă de ungerea Duhului care rămâne în fiii lui Dumnezeu, ungere care este adevărată, care îi învaţă pe aceştia adevărul şi care garantează rămânerea în Cristos (1 Ioan 2:27). Harul primit este numit de Ioan „sămânţă”, asemenea grăuntelui de muştar din pildele lui Isus. Această sămânţă, care rămâne în fiii lui Dumnezeu, indică spre trei lucruri. Întâi, că persoana în care sămânţa prinde rădăcini este născută din Dumnezeu, şi îşi merită cinstea de a fi chemat „fiu de Dumnezeu”, iar dovada este că nu mai păcătuieşte (1 Ioan 3:9). Apoi, ni se arată că încolţirea acestei seminţe îi face pe fiii lui Dumnezeu moştenitori ai vieţii veşnice şi, în sfârşit, atunci când Duhul sfânt este prezent în ei, într-un mod în care numai ei îl pot recunoaşte, El asigură koinonia divină, părtăşia cu Tatăl şi Fiul, sălăşluirea reciprocă (1 Ioan 3:24; 4:13).

Fără a diminua din importanţa primelor două dimensiuni, nu greşim dacă afirmă că cea de a treia este, de departe, esenţială. Şi asta nu numai prin faptul că este o accepţiune care are frecvenţa de apariţie cea mai ridicată, ci mai ales prin faptul că această dimensiune le susţine pe celelalte două, le determină, le condiţionează. Prin urmare, sensul cel mai important, fundamental, al rămânerii (sălăşluirii), şi anume acela de prezenţă a Duhului, este clar ilustrat în Evanghelia după Ioan. Aici, Însuşi Isus Cristos spune explicit: Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi (Ioan 14:16-17). Ce presupune concret această prezenţă a Duhului, această sălăşluire, este dificil de spus. În nici un caz nu trebuie înţeleasă în sens sensibil. Scriptura păstrează taina acestei uniri care este mai degrabă un mister ce va fi dezvăluit credincioşilor în veacul viitor.

În al doilea rând, la Ioan a fi fiu al lui Dumnezeu înseamnă a-l iubi pe fratele tău. După modelul lui Isus, Ioan propovăduieşte dragostea frăţească. Prin aceasta putem înţelege cum se acoperă conţinutul personalist al îndumnezeirii. Fiinţa umană realizată ca persoană nu poate fi cunoscută decât prin intermediul relaţiei, comuniunii directe. Această manifestare a persoanei este cu atât mai puternică, mai autentică, cu cât evenimentul comuniunii şi al relaţiei se împlineşte în iubire (Christos Yannaras).

Dragostea reală înseamnă acceptarea celuilalt dincolo de dorinţele personale, de exigenţele noastre faţă de alte persoane. Dragostea înseamnă acceptarea necondiţionată a defectelor celuilalt şi, în acelaşi timp, a unicităţii sale. Dragostea înseamnă punerea în lumină a celuilalt prin iubire, ea înseamnă depăşirea limitărilor individuale, depăşire şi jertfă de sine (Christos Yannaras). Numai aşa reuşim să ne realizăm ca persoană, să ajungem la modul de existenţă dumnezeiesc, să devenim cu adevărat „fii de Dumnezeu”.

Taina naşterii persoanei este aceea că persoana născută ajută la naşterea altor persoane; ea luminează, caută să susţină dezvoltarea celălalt şi doreşte să-l pună în lumină.

Iaşi, 13 aprilie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527