Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Exod (cap. 1, 2)RSS

Titlul

În limba ebraică, titlul cărţii este „Şi acestea sunt numele”, expresie care reprezintă de fapt primele cuvinte ale cărţii (aceasta fiind modalitatea în care evreii obişnuiau să dea nume cărţilor). În Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament), cartea poartă titlul exodos („ieşire, plecare”, dar în sens mai larg şi „scoatere”, Ex. 19:1) - termenul fiind un cuvânt compus, format din prepoziţia ex („afară din”) şi substantivul (h)odos („drum”).

Exodul ca eveniment istoric este tema dominantă a cărţii şi continuă înregistrarea istoriei timpurii a exodului din Egipt până la muntele Sinai. Deşi personajul principal este Moise, evenimentele care însoţesc exodul prezintă în primul rând lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, care scoate din Egipt poporul Israel şi încheie cu el un Legământ. Acest Legământ stabileşte identitatea teologică şi istorică a naţiunii iudaice.

Context istoric

Cartea Exod redă evenimentele care s-au petrecut în perioada dintre naşterea lui Moise şi dedicarea Cortului la muntele Sinai, în prima lună a anului al doilea de la ieşirea din Egipt (1:1; 2:1-14; 15:1; 40:17). Această a doua carte a canonului vechi-testamentar acoperă o perioadă de aproximativ 85 de ani. Evidenţa internă indirectă cu privire la istoricitatea evenimentului este aproape imposibil de contestat. Relatările anterioare, din Geneza, cu privire la viaţa lui Iosif surprind aspecte validate arheologic şi documentar în ceea ce priveşte cultura şi societatea egipteană. Mai mult decât atât, de-a lungul întregii sale istorii, evreii au considerat Exodul ca eveniment constitutiv prin care ei au fost desemnaţi drept popor al lui Dumnezeu şi su-a raportat mereu la acest eveniment - atitudine confirmată, printre altele, de literatura liturgică şi cea profetică.

Deşi exodul este principalul eveniment al Vechiului Testament în ceea ce priveşte istoria mântuirii, textul biblic nu menţionează explicit numele faraonilor a căror domnie s-a suprapus cu evenimentele relatate în carte. O datare aproximativă plasează aceste evenimente undeva între sfârşitul perioadei patriarhale (c. 1550 î.Cr.) şi 1200 î.Cr. Chiar dacă nu se poate stabili cu exactitate care au fost faraonii vizaţi de textul Exodului, dovezile biblice şi extra-biblice atestă o societate egipteană extrem de avansată şi cosmopolită. (Este posibil ca prezenţa unei populaţii străine numeroase pe teritoriul Egiptului să nu fi fost o excepţie.) Documentele din această perioadă confirmă o bogată corespondenţă între egipteni şi babilonieni, asirieni, mitannieni, hitiţi, ciprioţi şi canaaniţi, fiind folosind un dialect akkadian ca lingua franca (limbă de comunicare internaţională).

Un fapt istoric de o importanţă deloc neglijabilă, legat de această perioadă, îl reprezintă prima atestare extra-canonică referitoare la existenţa poporului Israel ca naţiune. Merneptah, fiul lui Ramses al II-lea - unul dintre cei mai importanţi faraoni (1304-1237 î.Cr.) - s-a confruntat cu o armată a „oamenilor mării” (o populaţie de origine egeeo-cretană). După ce i-a înfrânt (1220 î.Cr.), şi-a marcat victoria printr-un imn înscris pe o stelă. Această piatră, care actualmente se găseşte în Cairo, conţine prima menţiune extra-biblică a poporului Israel: „Israelul este pustiit, sămânţa lui nu mai este”.

Teme principale

Temele naraţiunilor prezentate succesiv în cartea Exod devin de fapt teme fundamentale şi se reflectă în structura cărţii. În ansamblu, se pot distinge patru secţiuni majore: (a) Judecată şi eliberare (cap. 1-12); (b) Călăuzirea şi pribegia prin pustie (cap. 13-18); (c) Legământul mozaic - Carta naţiunii iudaice (cap. 19-24) şi (d) Închinarea adusă lui Dumnezeu (cap. 25-40).

