Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Exod (cap. 5, 6)RSS

Revelaţia lui Dumnezeu de la patriarhi la Moise

Ideea centrală care se desprinde din aceste două capitole este cea a revelării progresive a lui Dumnezeu în faţa omului, a descoperirii Lui care implică cel puţin trei niveluri. În primul rând, înţelegem că Dumnezeu este Acelaşi, neschimbat, egal cu Sine Însuşi, din veşnicii în veşnicii, şi acest fapt este arătat aici prin credincioşia Sa în promisiunile făcute lui Avraam, şi reluate prin Isaac, Iacov, Iosif şi, acum, prin Moise. Apoi, revelaţia lui Dumnezeu, prin modul în care este înfăţişată oamenilor, arată continuitatea lucrării Sale, căci Dumnezeu are un plan cu privire la omenirea căzută, salvarea omului fiind o parte esenţială a iconomiei Sale referitoare la Creaţie. Şi, în sfârşit, înţelegem că lucrarea este aceeaşi, dar termenii relaţiei Dumnezeu-om se schimbă, şi acest fapt este arătat prin aceea că, în relaţia Sa cu omul, Dumnezeu intră sub un nou nume, nume necunoscut până atunci patriarhilor.

În textul Scripturii de astăzi vedem cum Dumnezeu intră de câteva ori în dialog cu Moise. Din cele trei intervenţii divine, vom analiza doar cel de-al doilea cuvânt al lui Domnului, un pasaj de maximă importanţă în cartea Exodului (6:2-8), presărat cu indicii care arată intenţia Domnului de a accentua asupra acestei revelaţii. Un prim element este expresia folosită în versetul 6:2, „Eu sunt Domnul”, „prezentare” care corespunde cu versetul 3:15, „Eu sunt cel ce sunt”, adică YHVH, şi care este reluată în 6:8. Faptul că una şi aceeaşi expresie deschide şi apoi încheie secţiunea 6:2-8 arată importanţa celor spuse de Dumnezeu, valoarea cuvintelor sale. Prin reiterarea expresiei, la final, se marchează începutul şi sfârşitul unei comunicări importante, cu caracter de lege, de hotărâre imuabilă etc. Un al doilea element este prezenţa caracterului de jurământ dat de Dumnezeu cuvântului Său, aspect mai evident dacă recurgem la alte traduceri ale Exodului. Astfel, la sfârşitul pasajului, atât în textul ebraic, cât şi în Septuaginta, se spune „Eu mi-am ridicat mâna şi am jurat” (6:8) (Cornilescu traduce doar „am jurat”). Este clară întărirea prin jurământ a hotărârii lui Dumnezeu.

Conţinutul cuvântului lui Dumnezeu din 6:2-8 se poate divide în două părţi corespunzătoare celor două nume şi, în acelaşi timp, celor două etape ale lucrării de mântuire, de salvare, a omului.

Prima parte are în vedere promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam (Gen. 13:15-17), promisiune reluată de asemenea în 15:18, 17:8. Prin această promisiune, Dumnezeu se angajează la trei lucruri: o ţară promisă (Avraam se afla în ţara Ur când a fost chemat); o descendenţă numeroasă („un neam mare”); o binecuvântare („un nume mare şi „o binecuvântare”, „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” în Avraam etc.).

Formula „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov”, repetată de 17 ori în Pentateuh şi o dată în afara acestuia, arată importanţa ei ca autentificare a promisiunii, importanţa numelui sub care Dumnezeu semnează acest legământ (denumit de unii teologi „avraamic”). Pentru prima oară, expresia apare în Geneză, când Iosif spune, tot cu privire la jurământul lui Dumnezeu: Iosif a zis fraţilor săi: „Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.” (50:24). Contextul este important, cuvintele sunt rostite pe finalul Genezei şi anticipează perioada Exodului.

Cea de a doua parte a textului cuprinde anunţarea începutului împlinirii promisiunii, respectiv transformarea unui popor fără identitate, conştiinţă naţională şi ţară (unii comentatori spun că şi fără limbă proprie) într-un popor al lui Dumnezeu. Această secvenţă este introdusă prin versetul 6:5, cuvânt prin care Dumnezeu afirmă că şi-a „adus aminte”, a „auzit gemetele copiilor lui Israel”; de aici trebuie să înţelegem că Dumnezeu a hotărât că a venit vremea împlinirii legământului. Această a doua parte a lucrării este pusă sub semnul unui nou nume, YHVH.

Conţinutul lucrării lui Dumnezeu, din această etapă, este anunţat în câteva mari puncte, fiind, în termeni omeneşti vorbind, un fel de program, un proiect (6:6-8): scoaterea din robie („vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii”), transformarea copiilor lui Israel în popor al lui Dumnezeu („vă voi lua ca popor al Meu”, „Eu voi fi Dumnezeul vostru”) şi conducerea în ţara promisă („vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam...”). Observăm că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu au în vedere împlinirea promisiunii avraamice în prima sa parte, cea referitoare la ţara Cannan; restul promisiunii se va împlini, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, în vremurile de după Moise.

Trebuie legată ideea transformării lui Israel în popor al lui Dumnezeu, potrivit textului (6:7) de ideea cunoaşterii voii şi înţelepciunii divine. Înţelegem această cunoaştere ca o apropiere, o intimitate a omului cu Dumnezeu. Cunoaşterea implică o separare între cel ce cunoaşte şi cel ce nu cunoaşte, separare indicată de construcţia antitetică având de o parte pe faraon, iar de cealaltă poporul lui Dumnezeu în devenire. Astfel, Faraon spune, mai înainte, în text: „Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (5:2), iar Dumnezeu declară aici: „Eu sunt Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru....” (6:7). Cunoaşterea nu implică doar familiaritate, ci şi respect, recunoaştere; prin urmare, trufiei, aroganţei faraonului (atât de asemănătoare cu atitudinea împăraţilor din cartea lui Daniel) trebuie să i se opună ascultarea, smerenia, credinţa - iată ceea ce Dumnezeu cere poporului Său.

Potrivit versetului care succede acestei revelaţii (6:9), „deznădejdea şi robia aspră” i-au împiedicat pe israeliţi să asculte de Moise. Situaţia este mai rea decât în 4:31, unde ni se spune că „poporul a crezut” şi „s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ”. Este un regres, fără îndoială, iar explicaţiile se pot găsi într-o influenţă negativă asupra poporului, rezultată din combinarea mai multor factori: refuzul categoric al faraonului, intimidarea de către ispravnici şi jocul dublu al logofeţilor-scribi.

În concluzie, din cele relatate observăm că la început Dumnezeu a reuşit să convingă atât poporul, cât şi pe Moise de planul Lui, însă ulterior aceştia n-au mai crezut. Dar El nu renunţă şi o ia de la capăt; astfel, Moise şi Aaron sunt instruiţi cu privire la copiii lui Israel (cum să-i scoată din apatie), precum şi cu privire la Faraon (împietrirea inimii, semnele, plăgile etc.), toate acestea fiind detaliate mai departe, în capitolul 7 al Exodului.

Iaşi, 30 septembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854