Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Adevăr şi libertate în Cristos Evanghelia (Ioan cap. 8:30-59)RSS

În predica Sa, redată în partea a doua a capitolului 8 al Evangheliei de faţă (Ioan, 8:30-59), Isus vorbeşte despre adevăr şi libertate. A crede în El (Ioan, 8:31), spune Mântuitorul, este condiţia pentru a cunoaşte adevărul, iar cunoaşterea adevărului aduce cu sine eliberarea. „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Cu aceste cuvinte, Isus declanşează un nou scandal printre iudei. Vorbele Sale au cuprinse în ele puterea şi miezul revelaţiei, înţelepciunea adâncă, duhovnicească, transmisă de Isus ucenicilor săi. Ele au valoarea deosebită a altor cuvinte, adresate de Domnul nostru mulţimii, cu diverse prilejuri: „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan, 6:35), „Eu sunt uşa oilor” (Ioan, 10:7) sau „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan, 10:11).

Replica iudeilor arată că ei nu pricep despre care libertate este vorba. Se repetă istoria precedentă, când Isus le-a spus că El este pâinea din cer şi că trebuie să mănânce această pâine pentru a avea viaţa veşnică (Ioan, 7:22-59). Atunci ei n-au înţeles că nu despre trupul Lui de carne era vorba şi au luat spusele Sale în sensul lor propriu şi, prin urmare, le-au respins, aşa cum le-au respins şi ucenicii care L-au părăsit. Iudeii nu înţeleg, nici aici, la care libertate se referă Isus, dovadă nedumerirea din cuvintele lor.

De la bun început, replica lor la vorbele lui Mântuitorului arată că nu căutau adevărul. Firesc ar fi fost să aducă Legea în discuţie şi să cerceteze despre care adevăr este vorba, sau ce adevăr aduce Isus cu El. În loc de aceasta, discuţia decurge pe tema descendenţei lor. Astfel, în răspunsul pe care îl dau, iudeii fac trimitere la promisiunea lui Dumnezeu făcută patriarhului Avraam (Geneza, 17:1-7) şi garantarea libertăţii lor (Levitic, 25,42). Isus răspunde lămurind cuvintele Sale şi arătând că păcatul în care ei trăiesc înseamnă adevărata robie, iar eliberarea din acest păcat se poate face numai prin El (Ioan, 8:36). Numai aşa pot deveni fii ai lui Dumnezeu, oameni care să ajungă în casa Tatălui ceresc (Ioan, 8:35).

Dar cum anume ”adevărul ne face liberi”? Despre omul liber mai vorbeşte Pavel în Epistola către Romani, atunci când spune că prin Cristos ne-am eliberat de păcat, de legea păcatului şi a morţii (Rom, 8:2) şi ne-am făcut „robi ai neprihănirii” (Rom, 6:18), adică ”robi ai lui Dumnezeu” (Rom, 6:22). Cunoaşterea adevărului ne eliberează, dar nu prin simpla lui înţelegere se poate realiza acest lucru, ci prin ceea ce poate aduce cunoaşterea împreună cu lucrarea Duhului Sfânt. Adevărul aduce cu sine nădejdea, credinţa şi iubirea; acceptarea lui Cristos, pătrunderea Sa în noi, pătrunderea adevărului în inima noastră atrag aşadar nădejdea împreună cu celelalte şi fac astfel să se nască mântuirea prin tainica lucrare cristică. De aceea, Isus le reproşează iudeilor că nu vor să asculte vorbele sale: ”nu Mă credeţi” (Ioan, 8:45), ”nu înţelegeţi vorbirea Mea” (Ioan, 8:43) şi „nu pătrunde în voi cuvântul Meu” (Ioan 8:37).

Duhul este cel care descoperă, care face cunoscut adevărul, dar iudeii, din cauza necredinţei şi păcatului lor, nu puteau primi lucrarea Duhului. Despre adevăr, Isus vorbeşte în repetate rânduri, cuvintele Sale fiind consemnate de apostolul Ioan în Evanghelia sa. Tatăl doreşte închinători în Duh şi în adevăr, spune Isus (Ioan, 4:23-24), accentuând relaţia dintre adevărul revelat şi lucrarea Duhului. Duhul este Acela Care descoperă adevărul, călăuzeşte în adevăr şi descoperă lucrurile viitoare (Ioan, 16:13). De asemenea, atunci când Isus se roagă pentru ucenici, El cere Tatălui să-i sfinţească prin adevărul Său (Ioan, 17:17-19).

Dar iudeii continuă disputa, nerecunoscând păcatul lor. Ei invocă, din nou, pe părintele lor, Avraam (Ioan, 8:39). Atunci, Isus conduce întreaga discuţie spre o confruntare prin care îi combate reliefând opoziţii puternice şi arătând superioritatea, precum şi anterioritatea Sa, faţă de strămoşul Avraam. Discuţia pe tema adevărului şi a libertăţii se poartă în raport cu persoana lui Isus, cele două concepte nefiind calităţi ale lucrurilor, ci exprimând pe Însuşi Cristos. Nu întâmplător, găsim ceva mai încolo, în această Evanghelie, celebrele cuvinte ale Mântuitorului: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14:6).

