Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Autoritatea slujitorului (Exod 19:1-25)RSS

Cu câtva timp în urmă am petrecut câteva zile în compania episcopului Malkhaz, liderul baptiştilor din Georgia. Pentru a avea suficient răgaz să povestim, episcopul m-a invitat să-l însoţesc în plimbarea lui de fiecare sâmbătă pe coclaurile Georgiei. Acesta este sigura perioada a săptămânii în care Malkhaz are vreme să povestească pe îndelete cu cei care îl caută; este, trebuie să recunoaşteţi, un context ideal pentru ucenicia peripatetică.

Am început plimbarea noastră pe o vreme mizerabilă, în noroaie care ne îngreunau mersul. Dar nu ne-am lăsat şi s-a meritat. Pe măsură ce urcam spre creasta muntelui, am fost dintr-o dată învăluiţi în ceaţă şi m-am simţit imediat ca şi când aş fi urcat cu Moise pe muntele Sinai. Malkhaz urca înaintea mea şi i-am spus, glumind, să-mi arate şi mie tablele legii când le va primi.

Textul de care ne ocupăm aici ne introduce într-o atmosferă asemănătoare, cu o importantă diferenţă însă. Lucrurile se petrec cu adevărat pe Sinai şi ceaţa nu este un simplu fenomen meteorologic, ci anticiparea prezenţei reale a Domnului. Nu-i de mirare ca evreii n-au avut nicidecum chef de glumă, ci, dimpotrivă, s-au umplut de frică şi cutremur.

Dar nu despre asta vreau sa vă vorbesc acum, ci despre modul în care manifestarea prezenţei Domnului contribuie la întărirea autorităţii slujitorului ales de el să conducă poporul.

De vreo trei secole „luminate” încoace, conceptul de autoritate a devenit unul eminamente suspect. Tradiţia evanghelică, născută în zorii modernităţii, împărtăşeşte şi ea, în general, aceeaşi suspiciune faţă de autoritate, indiferent dacă aceasta se manifestă sub forma tradiţiei sau a ierarhiei eclesiale. Tocmai de aceea zicale stupide de genul „eu şi Dumnezeu formăm majoritatea” se află încă la loc de cinste în mentalul credincioşilor evanghelici. Aceasta este, cred eu, sursa principală a lipsei de autoritate a liderilor evanghelic români. În bisericile noastre, dominate de modelul congregaţionalist - un om, un vot, indiferent de maturitatea sau sănătatea spirituală a votantului - ceea ce domină este mai degrabă anarhia şi voluntarismul, iar slujitorii bisericii, chiar şi cei mai dedicaţi şi vizionari, sunt în mod constant obiectul contestaţiei. Şi asta nu atât pentru ceea ce au făcut sau n-au făcut, ci aşa, în principiu, pentru ceea ce, eventual, vor face sau nu vor face.

Pe de altă parte, este adevărat că suntem adesea confruntaţi în bisericile noastre şi cu o multitudine de patologii ale spiritului autocratic în conducere. Cel mai comod este să atribuim aceste apucături dictatoriale paradigmei comuniste care domină încă atitudinile liderilor creştini din România postcomunistă, deşi există şi alte cauze, care pot fi atribuite mai direct slăbiciunilor intrinseci ale propriei noastre tradiţii.

Este evident că pe acest teren, al anarhiei şi al manipulării, nu poate creşte nicidecum floarea delicată a ucenicie creştine, care presupune atât conducerea prin slujire, cât şi aşezarea voluntară sub autoritatea maestrului.

Dar să ne uităm puţin în textul nostru şi să vedem ce anume putem învăţa din el despre acest subiect. Mai întâi îl vedem pe Yahweh chemându-l pe Moise pe vârful muntelui. Înainte de aceasta însă, ne spune textul ebraic, Moise însuşi, abia ajuns la Sinai, se grăbeşte să urce pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Observăm aici o sinergie esenţială pentru autoritatea slujitorului Domnului. Iniţiativa nu este de o singură parte, ci voinţele celor doi parteneri -„conlucrători", cum îi place lui Pavel să spună - se întâlnesc, ca spunem aşa, la mijlocul drumului.

În v. 7 găsim un alt fapt important. După ce primeşte porunca Domnului cu privire la legământ, Moise nu cheamă tot poporul la sfat, aşa cum ar fi solicitat modelul democratic-congregaţionalist, ci se consultă cu bătrânii, adică cu liderii adunării, care, în numele poporului pe care îl reprezintă, îşi dau acordul cu privire la legământ. Abia apoi se consultă ei cu adunarea şi aceasta îşi dă şi ea acordul. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu un model presbiterial tipic, care evită atât populismul congregaţionalist, cât şi dictatul unei elite.

Partea a doua a textului (v. 16-25) ne descrie teofania propriu-zisă: Yahweh însuşi se revelează poporului, coborându-se pe vârful muntelui. Aceasta nu înseamnă însă că întreg poporul avea să aibă acces direct, neîngrădit, la prezenţa Domnului pe munte. Căci însuşi Yahweh îi cere lui Moise (v. 12) să traseze pe munte un hotar, dincolo de care nici cei din popor, şi nici chiar animalele lor, nu aveau dreptul să treacă, sub pedeapsa morţii. Accesul dincolo de această graniţă îi era rezervat doar lui Moise, şi mai apoi (v. 24) lui Aaron.

Ce anume aveau aceştia, ar fi putut spune cineva, de numai ei puteau trece „dincolo"? Erau ei cumva superiori ontologic celorlalţi membri ai poporului? O asemenea hermeneutică a suspiciunii nu este o simplă speculaţie din partea noastră; acest soi de gândire populistă avea să-i facă mai târziu pe unii dintre liderii lui Israel să conteste autoritatea lui Moise şi a lui Aaron, căci spuneau ei „toată adunarea, toţi sînt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” (Num. 16:3). A fost nevoie atunci de o minune, înflorirea toiagului lui Aaron, pentru ca autoritatea lui Aaron şi a lui Moise să fie restabilite.

Pentru a submina ideea unei presupuse superiorităţi a lui Moise, textul ni-l prezintă pe acesta ca venind către Dumnezeu din mijlocul poporului, pe care îl conduce „afară din tabără” (v. 17), către locul revelaţiei lui Dumnezeu. Moise era, cu alte cuvinte, unul „ca ei", unul „dintre ei". În acest moment însă Yahweh ia iniţiativa şi îl cheamă pe Moise din mijlocul poporului, pentru a trece dincolo de hotar, şi a urca „în vârful muntelui", în însăşi prezenţa Domnului.

Îmi veţi spune că acest soi de argumentare pare să acrediteze, mai mult sau mai puţin subtil, legitimitatea unui sacerdoţiu sacramental şi vă voi spune deschis că exact aceasta vreau să dovedesc prin exegeza mea. În ce măsură acest model veterotestamentar mai este valabil în noul legământ, este o chestiune pe care nu avem timp s-o dezbatem aici.

În acest punct este suficient să afirmăm că Dumnezeu, în atotînţelepciunea lui, a conceput un model de organizare a poporului Domnului care să submineze atât anarhia congregaţionalistă, cât şi dictatura clericală. Modelul presbiterial, sugerat de către Ietro ginerelui său Moise, rămâne şi astăzi unul care poate oferi inspiraţie acelor biserici care caută nu perpetuarea unei tradiţii sterile, ci credincioşia faţă de Domnul şi relevanţa faţă de contextul în care este chemată acea comunitate creştină să-şi trăiască mărturia pentru Cristos.

Iaşi, 18 noiembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854