O temă extrem de importantă a cărţii - prezentă încă din primele capitole şi care devine ulterior un element important în Legământ - este prezenţa lui Dumnezeu. Prezenţa divină s-a manifestat şi în timpul robiei (creşterea naţiunii, atitudinea moaşelor), dar odată cu ieşirea din Egipt, această prezenţă dobândeşte expresii tot mai clare (norul, stâlpul de foc). Istoria Exodului este de fapt o istorie a revelaţiei divine. Dumnezeul care „aude..., priveşte..., se face de cunoscut” (2:24-25) devine „Domnul [care locuieşte] în mijlocul poporului Său” (Ex. 25:8) - afirmaţie ce reprezintă de fapt miezul întregului Pentateuh. A doua parte a cărţii (cap. 25-40), dedicată descrierii cortului, confirmă aceeaşi preocupare pentru condiţiile pe care le implică prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.

Capitolele 1, 2

Primele două capitole ale cărţii Exod ne introduc în atmosfera vieţii poporului Israel în Egipt, la câteva generaţii după Iosif. Secvenţa acestor episoade arată atât starea tot mai grea a evreilor, cât şi faptul că istoria lor devine tot mai clar o mărturie cu privire la providenţa lui Dumnezeu. Fiecare capitol este construit în jurul unei naraţiuni importante: atitudinea moaşelor faţă de porunca primită din partea lui Faraon (cap. 1) şi modul în care Moise, un copil al evreilor, ajunge să fie crescut la curtea regală (cap. 2).

Cu trecerea timpului, poporul Israel devine tot mai puternic şi numeros. Acest fapt devine îngrijorător pentru noul împărat al Egiptului, care era străin de istoria lui Iosif şi a familiei sale. Drept urmare, el porunceşte moaşelor care asistau la naşterea copiilor evrei să lase în viaţă doar nou-născuţii de sex feminin. Deşi porunca sa apare într-o perioadă când poporul era extrem de asuprit, este semnificativ faptul că stăpânul Egiptului nu alege soluţia unui genocid, ci adoptă un plan - nu mai puţin crud - de asimilare treptată a populaţiei. Planul său eşuează datorită unor moaşe care „s-au temut de Dumnezeu” (1:17) şi nu au ascultat de porunca împăratului. Gestul moaşelor aduce binecuvântare nu doar asupra poporului, prin faptul că acesta continuă să crească, ci şi asupra lor însele (1:20, 21). Atitudinea moaşelor şi, ulterior, atitudinea mamei lui Moise sugerează faptul că poporul format din familia lui Israel şi-a păstrat în tot acest timp o identitate etnică şi religioasă.

Reacţia câtorva conaţionali ai lui Moise (2:14) sugerează că poporul nu era foarte preocupat de a-şi dobândi libertatea şi, cu atât mai puţin, de a se supune autorităţii unui conducător. (Este posibil ca Moise să fi fost privit cu reticenţă şi datorită faptului că fusese crescut şi educat în casa regală şi probabil considerat a fi aservit puterii egiptene.) În urma unei izbucniri violente în care omoară un egiptean, Moise este nevoit să se refugieze în pustia Madian, unde îşi întemeiază o familie şi îşi petrece următorii 40 de ani. Primele două capitole se încheie cu un text (v. 23-25) care prezintă un popor care îşi conştientizează tot mai clar situaţia critică în care se afla, datorită robiei. Construcţia acestui pasaj sugerează o progresie a modului în care Dumnezeu se apropie de poporul Israel - „Dumnezeu a auzit... Şi-a adus aminte... i-a cercetat pe copiii lui Israel... S-a făcut cunoscut lor” - şi anticipează intervenţiile divine directe redate în următoarele capitole ale cărţii.

Iaşi, 16 septembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854