Isus se identifică cu Tatăl, cu ucenicii care cred, cu adevărul şi libertatea. De partea cealaltă, în acest joc al identificărilor şi al legitimărilor, iudeii se revendică de la Tatăl şi de la Avraam. Dar nu este posibil, arată Isus, ca şi El şi iudeii să vină de la Tatăl, deoarece cuvintele Lui nu sunt primite, nu pătrunde în inima lor şi, mai mult decât atât, ei caută să-L omoare. Isus, în confruntarea cu opozanţii Săi, urmăreşte să sublinieze contradicţia, incompatibilitatea celor două poziţii. Mântuitorul se delimitează tranşant de ei, cuvintele Sale cad cu judecată categorică, în elaborări antitetice percutante: Dumnezeu - diavolul, Tatăl adevărului - tatăl minciunii, libertate - sclavie, adevăr - minciună, faptele lui Avraam - poftele celei rău etc.

Confruntarea la care îi supune Isus pe iudei se poartă în trei planuri. Primul dintre acestea este cel al iubirii, al slujirii în acelaşi Duh. Dacă slujesc aceluiaşi Dumnezeu, ar trebui să existe o înţelegere, o comuniune de credinţă şi învăţătură, între ei. Lucrul acesta nu se întâmplă, nu există un acord între cele două părţi, deşi Isus arată în repetate rânduri, cu diverse dovezi, că vine de la Dumnezeu, Însuşi Tatăl trimiţându-L în lume. ”Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru [spune Mântuitorul], m-aţi iubi şi pe mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu” (Ioan, 8:42). Ideea care se desprinde de aici, cu care atât Isus cât şi iudeii sunt de acord, e că cineva dintre ei nu stă în adevăr, adică nu slujeşte lui Dumnezeu, ci celui rău. De partea Sa, Isus spune despre iudei că au ca tată pe diavolul şi că împlinesc poftele lui (Ioan, 8:44), dovedindu-i ca mincinoşi şi fii ai tatălui minciunii. De partea cealaltă, iudeii Îl etichetează ca samaritean şi spun despre El că este posedat (Ioan, 8:48, 8:52). 

În al doilea plan, Isus arată că există între ei o incompatibilitate faptică, deoarece păcatul este la mijloc, el este cel care îi desparte, care conduce la opoziţie, care creează contradicţia. Faptele păcătoase, arată Isus, îi situează în tabere diferite. Pe de o parte, faptele iudeilor sunt rele pentru că nu sunt cele ale lui Avraam (Ioan, 8:39), iar pe de altă parte, întreabă Mântuitorul, poate dovedi cineva că El are păcat (Ioan, 8:46)? Care este păcatul Lui? Isus accentuează ideea că adevărul omului este dat de natura faptelor sale, ceea ce face recomandându-l ca fiu, fie al lui Dumnezeu fie al diavolului. Nu că faptele, în sine, îl justifică sau îl fac fiu, ci că ele sunt un fel de indicator care trimite la ceea ce este el. Ce face omul este reprezentativ pentru cine este tatăl său. Aceasta reproşează Isus iudeilor: deoarece vor să-L omoare înseamnă că nu sunt fiii lui Avraam, ci a celui rău. Avraam, spune, Mântuitorul, aşa ceva n-a făcut! (Ioan, 8:40). Iudeii au credinţa că simpla apartenenţă la poporul ales asigură relaţia de comuniune cu Dumnezeu. Nimic mai fals, le arată Isus. Faptele îi dau de gol; din statutul acesta ei au căzut pentru că nu l-au onorat. Dumnezeu nu poate fi înşelat, apartenenţa la un grup nu reprezintă, în sine, o garanţie la părtăşia cu Tatăl, ci doar o chemare care se cere împlinită, onorată.

Cel de-al treilea plan este cel al filiaţiei, al moştenirii, al mântuirii. Aici, Isus vorbeşte despre Sine şi despre Avraam, cel la care se raportau iudeii ca reper fundamental al istoriei poporului lor şi a relaţiei cu Dumnezeu. Încă de la început (Ioan 8:34-35), deşi cursul discuţiei ar fi trebuit poate să fie altul, aşa cum precizam anterior, Isus acceptă provocarea comparaţiei cu Avraam. Mântuitorul afirmă că El aduce cu Sine mântuirea, că în faţa lor este unul mai mare decât toţi proorocii. A fi fiul lui Avraam, chiar şi făcând faptele lui, nu are puterea de a mântui; omul rămâne rob şi nu devine fiu care rămâne veşnic în casa lui Dumnezeu (Ioan, 8: 35). Este ceea ce va accentua, mai târziu, apostolul Pavel, atunci când afirmă  toţi oamenii „au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom, 3:23). Adevărul lui Isus este, de fapt, adevărul mântuirii. Tot jocul acesta al discuţiei aici ajunge, la această problemă fundamentală. Unde şi prin cine vine mântuirea? Nu pot fi două seminţe, două promisiuni, două moşteniri! În Epistola către Romani (9:6-8) apostolul Pavel aduce lumină în această problemă. Nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel  (Rom, 9:6); deşi toţi sunt sămânţa lui Avraam, nu sunt toţi copiii lui Avraam (Rom, 9:7). Apostolul arată nu toţi copiii trupeşti sunt copiii lui Dumnezeu, ci doar copiii făgăduinţei sunt socotiţi adevărata sămânţă (Rom, 9:8). În această mare promisiune, făcută lui Avraam, noi intrăm prin Cristos. Prin el moştenim făgăduinţa, harul mântuirii.

Iaşi, 31 ianuarie 2010

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854